gsf74 banner-650

          - CICLUL SOLAR II –

          I

          1

          Un soare uriaș și dogoritor acoperea spațiul cosmic care se vedea prin hublou. Era atât de mare încât aveai impresia că îi poți număra petele și exploziile ce înfloreau pe imensul corp galben. În jurul lui, golul cosmic era pătat de câteva stele.

          Marc știa că, pe măsură ce vor trece lunile și anii, și în cele din urmă aproape un deceniu, soarele va deveni tot mai mic până când va ajunge în cele din urmă o stea puțin mai strălucitoare. Lumina nu era atât de puternică precum gravitația, nu putea răzbate prin spațiu până la marginile Sistemului Solar; în schimb, câmpul electro-magnetic al soarelui îl ținea pe Pluto în mrejele sale. Planetoidul se rotea în jurul astrului. Totuși, pentru Pluto, Soarele era doar un punct pe cerul veșnic nocturn.

          Planetoidul părea la fel de îndepărtat precum capătul Galaxiei, însă Marc știa că timpul se scurgea și în spațiu, deși acolo era mai greu să bagi de seamă lucrul acesta, decât pe planetele telurice sau pe stațiile spațiale; dar cifrele de pe ceasul digital din sala cu hublou a navei arătau, cu certitudine, că timpul se scurgea, deci în cele din urmă aveau să ajungă la destinație. Orele se vor acumula și vor forma zile, zilele se vor acumula și vor forma ani, și în cele din urmă se vor împlini cei trei ani necesari străbaterii Sistemului Solar. Între timp, fiecare dintre cele opt planete, precum și centura de asteroizi dintre Marte și Jupiter, vor crește până vor ocupa întreg hubloul și vor scădea până vor ajunge doar puncte în spațiu și apoi vor dispărea. Pentru câteva zile (măsurate, desigur, doar de ceasul digital căci nava nu era programată să simuleze ciclul zi-noapte) planetele vor fi atât de mari încât Marc va putea distinge trăsăturile lor cele mai mărunte, cum ar fi canalele de pe Marte sau împletirea inelelor lui Saturn.

          Dar, deocamdată, acele planete erau pierdute în negurile spațiului, iar hubloul era ocupat de globul imens şi galben al Soarelui. Soarele – motorul tuturor sistemelor planetare, principala lor sursă de energie şi astrul care cuprinde aproape toată materia din Sistem. Lumina lui cădea incandescentă pe podeaua sălii în care stăteau Marc și Dagovski, mult mai intensă şi mai bogată decât cea care ajungea pe orice planetă. (Pe planete, lumina era filtrată prin mii de kilometri de atmosferă, pe când acolo, trebuia să treacă doar prin golul care-i despărțea de sursa luminii). Semăna cu lumina crepusculară, dar amplificată de nenumărate ori. Arthur Schopenhauer (un filosof din Antichitate) folosise o metaforă frumoasă, că în spațiu, Soarele, deoarece nu apunea și nu răsărea, se găsea într-o amiază veșnică, dar impresia pe care le-o dădea lor era aceea a unui crepuscul veșnic.

          Soarele, Soarele, Soarele…

          Marc și Dagovski se găseau în sala cea mare a navei Usher III, sau, după cum îi spuneau ei, Camera Hubloului. Fusese sala principală a navei, cea în care se ținuseră petrecerile și conferințele și festivitățile solemne, dar acum toate decorațiile fuseseră scoase, și rămăseseră doar mecanismele bâzâitoare, expuse vederii, iar în locul nenumăraților oameni, se găseau doar Marc și Dagovski. Stăteau la o masă destul de mare, făcută din metal, și jucau șah în fața unei table cu pătrate albe și negre. Dagovski îi povestise care era originea acelui joc, cum că un rege persan fusese păcălit de către un supus care se pricepea la șah și la matematică, și în dele din urmă fusese nevoit să-și cedeze toate averile, și mai rămăsese și cu ceva datorii. Povestea putea să fie sau putea să nu fie adevărată, ca toate poveștile care veneau din negura timpurilor, dinaintea Erei Spațiale, pe când existau națiuni, și imperii, și regi.

         

          2

          Seara aceea, Marc rămase în pat, privind plafonul scund din cabina lui. Trecuseră doar câteva luni de când părăsiseră Plenar, orașul cel mai mare de pe Terra, Orașul cu Șapte Cupole, dar deja Terra nu se mai vedea. Marc într-una din cabinele care aparținuseră mecanicilor navei, nu pentru că nu era loc în cele ale pasagerilor (nava fusese una de lux, nu chiar precum acelea pentru croaziere spațiale, dar folosită de oamenii din clasele de sus) ci pur și simplu pentru că nu se simțea bine acolo. Acele camere uriașe, cu pereți de plastic tapițat sau capitonat ca să amintească de locuințele telurice, acum goale și locuite doar de sunetul mecanismelor navei, îl făceau să se simtă neliniștit și chiar intimidat.

          De câte zile se îndreptau spre Pluto? Dacă era să crezi ceasul electronic din sala cea mare, cea în care își petrecea timpul împreună cu Dagovski, atunci ar fi trecut câteva luni. Dar se știe că în cosmos timpul este eluziv, așa că Marc avea probleme să dea crezare oricărui ceas.

          Își duse mâna la piept. Inima, acel ceas interior care îi aparținuse tot timpul, dar căruia înainte îi dăduse mai puțină ascultare, părea singurul lucru de încredere în Colosul acela de metal, care era Usher III. Timpul interior, măsurat de bătăile inimii, părea singurul demn de încredere în acel pustiu interplanetar. Timpul acela era viu și consistent, era singurul sprijin care îi rămăsese.

          Se gândiseră, o vreme, să pornească de pe Vulcan, o stație din apropierea lui Mercur, ca să vadă, în timpul sejurului, toate planetele Sistemului, inclusiv Mercur și Venus, dar în cele din urmă hotărâseră că escapada lor era și așa prea lungă, fără să o mai lungească și ei, așa că își începură drumul spre Pluto chiar din locul în care se îmbarcaseră, locul în care Usher III zăcuse nefolosită de atât de mult timp, încât Marc se înfiora și să se gândească la asta.

          Oricum, aveau să vadă o bună parte din Sistemul Planetar, cu planetele și sateliții colorați și asteroizii mărunți și neregulați, ca un pietriș cosmic, înainte să acosteze lângă Pluto. Acolo era granița la care necuprinsul spațiului se întâlnea cu mica insulă de lumină și gravitație care era sistemul solar. Ironie ori soartă amarnică? Să vezi tot ce cucerise omul vreodată, tot ce era demn de văzut și tot ce putea fi văzut de o ființă umană, înainte să poposești poate pentru totdeauna acolo unde nu mai era nimic de văzut. Ironie sau tragedie? Acolo, în spațiul gol și necuprins, lui Marc, cele două i se păreau unul și același lucru.

          Pluto… singura planetă pe care omul nu își dăduse osteneala nici să o cerceteze nici să o colonizeze… locul unde se terminau și timpul și spațiul, ca o piatră de hotar în cosmos…

          Când era mic, își aminti, întrebase familia la care locuia (unchi?, veri?, nici el nu mai știa), de ce nu se dusese nimeni pe Pluto.

          Departe, îi răspunseră. Prea departe, și frig și întuneric.

          Departe. Frig. Întuneric.

          Pluto.

         

          3

          Din nou în sala cu hubloul, cei doi începuseră încă un joc de șah. Piesele erau împrăștiate pe toată tabla, iar mecanismele din jur bâzâiau ca niște uriașe insecte adormite. Marc nu era un jucător pe măsura lui Dagovski, iar Dagovski juca cu el ca să piardă timpul. Aveau în față aproape un deceniu de călătorie neîntreruptă, și prea puțină imaginație ca să le umple, măcar în parte.

          – Ești sigur că povestea cu regele persan este adevărată?

          – De unde să știu? zise Dagovski. Probabil că nu. Dar nimeni nu poate verifica legendele de dinainte de începutul civilizației. Încă nu s-a inventat mașina timpului.

          – Albert știe să joace șah?

          – Ultima dată când l-am cunoscut, știa. Poate că a uitat, în tot timpul acela pe care l-a petrecut la marginea Sistemului Solar.

          -Uneori mă gândesc că am pornit în călătoria asta doar ca să-ți găsești un partener de joc interesant.

          – Să-l regăsesc, îl corectă Dagovski.

          Albert Watker fusese un prieten de la facultate al lui Dagovski, destul de bogat și de nebun ca să-și cumpere o navă spațială uriașă și să pornească, singur, spre Pluto. De atunci, nimeni nu mai auzise de el. Lui Marc i se părea că acea călătorie semăna cu o farsă, ca și cum ai apărea intempestiv în casa unui fost coleg de școală, ca să vezi dacă încă te mai recunoaște.

          – Sau te gândești că avea în minte un proiect măreț, și ai așteptat ca să-l pună în aplicare, iar noi doi mergem acum să i-l furăm?

          – Vreau doar să aflu ce e în mintea lui. Atât, și nimic mai mult.

          – O curiozitate care o să ne coste douăzeci de ani din viață, presupunând că o să zăbovim acolo doar câteva zile ca să aflăm ce e în mintea lui. Nu mă mir că cei de la serviciu spuneau despre noi că suntem nebuni.

          În cele două veacuri care trecuseră de la inaugurarea ei (navele spațiale aveau vieți lungi), Usher III fusese decorată și remobilată de sute de ori. Acum însă golul ei era deprimant, având doar obiectele de uz zilnic și cele necesare unei călătorii spațiale atât de aventuroase. Desigur, la început nava nu se numise Usher III, aceasta fusese ideea lui Dagovski, care avea o afinitate pentru scriitorii din antichitate.

          După ce conduse nava timp de patru decenii, văzând-o că ia înfățișările cele mai curioase (unele, credea el, de-a dreptul obscene) după imaginația pasagerilor, se simțea mult mai confortabil între pereții ei goi, metalici și străvechi, astfel încât puteai să auzi funcționarea mecanismelor și sunetul curentului electric. Erau sunete liniștitoare, aproape organice.

          – Și dacă nu o să-i convină că l-am vizitat și o să ne trimită la înapoi?

          – O să încercăm să-l convingem să ne accepte.

          – Și dacă se va dovedi de neconvins?

          – Atunci o să ne îmbarcăm înapoi și o să pornim înapoi către Soare.

          Marc își sprijini capul de podul palmei și își privi din nou tabla de șah.

         

          II

         

          Fără voia lui, mintea îi alunecă spre trecut. Astronauții tind să-și amintească mult, ca și cum ar vrea să-și ancoreze mintea în ceva concret, în mijlocul acelui ocean abstract care era spațiul. Amintirea era singurul narcotic ce le era permis. Unul puternic, după cum ar fi putut mărturisi orice nostalgic.

          Era în drum spre Jupiter și poposise câteva săptămâni pe planeta roșie. Nu văzuse niciodată orașele de pe Marte, nici toate acele muzee și monumente, operele primului secol de Eră Spațială, care avusese tot avântul și tot romantismul epocilor de noi descoperiri, în care se pot clădi lucruri noi, așa cum nu au mai fost niciodată înainte. Așa că se hotărî să rămână acolo, o vreme, să afle dacă își meritau renumele.

          Rămase câteva zile în Vamfim, apoi în Barsoom, New Chicago, Malacandra, Dillali, apoi în minunatele sate de vacanță high-tech din apropierea ecuatorului, în stațiunile de pe malurile fluviului artificial ce străbătea planeta (care, deși era pitoresc, i se părea prea artificial și bine plasat ca să aducă cu frumusețea unduitoare și spontană a apelor naturale) și se oprise o zi în Dawn. Acesta, se spunea, era cel mai interesant dintre toate locurile de pe Marte. Din păcate, programul de călătorie nu îi permitea să rămână acolo, să vadă prea multe.

          În ultima zi mâncase într-un restaurant acoperit de o mică cupolă, de pe vârful uneia din acele turnuri super-înalte de fier care țâșnesc din deșertul marțian. De acolo se putea vedea peisajul multicolor și super-modern al orașului, precum și deșertul roșiatic de dincolo de el, cel de care îl despărțea doar un zid de plexiglas. Poate de aceea restaurantul era destul de scump. Dar, își spuse, era ultima lui zi în oraș și putea să dea măcar acum câțiva spațiali în plus.

          Marțienii erau foarte inventivi în privința mâncării, așa că își comandă patru feluri care i se păreau interesante. Acolo supa se mânca ultima, așa era obiceiul (la ei, supa se bea la pahar, precum un fel de cocteil fierbinte) și nu știa dacă acesta era un obicei marțian sau doar unul dawnian. Stătea singur la masă și mânca încet, cum făcea de obicei, stând chiar și o oră la un singur fel de mâncare. Spera să apuce să vadă faimosul amurg de pe Marte, care, după cum arăta în pozele de pe broșurile publicitare, făcea deșertul să pară incandescent.

          În timp ce mânca faimoșii napi marțieni (erau modificați genetic pentru a putea crește pe solul fără aer din deșert, așa că semănau foarte puțin cu napii adevărați) se gândea la ceea ce văzuse ziua aceea. Se plimbase cu barca pe New Mississipi, râul care tăia în două Dawn-ul și se vărsa în marele fluviu marțian. Trecând pe sub statuia lui Martian Blackwood, care plutea deasupra râului, ghidul îi spuse că acest scriitor era supra-numit Marc Twain al râului Mississipi de pe Marte. Cine era vechiul Marc Twain știau doar bibliotecarii și cititorii romanelor lui M. Blackwood, iar ce fusese vechiul Mississipi nu mai știa nimeni, căci acesta secase în timpul industrializării accelerate a Terrei.

          ”De ce toate lucrurile de pe Marte încep cu New sau Neo? Oare primii colonizatori ai planetei, știind că vechiul lor cămin e pe moarte, au încercat să îl recreeze pe înghețatul deșert roșu? New Mississipi, New Chicago, noul Marc Twain și chiar și Dawn miros a încercare de întoarcere în trecut”

          Când termină de mâncat, pe masa touch-screen i se afișă prețul (în diferite sisteme valutare, desigur, doar acolo erau mulți turiști) apoi apăru pătratul care avea să îi scaneze cartea de credit. Vârî mâna în haină după cartea de credit, dar descoperi că lipsește. Mai căută odată, poate și-o pusese, din greșeală, altundeva, dar nu, și-o uitase acasă.

          Își luă capul în mâini.

          ”Odată merg și eu la un restaurant decent și îmi uit cartea de credit”.

          Un bărbat care tocmai intra în restaurant se opri lângă el.

          Dagovski făcu o mutare și luă unul dintre pionii lui Marc, după care îl puse pe grămăjoara pe care și-o formase lângă partea lui de tablă de șah. Marc și-l imagină cum trebuie să fi părut omul acesta în urmă cu câteva zeci de ani, mai tânăr, plimbându-se prin aceeași sală uriașă, care pe atunci răsunase de muzică și de pași de dans. Acum, lumina nefiltrată a soarelui făcea sala să pară ca din altă dimensiune. Dagovski avea trăsături vag asiatice, ca toți cei născuți în sudul planetei Marte, părul foarte alb și, în ciuda vârstei, foarte puține riduri. Marc avea ochii albaștrii, era slab și osos, pielea și părul galben fiindu-i, amândouă, la fel de palide. Cei doi, la masa micuță din metal, în fața hubloului uriaș, păreau cel mai ciudat lucru din toată priveliștea.

          Marc mută și el o piesă. Setul de șah era atât de vechi, încât părea pre-spațial. Masa era una grosolană, din metal, și nu avea touch-screen, precum cea la care se întâlniseră, cu atâția ani în urmă, pe Marte. Usher III era, până la urmă, o navă spațială foarte veche.

          -Vă pot ajuta? zise bărbatul.

          Era un om cu părul alb, constituție solidă, care stătea foarte drept. Avea un aer de bătrân bogat, retras de la muncă, deși nu i se resimțea bătrânețea nici în voce, nici în gesturi. Își spuse că ori e un tip bogat care își permite tratamentele anti-îmbătrânire, ori e unul din acei maeștri în yoga și arte marțiale, pe care îi găsești în cartierele excentrice de pe Marte.

          Se opri lângă masa lui și, fără să ceară voie, se așeză pe scaunul de lângă el, înconjurat de glastrele cu plante cu aspect exotic (și peste ani, în acea sală cu hubloul uriaș, când avea să traverseze podeaua și să se așeze pe scaunul din fața lui cu aceeaș ușurătate, Marc va avea impresia că retrăiește acea primă întâlnire iar și iar, ca pe un spot publicitar derulat la nesfârșit)  și spuse:

          – Să vă ajut cu ceva?

          Deși era prudent din fire, Marc văzu în această intervenție o salvare prea grozavă ca să refuze ajutorul. Îi spuse în ce situație se afla, scuzându-se după fiecare propoziție, și apoi zise:

          -Dacă puteți să-mi împrumutați cinci sute de spațiali, o să vii înapoiez cum ajung la hotel, zise el, numai să-mi lăsați numărul d.-voastră de cont, și totul e rezolvat!

          Știa că îi cerea mulți bani și că puțini oameni ar fi riscat să împrumute un străin cu o asemenea sumă. De aceea, după o pauză, spuse:

          – V-aș rămâne dator pe veci.

          Fără un cuvânt, bărbatul scoase cartea de credit, o trecu peste dreptunghiul galben care deveni verde, în semn că o recunoaște, apoi ecranul mesei se stinse, în semn că plata a fost achitată, iar masa era acum liberă, așteptând alți clienți.

          – Nici nu știți din ce încurcătură m-ați scos, zise Marc. O să vă fiu dator pe veci.

          – Nu exagera, zise bărbatul. Oricine ar fi făcut la fel. De fapt, poți să te revanșezi chiar azi. Sunt nou în Dawn și nu prea îmi plac ghidurile acestea turistice electronice, fac vizitarea orașului să pară un joc pe computer. Aș vrea să am un ghid ca pe vremuri. Nu vrei să îmi arăți orașul?

          – Nici eu nu sunt din Dawn, bombăni Marc, trist că nu putea să se revanșeze pe loc, măcar cu atât, față de acest străin care se dovedise atât de amabil.

          ”Uite cum pierd ocazia de a-mi spăla rușinea!” își spuse, cu o strângere de inimă. Dar privirea bărbatului nu arăta dezamăgire, ci doar un fel de prietenie ca între doi străini.

          – De unde ești? zise el.

          – De pe Terra, bombăni Marc. Un sătuc fără nume, din apropierea lui Plenar.

          – Eu sunt din Xei Diang, spuse și întinse mâna. Mă numesc Martian Dagovski.

          Își strânseră mâna, în acel gest etern și arhaic, săvârșit pe toate planetele.

          – Eu vin acum de pe Vulcan, mă îndrept către Jupiter, zise el. Sunt inginer P535 și trebuie să lucrez la repararea unei stații atmosferice de pe un satelit. Ăsta mi-e serviciul. Acum staționăm în Dawn, am un răgaz de câteva zile și, cum nu am mai văzut partea aceasta din Marte, m-am gândit să opresc aici câteva zile.

          Fiecare inginer de navă spațială avea domeniul lui de activitate, existau mai multe sute de feluri de ingineri și fiecare știa destul de puține despre domeniul de lucru a celorlalți. Tehnologia devenise atât de diversificată, încât era imposibil ca un singur om să se specializeze în toate segmentele ingineriei spațiale. Desigur, exista și un expert supervizor, de obcei cel care concepuse nava, care știa câte puțin din toate științele, dar nu era niciodată specializat într-una anume. El era singurul care avea o viziune de ansamblu asupra navei. Poate de aceea construirea unui mecanism de mari dimensiuni era un proces atât de singular, de fiecare dată altfel, încât vedeai rareori două nave spațiale sau stații orbitale care să semene.

          – Și eu merg tot spre Jupiter. Sunt pilot de navă spațială, știi tu, una din acelea pentru bogătași, mai mult pentru plimbare decât pentru călătorie.

          – Frumos, zise Marc. La ce corporație?

          -Planetharius. În fine, dacă vrei, am un loc liber pe nava mea. Pe toate navele sunt câteva locuri de rezervă, nu mă întreba de ce. Când trebuie să ajungi pe Jupiter?

          – Pe 3 noiembrie.

          – Noi pornim peste trei zile și o să ajungem pe la sfârșitul lui octombrie. Poți economisi mult timp.

          Un robot scund, discret, își făcu apariția și luă farfuria goală a lui Marc. Acesta privi ecranul cenușiu al mesei. Să primească atâtea favoruri într-o singură zi – asta îl făcea să se simtă stingherit.

          – Mi-ar face plăcere să vizitez orașul cu tine.

          – Mă rog, dacă insiști. Înseamnă că trebuie să anunț conducerea că renunț la locul pe navă.

          - Bine că nu jucăm pe bani, zise Marc, atunci când Dagovski îi mai luase o piesă.

          Chipurile lor, precum și suprafața mesei și cărțile de joc, aveau o înfățișare ciudată în lumina acelui soare cosmic.

          – Și dacă am juca, ce ai fi pierdut? Banii nu au valoare decât în spațiul civilizat, iar noi suntem în mijlocul lui nicăieri.

          – Bătrânul, indiferentul vid cosmic…

          Marc bombăni asta fără să se gândească, de obicei nu îi veneau astfel de panseuri filosofice. După ce terminară jocul, strânseră piesele în cutia neagră de plastic, după care o închiseră și o puseră deoparte.

          -Cum te simți? întrebă Dagovski, ca într-o doară.

          Când te afli pe o navă veche și pustie, cu doar un singur tovarăș, conversațiile devin ciudate. Vorbești mai mult prin subînțelesuri, rostești cu multă grijă frazele cele mai obișnuite, iar unele cuvinte simple, cum ar fi spațiu, moarte, călătorie, încep să aibă o greutate apăsătoare. un avantaj, însă, era că puteai să spui, din senin, lucruri care nu aveau nicio legătură cu conversația, fără să pari ciudat.

          – Cum mă simt acum, sau în general? răspunse Marc, în cele din urmă.

          – În general, zise Dagovski. Pe drumul acesta nebunesc. Poate ultimul nostru drum.

          Marc rămase tăcut și îl privi pe Dagovski pe de-asupra mesei. Soarele uriaș prins în sticla hubloului, camera plină de umbre și lumină incandescentă, bărbatul bătrân cu părul alb din fața lui, toate acestea i se păreau cu atât mai bizare cu cât petrecea mai mult timp în preajma lor.

          Tot Dagovski întrerupse tăcerea.

          – Sper că știi că s-ar putea să fie ultimul nostru drum, către orice loc.

          – Evident că știu. Am știut-o de când m-am hotărât să pornesc. Totuși, nu-mi place expresia asta, ultimul drum. Mă face să mă gândesc la o înmormântare.

          – Știi că Pluto a fost numele zeului morții la romani?

          – La cine?

          – Romani. Un popor care au avut un imperiu înainte de Epoca Spațială, cu o influență culturală importantă. Și noi mai folosim limba lor cu unele ocazii, ca să nu mai vorbesc de frânturi din cultură.

          – De ce ar avea un zeu al morții? Zeii ar trebui să fie figuri mângâietoare. Nu e logic.

          – Zeul ăsta avea și un luntraș pe nume Charon.

          – Ciudat, zise Marc, oprindu-se câteva secunde ca să se gândească. Cum rămân urme din vechile culturi, prinse poate pe veci în istoria omenirii…

          Privi cărțile din mâna lui. Oare cât de vechi era jocul acesta? Câte generații de oameni îl jucaseră și îl lăsaseră moștenire celor de după ei?

          Zilele următoare văzu cu Dagovski întreg orașul marțian. Se înscriseră la un aerobus-turistic, care se mișca în sus și în joc prin cupola de cristal, ducându-i în locurile cele mai cunoscute, sau mai importante sau mai frumoase din oraș. Între opriri, pasagerii puteau să privească caleidoscopul de lumini și reclame care împodobea peisajul, unul care se schimba atât de repede și de mirabil încât turnurile orașului erau la fel de orfeice ca niște brazi de Crăciun. Pentru o vreme, aerobusul se mișcă de-a lungul liniei curbe a marii cupole, făcută din acea sticlă specială și scumpă, astfel încât puteau privi nestingheriți unduirile pustii ale deșertului roșu.

          În ziua plecării, când când păși pentru prima dată pe nava spațială Usher III, Marc fu uimit și fericit. Nava era veche și destul de părăginită, dar părea pregătită să înfrunte sălbăticia spațiului. Nu știa cât de neprimitoare, ba chiar sinistră, avea să i se pară peste un an, după ce avea să fie scoasă din uz.

          Marc câștigase această partidă, dar asta nu îl consola decât cu puțin pentru zecile, poate sutele de partide pe care le pierduse înainte. Asta îl făcea pe Dagovski să își creadă justificat atitudinea didactică și tonul de superioritate înțelegătoare. Sau poate că atitudinea aceasta era doar în închipuirea lui Marc, poate că bărbatul s-ar fi comportat la fel chiar dacă ar fi pierdut cu fiecare ocazie. Oricum nu părea să ia prea în serios partidele de șah străvechi. Poate lucrurile ar fi stat altfel dacă ar fi jucat șah cibernetic sau mateșah …

          Deși crescuse în Xei Diang, pe Marte, Dagovski avea rudenii dincolo de Centura de Asteroizi, pe lunile lui Jupiter și avea același aer aristocrat și oarecum aerian specific celor de acolo. Dacă ai fi stat de vorbă cu el, fără să știi de unde vine, ai fi spus că e ganymedean sau europit, nu doar din cauza atitudinii, ci și a înfățișării. Era înalt și solid, precum cei s-au născut și au crescut în medii cu gravitație artificială, și avea pielea netedă, albă a celor care au trăit în atmosferele artificiale, pline de substanțe nutritive și revigorante, de pe lunile colonizate ale lui Stormy (cum i se mai spunea lui Jupiter, din când în când).

           Petrecură câteva săptămâni împreună și pe Jupiter. Dagovski îi arătă toți sateliții colonizați și toate stațiile orbitale. Făcură chiar și o zi de scufundare în atmofera lui Jupiter. Marc se simți ca într-un univers paralel când fu azvârlit în toate direcțiile de curenții și furtunile vaporoase, prins în vârtejuri, explozii și torente de substanțe multicolore, neplauzibile, aruncat prin diferite straturi de materie gazoasă, ținut doar de un cordon de siguranță din metal, subțire, dar super-rezistent. Dagovski îi oferi o slujbă pe nava lui, iar Marc își dădu demisia de la Planetharius chiar în ziua aceea.

          - Cum te descurci cu drepresia?

          – Pe cât de bine se poate descurca cineva cu depresia spațială. Nu m-ai văzut pe lista cu decese din Astro-cotidian, deci cred că mă descurc bine. Tu?

          – Eu m-am despărțit de familie în urmă cu multe decenii și singurul meu prieten e alături de mine. Nu am de ce să fac depresia-astronautului.

          – Despărțirea de familie și priteni nu e singurul motiv pentru care apare despresia asta. Nu uita că majoritatea astronauților trimiși în misiuni speciale nu au familie și nici relații sociale de lungă durată. Sunt aleși cu mare grijă, se știe ce efect au astfel de misiuni. Și totuși Astrocotidianul are o secțiune numai pentru cei care mor astfel. Se fac atâtea teste, am citit zeci de articole. Se pare că e vorba…

          – Da, despărțirea îndelungată de planetele telurice, de fapt de orice mediu familiar, sunt misiuni atât de dificile încât navele nici nu receptează semnale radio. Și chiar dacă nu ar fi astea, sentimentul de abandon, scindarea, pe care nu le poate suplini nici un divertisment, și neajutorarea în fața imensității vidului…

          – Văd că ești mai informat ca mine.

          – Așa e. Eu am încercat numai câteva episoade de depresie. Nu pot presupune decât că, știind de ani de zile că voi face călătoria asta, psihicul meu a reușit să se obișnuiască cu ideea.

          Pe la jumătatea acelui an, când se aflau într-un popas pe New Earth, Dagovski îi povestise lui Marc de călătoria ce urma să o facă. Capătul sistemului solar, capătul civilizației pământene. Destinația: X, o mare necunoscută. Știau doar ce a fost lucrul spre care se îndreptau și ceea ce ar putea să fie. O ființă excentrică, singuratică, care a făcut cel mai nesăbuit, mai sinucigaș gest dintre toate, a ales să confrunte pustiul spațiului, depresia astronautului, nebunia astronautului într-o călătorie de unul singur, ceea ce nici un om rațional nu ar fi putut face.

          O călătorie titanică, de proporții absurde, fără destinație și fără rațiune.

          -Tot nu am înțeles de ce mergi în această călătorie, zise Marc.

          Nu știa de ce aduce asta în discuție tocmai acum. Nu vorbiseră prea mult de asta, și Marc nici nu voise să afle motivele lui Dagovski. Oamenii care făceau tot ceea ce făceau din motive întemeiate erau, pentru el, suspecți; iar dacă cineva făcea un gest extravagant și revoltător, cu cât avea un motiv mai bun pentru asta, cu atât mai mult îl suspecta.

          -Sunt explorator, zise el. Asta e firea mea, să explorez… Dar cred că întrebarea cea mare e care e treaba ta pe Usher III? De ce ai venit cu mine?

          -Vrei să vii cu mine?

          Dagovski puse această întrebare aplecat deasupra mesei transparente, plină cu bucate, la care luau micul dejun. Un hotel spațial ce gravita în jurul stației New Earth, o dimineață artificială atât de frumoasă încât credeai că e adevărată. În jurul lor, în toate direcțiile, spațiul.

          - De ce crezi că eu știu mai bine ca tine? Poate nu aveam ce altceva să fac cu viața mea. Sau poate îmi pari interesant, și vreau să fiu alături de tine.

          – Ceea ce cred eu că e important pentru amândoi este să avem sufletul împăcat. Să fim siguri că am intrat în nebunia asta cunoscând toate consecințele. Eu cred că sunt sigur de asta, sau, cel puțin, așa mi se pare. Tu ești sigur? Spune-mi, te rog. Măcar să am și eu sufletul împăcat.

          - Da, spuse Marc.

          - Da, spuse Marc.

         

         

          III

          1

          Șapte ani de zile. Atâta timp au petrecut pe acea navă, în camere imense, printre mecanisme dezafectate. Planetele veneau și treceau, la fel ca anii. Germinau ca niște semințe pe solul vid al spațiului, creșteau în niște fructe colorate care umpleau hubloul, apoi se desprindeau de pe ramurile lor invizibile și se pierdeau în urma lor. Astrele nu erau nici măcar popasuri, ci pietre de hotar, adică puncte ce trebuiau atinse numai ca să fie lăsate în urmă.

          Când au ajuns lângă planeta Pluto, noaptea din jurul lor era atât de desăvârșită, ca și cum ar fi dat la o parte fiecare strat al existenței, și ar fi ajuns la hotarul ultim al universului. Un spațiu mai liber decât acela, se gândi Marc, era posibil numai într-un vacuum total. Și cum știința spunea că vidul absolut nu exista, însemna că într-adevăr se găseau la limita ultimă.

          Desigur, gândea numai prostii. Știința spunea că, în Universul acela, mare cum era, existau locuri în care materia era mult mai rarefiată decât acolo. Dar erau niște prostii de felul acelora pe care nu poți să nu le gândești, în astfel de situații.

          Nu mai visa când dormea, iar veghea și-o petrecea într-o reverie monotonă, uniformă, ireală. După ce petreceau ani de zile într-o călătorie siderală, astronauții încetau să mai viseze. Gândurile lui Marc erau mai puține și mai clare, alunecau și se înlănțuiau mai ușor, dar în același timp erau mai sărace. În spațiu nu prea aveai la ce să te gândești. Traseul călătoriei fusese programat de dinainte, Dagovski lucrase luni de zile la el, iar acum nu mai trebuia decât să corecteze câteva erori mici, sau să rezolve niște probleme apărute datorită factorilor imprevizibili, ceea ce îi lua cam câteva ore pe săptămână.

          Când pe hubloul din sala mare se văzu roiul de asteroizi de la marginea sistemului solar, pe fondul căruia se conturau Pluto și Charon ca două pietricele, Dagovski lăsă să îi scape un surâs.

          – Deci am ajuns să văd Pluto pe viu! În sinea mea, nici nu mai speram să ajungem vreodată!

          Stătea cu mâinile la spate, în fața geamului rotund de sticlă ce era la fel de rezistentă precum metalul. Dincolo de geam, stelele umpleau spațiul ca un incendiu albastru, parcă singurele reale, iar pe fondul lor se vedea creasta întunecată a centurii Oort. Iar pe întunericul centurii, chiar mai mici, erau sferele celor doi planetoizi, unul cenușiu, și unul negru-roșiatic. Zeul morții și luntrașul său.

          – Cum se simți? întrebă Dagovski cu îngrijorare, întorcându-se spre Marc dinspre priveliștea incredibilă a hubloului.

          – Uimit, mărturisi Marc. Parcă nici nu mai credeam că o să fie un liman, o planetă pe care să aterizăm după atâta amar de drum!

          – Încă nu știm dacă vom reuși să aterizăm. Nu știm încă ce ne așteaptă acolo!

          – Oare câți oameni au mai fost aici, ca să vadă asta?

          – De când a venit Watker aici, cred că nimeni. Înainte de el, au fost tot felul de aventurieri, căutători de senzații, exploratori, nebuni, singuratici… Mulți dintre ei nu s-au mai întors, unii s-au întors nebuni, alții s-au întors cu mințile întregi, dar schimbați… Și-au irosit ani de zile din viață, dar au fost până la ultima limită la care poate călători omul.

          Ambii planetoizi erau acoperiți cu gheață, care strălucea în lumina siderală. Erau atât de multe stele acolo, și luminau atât de puternic! Dacă și-ar fi întors nava cu o sută optzeci de grade (o manevră destul de ușoară pentru Dagovski), ar fi văzut, printre toți acei stropi diamantini, și un punct galben, arzător, care era soarele.

          – Ai auzit de individul acela, care pictează planete și peisaje cosmice? Se zice că nu poate picta o planetă decât dacă se află aproape de ea, să o vadă. A zis că odată, poate la bătrânețe, va călători și pe Pluto să îl picteze, poate chiar dincolo, la norul Oort și, cine știe, poate chiar spațiul vid. Oare cum arată spațiul văzut de dincolo de Pluto?

          – Presupun că la fel ca oricare altul. Spațiul e același de oriunde l-ai privi.

          Pe panoul de comandă se aprinse o lumină roșie, de urgență. Până reuși Marc să se dezmeticească, Dagovski se năpusti deja spre scaunul pilotului. Marc nu se pricepea la condusul navelor spațiale, așa că nici nu ar fi putut ghici care era problema. Se aprinseră mai multe ecrane afișând grafice și secvențe de numere. Dagovski se tolăni pe scaunul pilotului, în timp ce deasupra lui, pe ecranul care arăta cele două planete gemene, se ridica o umbră informă, dispersată, ca un nor de praf.

          – Ne atacă cineva? întrebă Marc, privind norul care se apropia și devenea tot mai amenințător.

          – Așa se pare, murmură Dagovski. Cine ar fi crezut? Și-a pregătit un sistem de apărare de toată frumusețea!

          – Kruegenberg? TESA-45? Mai rău?

          – Nu-mi dau seama.

          Marc privi ecranele și văzu norul-umbră din diferite unghiuri și perspective. Ceea ce, înainte, văzuse pe ecranul principal ca o aglomerare de puncte, vedea acum, ba ca niște fărâme indistincte de metal, pe un ecran, ba ca niște forme înghesuite, pe altul. După ce se apropiară și mai mult, începură să semene cu niște jucării vechi, cu ornamentele și vopseaua căzute și piesele mutate din loc, arătând vederii numai metalul deteriorat al carcasei. Era, de fapt, o armată de nave de război cu pilot automat.

          – Imposibil! Cine poate să fabrice o armată întreagă, aici, la capătul lumii?!

          – Se pare că a fabricat o armată întragă, mormăi Dagovski, cu o notă de neliniște în glas.

          Dagovski se așeză pe scaunul tapițat cu superplastic, își așeză pe cap casca de control, cea prin care putea da comenzi navei prin mișcarea mușchilor feței. Marc îl văzuse rareori pilotând așa (acesta prefera metoda clasică, cu butoane, ecrane și comenzi vocale) și nici acum, într-o situație ca aceea, nu se putea abține să-l admire. Știa că piloții exersează ani de zile ca să deprindă această comunicare om-mașină, realizată numai prin mușchii feței.

          Nu rămase absorbit de admirație prea mult timp, căci roiul de nave spațiale se apropia tot mai mult și acum aproape că umbpluse hubloul și deja acoperise griul posomorât al celor doi planetoizi. Și nu doar că se înmulțeau și se dispersau, ci veneau direct înspre ei.

          – Ce se întâmplă? murmură el, conștient de idioțenia întrebării, dar neavând altceva de spus.

          – Se pregătesc să atace, îl lămuri Dagovski în legătură cu ceea ce era evident. Au un arsenal cât să lichideze o cometă, din câte văd eu.

          – Și ce o să facem? Ce o să facem?

          – Nu prea avem multe opțiuni…

          Dagoski de-abia șopti ultimele cuvinte, în timp ce flota spațială se apropia, creștea, ascunzând cei doi planetoizi, centura Oort și spațiul înstelat al Galaxiei. Pe toate ecranele se vedea numai flota de război, din diferite perspective. Nave cu forme amenințătoare, cu diferite modele de fabricație, toate părând vechi, mai degrabă improvizate de către un particular decât construite de vreo corporație.

          Nava se zgudui și Marc se simți ca pe o planetă telurică scuturată de un cutremur. Își aminti anii copilăriei, petrecuți pe Terra, unde cutremurele erau la fel de obișnuite ca ploaia și furtunile. Se clătină puțin înainte să-și regăsească echilibrul și se gândi la avantajele de a copilări pe o planetă în ruină. Un pahar de plastic, cu cafea sintetică încă fierbinte, sări de pe panou, căzu și se rostogoli pe jos, împrăștiind lichidul negru și aromat.

          Spre groaza lui, văzu că nava începe să se miște direct înspre norul distrugător care acum te împiedica să vezi orice altceva.

          – Ce faci, vrei să tragă în noi?!!

          – O să trecem prin ele sau o să…

          Marc nu apucă să audă ce ar fi fost dacă nu treceau prin norul de nave. Probabil că urma un cuvânt de felul ”dezintegrare” sau ”anihilare”, iar el chiar asta crezu că avea să se întâmple. O ploaie de lasere, torpile și raze magnetice se prăvăli înspre ecran, transformând imaginea, parcă, într-o transmisie de revelion.

          În loc să evite focul de arme, cum văzuse Marc în filme că fac războinicii spațiali, pilotul conduse nava direct în bătaia focului. Când crezu că focurile armelor erau pe cale să îi atingă, Marc închise ochii și se prinse de marginea scaunului, în timp ce negrul din spatele pleoapelor îi exploda în galben și roșu aprins. Când cei doi deschiseră ochii, pe ecran se vedeau doar cele două planete. Nava lor era întreagă, iar norul de crucișătoare și alte mașinării de distrugere nu era de găsit.

          Și zguduirea se oprise. Totul era calm, computerele navei funcționau ca de obicei, era ca și cum nici nu s-ar fi întâmplat nimic. De fapt, oricum totul durase numai câteva minute. Doar lui Marc, și poate și lui Dagovski, li se păruseră că totul durase cu mult mai mult.

          – Făcătură, zise Dagovski, ridicându-și casca de control. Doar nu credeai că Watker ar fi putut fabrica o armată întreagă de crucișătoare, aici, la capătul lumii, cu tot geniul lui!

          – Dar tocmai mi-ai zis că ai făcut asta. Și dacă nu credeai că e o armată adevărată, ci numai o iluzie, de ce te-ai îndreptat înspre ea, de parcă ai fi vrut să o ataci? Numai așa, pentru spectacol?

          Dagovski așeză casca de control la locul ei. În jurul lor era o dezordine îngrozitoare. Virusul care se infiltrase în navă într-adevăr o făcuse să se zguduie, și mișcare toate lucrurile de la locul lor. Totuși, părea că lucrurile revenise la normal. Orice ar fi fost ceea ce îi atacase, aparținea unei tehnologii vetuste, și nu se putea compara nici măcar cu sistemele unei nave precum Usher III.

          – Voiam să te dezmorțesc, zise el, întorcându-se către Marc, fruntea lui acoperită cu sudoare. Prea mult timp petrecut în spațiu te lenevește, îți amorțește simțurile.

          Însă Marc desluși, totuși, o undă de nehotărâre în glasul lui. Și el fusese speriat. Auzise că asiaticii au un fel de instinct al sinuciderii. Desigur, nu mai existau popoare, etnii și rase, ca în străvechime, dar totuși Xei Diang avea o mare componentă asiatică.

          – Chiar dacă și-ar fi petrecut toți anii aceștia doar construindu-și armata aceasta, continuă Dagovski ștergându-și sudoarea de pe frunte, tot nu ar fi avut cum să transporte aici materialele fără să-și dea nimeni seama. Nu putea fi decât un miraj ca să ne sperie sau să ne facem să dăm înapoi.

          – Totuși, dacă nu ar fi fost un miraj, zise Marc, amintindu-și cum nava se mișcase tocmai înspre bombardamentul care părea atât de real. Puteai măcar să încerci să ne salvezi. Dacă nu de dragul tău, atunci măcar de dragul meu!

          – Dacă într-adevăr ar fi avut o armată atât de puternică pe cât am văzut noi (sau ni s-a părut că am văzut), atunci nu prea cred că aveam șanse să scăpăm. Numai un pilot nepriceput ar mai fi luat-o la fugă!

          -Eu totuși aș fi bătut în retragere? Cine știe? De fapt, nu era complet exclus ca ceea ce am văzut să fi fost real. Poate că a fost ajutat de alte civilizații…

          – Prostii. Și crezi că dacă ar fi voit să ne distrugă, ar fi făcut-o atât de ostentativ? Oricum, ce amenințare putem fi pentru el? Suntem un echipaj de două persoane, într-o navă spațială mică, veche de câteva secole. Și de ce atâta artilerie? Doar suntem la marginea sistemului solar! Nimeni nu locuiește aici, nimeni nu vizitează locul acesta. Nu puteam fi decât un virus trimis automat în calculatorul navei. Rodul unei minți paranoice, însingurate.

          – Mintea unui om căruia i-ar plăcea să se mute aici, pentru totdeauna…

          Dagovski zâmbi cu subînțeles, apoi se aplecă și ridică paharul de cafea.

          - Trebuie să facem curățenie!

          Cele mai multe mașinării din navă erau dezafectate, inclusiv instalațiile de curățenie și roboții pentru lucru manual. Trebuiau să facă ei înșiși treburile ”casnice”. De fapt, asta nici nu era atât de greu; după șapte ani de singurătate, era surprinzător cât de curat și economic învățai să trăiești.

         

          2

          – Cred că acum va fi ușor să-l găsim, dacă nu ne mai face surprize, zise Dagovki la câteva ore după ”întâlnirea” lor cu Watker. Acum știm de unde a venit semnalul. Cel care ne-a făcut computerul navei să aibă ”halucinații”, dacă mă pot exprima în felul acesta.

          – Doar nu crezi că e atât prost încât să proiecteze iluzia în locul în care și-a făcut ”cuibul”! Adică, mă rog, din locul în care se află el. Trebuie să fi instalat niște mecanisme altundeva, ca să alunge vizitatorii. Cine-și construiește un zid de apărare nu locuiește în el, ci într-un loc ferit privirilor, unde zidul să-l poată proteja.

          Cei doi erau încă în cabină și încercau să interpreteze ceea ce aflaseră în ultimele ore. Aveau fețele luminate în albastru-verzui. Acum ecranele și ledurile reveniseră la normal: pâlpâiau liniștite și nu mai arătau atâtea grafice și secvențe numerice înnebunitoare. Era o atmosferă în care te puteai simți aproape confortabil.

          – Dar noi știm unde e zidul de apărare, punctă Dagovski, în timp ce degetele îi umblau pe tastatură, iar cascadele de cifre alunecau pe ecran. Și cel care l-a construit trebuie să fie în interiorul lui. Watker e pe Pluto sau cel puțin în apropierea acestui planetoid. Dar desigur, nimeni nu poate ghici la ce se gândește. Nu are o minte obișnuită.

          Între timp, ”gazda” lor nu mai dăduse niciun semn. Aproape ai fi crezut că nici nu știa că sunt acolo. Sau asta încerca să-i facă să creadă. Sau într-adevăr nu știa că sunt acolo. Poate că sistemul lui de apărare funcționa absolut independent de calculatoarele de pe nava lui. Desigur, nu aveai cum să știi.

          – Te-ai gândit că poate ne-a păcălit calculatorul, făcându-l să creadă că semnalul vine din altă parte decât din realitate?

          Dagovski ridică din umeri.

          – Nu te poți gândi la toate. Ne putea păcăli într-o sută de mii de feluri. Nu ne rămâne decât să-l căutăm. Până la urmă, Pluto nu e atât de mare!

          Marc privi cu îngrijorare monitoarele, pline cu cifre și diagrame, iar în centru, planeta de un roșu șters, cu sateliții ei, și uriașul Charon, luna gri a lumii aceleia.

          – Și dacă se dovedește că vrea să ne facă rău? Sau doar se joacă cu noi? Până la urmă, suntem pe teritoriul lui. Poate să ne ducă pe piste false, să ne pună în cale tot felul de obstacole.

          – Suntem ca doi jucători de șah. Fiecare o să facem mutări, și o să încercăm să le anticipăm pe ale celuilalt. Nu știu cine o să facă următoarea mutare, dar asta nu contează. Îi va fi la fel de greu să se ascundă pe cât ne va fi nouă să îl găsim!

          Termină de șters masa din fața ecranelor și puse bucata de material într-un fel de sertăraș de lângă panou.

          – Tu gândești totul numai în termeni de șah?

          – Hai să mergem la culcare, zise Dagovski. Am impresia că urmează niște zile interesante!

          Marc privi unul din ceasurile de la monitoare. Ca de obicei, schimbarea cifrelor, foarte rapidă la secunde și milisecunde, mai lentă la cele care măsurau minutele, îl făcea să se simtă tulburat. Dar pentru prima dată în șapte ani, aceste minute și secunde nu păreau în zadar. Atinseseră o destinație. Așteptau ceva.

          Timpul începea, în sfârșit, să aibă semnificație.

         

          4

          Peste două zile, asolizară pe Charon. Acum, din camera cu hublou se putea vedea peisajul înghețat și plin de umbre al planetei, precum și geamăna ei întunecată și încă ceva: un punct albăstrui pe cer – Eris. La câteva ore după ce aterizară, erau deja pregătiți să coboare din navă. Mașinăriile zumzăiau liniștit în surdină, un sunet cu care te obișnuiai așa cum te obișnuiai cu zgomotul orașului sau cu forfota de la locul de muncă.

          – Crezi că există planeta aceea despre care s-a vorbit atât de mult? Cea cu orbită eliptică?

          Dagovski, care tocmai își încheia ultimele legături de la scafandrul de astronaut, zâmbi:

          -Cine știe, poate se ascunde pe Yuggoth. Atunci într-adevăr ar fi greu să îl găsim!

          Se aflau într-o cameră cubică, mică, închisă ermetic, care în curând avea să se deschidă înspre exteriorul navei. Nu prea era lumină afară, doar aceea a stelelor: poate cea mai pură lumină stelară, dată fiind atmosfera atât de subțire, aproape inexistentă. Totuși, nu era destul de puternică încât să poată vedea destul de bine, trebuiau să se ajute de farurile de pe umerii costumelor. Marc se simțea ca unul din eroii romanelor din copilărie, care salvau Comunitatea Civilizațiilor de rasele invadatoare și acostau pe diferite planete, care-mai-de-care mai uimitoare.

          Unul din pereții încăperii lucioase se dădu la o parte, dezvăluind un peisaj parcă selenar, scăldat într-o lumină lăptoasă. (Peretele care se glisase era gros de vreo doi metri, spre deosebire de cel al navelor moderne pe care lucrase Marc, care aveau carcasele făcute din supra-oțel și erau ceva mai subțiri). Pe cerul care semăna cu marmura neagră, acoperită cu puncte și striații de lumină, strălucea discul negru-portocaliu al planetei Pluto. În zare se vedea norul prelung, cristalin al Căii Lactee, altul mai întunecat care erau asteroizii lui Oort, și câteva astre mai luminoase. Dacă ar fi avut un manual de astronomie, ar fi putut recunoaște și alte lumini de pe bolta charoniană.

          Cea mai strălucitoare dintre ele trebuia să fie Eris, zeița discordiei, căci diada Pluto-Charon și sateliții ei diformi se afla într-un punct al ciclului ei în care era foarte aproape de norul Oort. La început le aruncă numai o privire fugară, nefiind foarte diferite de astrele de pe cerul nocturn al oricărei alte planete sau stații orbitale, ci studie mai degrabă formațiunile marmoreene ale solului, dar apoi îi trecu prin minte că unul din acele puncte trebuie să fie Soarele…

          Frumosul, mult iubitul lui Soare!

          Ce nebunie, ce nălucire îl duse la atâtea ore-lumină de el? Centrul, acel tată-mamă al întregii civilizații în care trăise. Chiar și acum, știa el, când nu era mai mare decât flacăra unei lumânări în depărtare, chiar și acum își menținea funcția cosmică: Pluto, acest fiul rătăcitor al spațiului, cu tot cu drumul său haotic, era ținut de frâiele magnetice și gravitaționale ale Soarelui. Fără ele, s-ar fi prăbușit în pietrișul norului de asteroizi sau în neantul de dincolo de acesta. Ca un fiu rătăcit pe care tatăl-mama încă îl păzește de la depărtare și îl ajută în secret.

          Gândul acesta, că unul din punctele aurii din zare e centrul și stăpânul invizibil al acestui tărâm pustiit, îl făcu să simtă un dor plin de o oarecare tristețe. Ar fi stat acolo, între cei cinci pereți perfect pătrați, admirând peisajul, gândindu-se la stelele care se vedeau atât de limpezi acolo. Pentru o secundă, uitase că locuiește un trup, că stă pe o planetă care se mișcă și e guvernată de legi.

          – Nu vii? se auzi vocea lui Dagovski prin microfonul din cască.

          Marc văzu că acesta pornise deja să străbată peisajul hibernal, cu pași uriași. Ieși din cămăruța de metal și călcă pe solul de gheață al satelitului/planetoidului. Când ridică al doilea picior ca să facă un pas, simți cum e tras de o forță în sus, ca o marionetă pe care păpușarul o ridică de pe scenă. Se ridică în aer, plutind într-o direcție cu totul alta decât cea în care voise să o apuce.

          Rămase înmărmurit, lăsându-se în voia forței extraterestre, până când creierul rău procesă mai bine informațiile și își dădu seama ce se întâmplă. Mintea parcă îi fusese anesteziată pe parcursul călătoriei, iar rotițele de-abia începuseră să se pună în mișcare. Se obișnuise atât de mult cu gravitația artificială încât nici nu mai știa cum e să umbli pe un satelit sau pe o planetă pitică. Încet de tot, străbătu în zbor o porțiune de atmosferă rarefiată, plină cu amoniac, după care începu să coboare și atinse solul.

          Acum se găsea cu câteva zeci de metri mai departe de navă și mai aproape de globul portocaliu de pe cer, care îi amintea de un Marte pătat cu funingine. Își aminti de excursia pe Luna, satelitul planetei lui natale, sau pe una din lunile lui Saturn sau Jupiter. Doar că aici gravitația era mult mai mică decât pe Luna. Pluto însușii era cât o fracțiune de lună, cel mai mic continent de pe Terra nu ar fi încăput pe el, Charon nu era nici atâta. Dar aveau destulă gravitație ca, mergând pe oricare dintre ele, să fii atras înspre geamăna ei, în chip subtil dar irezistibil.

          – Trebuie să ai grijă când mergi, mereu ești atras înspre Pluto, îi zise Dagovski, care deja se afla la o distanță destul de mare de el. Dacă vrei să te îndrepți în altă direcție, trebuie să depui ceva efort.

          – Dar unde mergem acum? Ce facem?

          – Mergem unde vrem. Explorăm. Nu este nicio grabă. Vom sta câteva zile aici, să explorăm toată suprafața planetoidului, apoi vom zbura pe Pluto, și vom face același lucru.

          Totul în jur strălucea diamantin, de parcă ar fi mers pe un fulg uriaș de zăpadă.

          Mai făcu câțiva pași uriași, apropiindu-se de discul care emana o lumină alb-portocalie. Putea număra crestele și depresiunile și canioanele de pe suprafața planetoidului. Dacă Watker ar fi construit ceva pe Pluto, ar fi putut-o vedea cu ochiul liber. Desigur, cu condiția să fie pe jumătatea pe care Pluto o arăta lui Charon. Aceeași jumătate pe care o arătase satelitului/geamănului său de miliarde de ani, încă din zorii Sistemului Solar.

          Însă Dagovski era tot în fața lui. În timp ce se îndepărta, silueta lui părea în același timp mai mică și mai roșiatică, în lumina plutoniană. În fața lor, gheața împrumuta o parte din strălucirea roșiatică a lui planetoidului, de parcă amurgul înghețase pe o singură parte a lui Charon. Farurile de pe umerii scafandrului proiectau o porțiune de lumină albă în fața lui.

          Era o senzație neplăcută, să te simți atras într-o direcție, împotriva voinței tale. Dar aceasta era realitatea pe jumătatea aceea a corpului ceresc. Își imagină cum ar fi fost să meargă tot mai mult înspre discul roșiatic. Până la urmă, ar fi trebuit să se îndrepte înspre el fără voia lor, și nu ar mai fi putut face nimic ca să se întoarcă. Ar fi mers, și ar fi mers într-acolo, până ajungeau dedesubtul lui, iar Pluto ar fi acoperit întregul cer, iar tu ai fi ridicat de la sol și blocat în aer, prins între atracțiile gravitaționale ale celor doi uriași-gemeni. Același lucru era valabil și dacă mergeai pe Pluto și te apropiai prea mult de Charon. Marginea Sistemului Solar era un loc destul de periculos.

          Ca să-și alunge aceste gânduri, Marc se uită la cer, încercând să-și dea seama ce corpuri cerești se puteau vedea. Se gândi că, poate dacă aveau noroc, puteau să-l vadă pe Neptun, deși Marc îl văzuse în timpul călătoriei, și nu i se mai părea chiar atât de fascinant. Oricum, ar fi fost interesant să afle cum se vedea Neptun de pe Pluto. Apoi, își aminti că unul din acele puncte de pe cer era Soarele, și îl cuprinse iarăși tristețea. Dar trebui să își coboare privirile de la stele, ca să fie mai atent la mersul acela anevoios.

          – Ești sigur că Watker s-a ascuns aici? întrebă Marc în microfonul costumului. S-ar putea la fel de bine să fie pe Eris, sau pe unul din asteroizii de dincolo de Pluto, sau din norul Oort.

          – Ei bine, se auzi vocea lui Dagovski, dacă nu-l găsim aici, o să-l căutăm peste tot în jur. Până la urmă, Pluto nu este atât de mare!

          – Oare o să vedem vreun vulcan de gheață? Cred că e singurul lucru interesant pe care s-ar putea să îl vedem aici. Desigur, cu excepția lui Watker.

          – Foarte probabil. Am ajuns într-un sezon în care cryo-vulcanismul este în floare.

          Marc se strădui să îl ajungă din urmă, ceea ce nu era prea greu, cu salturile uriașe pe care le putea face acolo, și care se făceau și mai mari pe măsură ce se apropiau de partea de cer pe care era Pluto, căci gravitația planetoidului îl atrăgea necontenit în sus.

          – Ciudat cum Pluto a rămas cel mai interesant obiect de dincolo de Neptun, zise Dagovski. Există nu-știu-câte alte planete pitice, ”plutoide”, și cine știe ce lucruri am putea găsi în norul Oort. Dar noi nu ne ocupăm decât de chestia asta mică și portocalie și geamănul ei. Zeul și daimonul său.

          Peste tot în jur, gheața devenise și ea strălucitor-roșiatică, și i se părea că cei doi se găsesc în mijlocul unui amurg supra-pământean.

          – Legile inerției culturale, zise Marc. Pluto a fost descoperită prima, din când în când mai face o excursie dincoace de Neptun, cu orbita ei ciudată.

          (Marc observă că folosea ”dincoace” de parcă s-ar fi aflat încă în interiorul sistemului solar; poate nu se vor obișnui niciodată cu gândul că au părăsit locul acela)

          – Multă vreme s-a vorbit numai despre ea, continuă Dagovski în locul lui Marc, răspunzându-și singur la întrebare. Oamenii au crezut că e una cu legendara Planetă X – a rămas atât de adânc în mintea oamenilor ca simbolul lumii de dincolo de Neptun încât e ca și cum numai ea ar exista.

          – Totuși, nu e nici un motiv ca Watker să fi acostat chiar aici. Din câte știm, ar putea fi la fel de bine pe Nix, Kerberos, Styx, în centura Kuiper, dacă are nevoie de spațiu poate fi pe Eris, e mai mare!

          – Din câte știm, poate fi la fel de bine pe Yuggoth! Dar nu de asta te-am adus aici. Avem destul timp să-l căutăm pe Watker, de fapt, o viață întreagă.

          – Dar de ce am venit?

          – Vreau să vedem ceva. Ar fi păcat să venim până aici și să nu vedem puținele puncte de atracție. Problema e că va fi greu să ajungem acolo. Trebuie să mergem împotriva atracției gravitaționale a lui Pluto!

          Dagovski rămse pe loc, așteptându-l,  iar Marc se grăbi să ajungă la el, cu acei pași în formă de ogive care făceau umbra din urma lui să crească și să scadă spectaculos pe fondul luminii pseudo-crepusculare. Când ajunseră unul lângă altul, bărbatul o luă în altă direcție și Marc merse după el, cu un pas gargantuesc.  Acum se îndepărtau de uriașul disc al lui Pluto care se contura pe cer.

          Marc văzu în fața lor un fel de formațiune de gheață și rocă. Se îndreptau într-acolo, cu pașii în formă de ogive care le făceau umbrele să crească și să descrească spectaculos în lumina aceea pseudo-crepusculară. Țancul din fața lor țâșnea din peisajul colțuros, îndreptându-se parcă spre Pluto, de parcă ar fi vrut să îl atingă.

          Mergeau cu pași mici, cum se obișnuiseră pe Usher III, căci salturile erau destul de periculoase acolo, era greu să calculezi unde cădeai, odată ce îți luai zborul. Dar, după ce se îndepărtară destul de mult de Pluto, și atracția gravitațională a acestuia scăzu, își reluară salturile, ridicându-se în aer la metri înălțime. Astfel, puteau înainta mult mai rapid. Dagovski trebuie să fi instalat un program special în costumul lor, căci atunci când Marc nu mai reușea să meargă în direcția corectă, scafandrul prelua controlul și îl ducea unde trebuia. Când ajunseră în fața unei prăpăstii negre, mărginită de ghețuri parcă fosforescente, pur și simplu făcură un salt foarte mare, în boltă, peste ea.

          Uneori, se mai întorceau spre discul uriaș care emana o lumină alb-portocalie. Da, ar fi putut vedea nava lui Watker, dacă era pe partea potrivită a planetoidului și nu era ascunsă în vreun fel. Dagovski se îndepărtă puțin, ca să studieze o formațiune minerală care semăna cu un conglomerat de bule și de țepi. După ce se întoarse, cei doi își continuară drumul.

          – Încă puțin, și vom vedea faimoșii vulcani de gheață. Un fenomen cunoscut încă din secolul XXI (înainte de Era Spațială) și cred că e cel mai interesant lucru pe care îl putem vedea aici! Desigur, cu excepția lui Watker.

          Dagovski spuse asta când erau cam la jumătatea drumului către formațiunea de gheață și rocă. După aceea, nu mai vorbiră decât puțin. Poziția lor unul față de altul și distanța dintre ei se schimbau căci nu își puteau controla bine mersul. Mușchii lor, obișnuiți cu pseudogravitația de pe Usher III, ar fi avut nevoie de câteva luni ca să se obișnuiască cu condițiile de pe cei doi planetoizi. De obicei, când debarcai pe o nouă planetă, aveai nevoie de câteva zile să te obișnuiești cu gravitația și atmosfera, timp în care te tot împiedicai și ți se făcea rău, iar dacă era un corp ceresc mai neobișnuit, precum Pluto ori Charon, atunci aveai nevoie de și mai mult timp.

          Era destul de neobișnuit să vezi un loc neatins de mâna omului într-o epocă în care până și asteroizii erau ciuruiți cu stații spațiale sau măcar împopoțonați ca niște sculpturi moderne. Însă în realitate nu era atât de surprinzător – nimeni nu ar fi petrecut între cinci și nouă ani (în funcție de performanța astronavei) într-o călătorie către un loc unde nu puteai vedea nimic înafară de gheizerii de gheață, care puteau fi creați artificial în orice parc de distracții. Puteai număra pe degete oamenii care se îmbarcaseră într-o astfel de călătorie, de fapt urmau să-i poată număra la propriu pentru că lăsaseră cu siguranță urme, măcar echivalentul astronautic al rămășițelor cortului și focului de tablă. (Dacă poposiseră mai mult acolo, cu siguranță își construiseră niște baze temporare.) Unii poate chiar își scrijeliseră numele cu laserul pe o stâncă uriașă ori lăsaseră alte semne pentru a-și imortalizeze vizita. Dar acestea probabil fuseseră șterse ori îngropate de intemperiile acelui mediu de o vitregie cumplită.

          Puțini cercetători veniseră până acolo – aveau sondele spațiale pentru mostre și fotografii. De fapt, puteai afla totul despre marginea sistemului solar prin tehnologie. Cei care mergeau acolo erau cei destul de mizantropi ca să poată petrece aproape două decenii departe de civilizația umană și destul de bogați ca să-și plătească călătoriile și facilitățile. (Bine, era și cel puțin un caz de călători care nu erau niciuna dintre acestea: ei doi veniseră doar din simțul aventurii și dintr-un impuls irațional). Singurul care dovedise că are destul din ambele caracteristici ca să se stabilească definitiv la marginea lumii era Albert Watker, de care îi despărțeau patruzeci de ani în care nu se auzise nimic despre el, cel care stârnise curiozitatea lui Dagovski.

          Ajunseră lângă povârnișul acelui țanc, turtit la vârf, care acum se înălța atât de mare în fața lor încât le acoperea tot câmpul vizual, și începură să îl urce pe verticală. Programul pe care Dagovski îl instalase în costumele lor funcționa destul de bine, dar urcușul era oricum destul de greu.

          În cele din urmă, unul dintre arcurile pașilor lor se întrerupse aproape de culmea turtită: căci se întrerupse pe vârful formațiunii de gheață. În fața lor era un platou mărginit jur-împrejur de un guler crestat de gheață, ca un lanț de munți mai mici. (Țancul pe care se urcaseră era doar unul din acele stânci neregulate care înconjurau platoul). Erau pe buza unui crater aproape perfect rotund, iar cupa acestuia era plină cu un fel de nisip, ca un deșert. Acolo, Pluto era mai departe și lumina era mai mult albă decât portocalie. Se întoarseră, privind drumul pe care îl străbătuseră.

          Ținutul prin care veniseră semăna cu un cimitir de astronave, însă unul înghețat. Avea un relief foarte neregulat, acoperit cu depresiuni, și stânci și aflorimente și formațiuni de gheață de toate formele, care țâșneau în toate direcțiile, deși cele mai multe păreau că se îndreaptă înspre direcția lui Pluto.

          Se opriră acolo să se odihnească și o priviră pe Usher III care se găsea acum aproape de orizontul planetoidului, mult mai îngust decât orizontul de pe Marte sau Terra, o formă neagră și mică și parcă nelalocul ei. Inima lui Marc bătea cu putere. Deasupra lor, lumina gălbuie a Soarelui, cât flacăra unei lumânări. În jurul lor, doar un peisaj hibernal și extraterestru.

          – Îți dai seama ce minune a naturii este faptul că piticania asta nu se lovește de un colos ca Neptun cu care își intersectează orbita? zise Dagovski, în timp ce stăteau pe suprafața aproape plată a țancului, cu genunchii strânși în fața pieptului. Am auzit că hazardul sau divinitatea sau ce o fi acolo sus a calculat atât de bine trauectoria planetei, i-a asigurat atâtea sisteme de protecție, încât va rămâne întreagă și peste sute de milioane de ani, când se sfârșește viitorul previzibil. (Desigur, poate nu e nici hazardul, nici divinitatea; trebuie să fi existat nenumărate obiecte asemănătoare, care au fost distruse ori înghițite de planetele-gigant, și numai câteva au rămas, cele pe care le vedem, dar mă rog, asta nu ne împiedică să ne uimim). Dacă nu vine Planetarium sau Starcross sau altă super-corporație să o transforme în bază spațială, chestia asta va rămâne așa cum e până…

          Marc nu află până când avea să rămână Pluto neschimbat pentru că ceva explodă în spatele lor, făcându-i să se întoarcă numaidecât înspre crater, sărind în picioare. Pământul explodase la câteva zeci de metri de ei, aruncând în aer o materie informă care se solidifică într-o sculptură cristalină. Totul se petrecu atât de repede încât Marc nu își dădu seama ce se întâmplase decât după ce se termină.

          Mintea lui era atât de obosită după călătoria cea lungă până acolo, încât îi luă câteva secunde de buimăcire ca să-și dea seama că tocmai văzuse un vulcan de gheață. Acum privea acel munte în miniatură care se înălțase în fața lui, strălucind în lumina stelelor și a sateliților. Câteva fragmente aruncate de explozie înghețaseră în aer, zăbovind acolo, părând că vor să se îndrepte înspre Pluto (acolo, totul părea că vrea să se îndrepte înspre Pluto) după care începură să coboare încet înspre sol, ca niște fulgi de zăpadă de mărimea unor stânci.

          – Crio-vulcanism! spuse Marc. E destul de impresionant, nu am ce zice! Cred că sunt puțini oameni care văd asta pe viu!

          Deabia sfârși de spus asta, că pământul se despică iarăși, ceva mai încolo de primul vulcan, și din el țâșni un jet de apă fierbinte care îngheță instantaneu. Norul de aburi eliberat de explozie îngheță și el, deveni mai opac, după care fu purtat de vântul charonian înspre deșert, ca o fantomă, ca un miraj care se pierdea în depărtare.

          – Oare suntem în siguranță? întrebă Marc.

          – Da, dacă nu explodează sub noi. Nu-ți fă griji, avem costume foarte sofisticate! Dacă vroiai pericol, trebuia să ne programăm sosirea într-o perioadă când Pluto e bombardat de asteroizi.

          – Ar fi fost un spectacol, fu de-acord Marc. Dacă am fi putut rămâne aici câteva ore fără să fim zdrobiți sau pulverizați sau îngropați.

          Marc știa ce e crio-vulcanismul: apa fierbinte de sub crusta planetei își croia drum, cu o presiune uriașă, către suprafață, iar atunci când ajungea acolo, exploda și îngheța în câteva secunde.

          – Sigur nu sunt periculoase? mai întrebă odată Marc.

          Mai văzuse un astfel de fenomen pe una din lunile lui Saturn dar nu știa până unde mergea asemănarea între ce se întâmpla acolo și ce se întâmplă pe Charon, și nu știa nici cât de eficient era sistemul de protecție al acestor costume.

          – Da. Au loc doar acolo jos, lângă buza craterului. Stai liniștit, am ales cu grijă locul în care să aterizăm, și locurile pe care să le vizităm! Sunt ca niște gheizere, doar că apa lor îngheață de cum intră în contact cu atmosfera. Își vine să crezi că ceva poate fi cald aici? Se pare că acolo jos (bătu cu piciorul în gheața aproape netedă de sub ei) miezul planetei este la fel de fierbinte ca al Terrei. Totuși, când apa ajunge la suprafață, îngheață numaidecât, blocând calea de ieșire. După aceea trebuie să-și găsească alte căi înspre suprafață: chestiile astea au loc odată la câteva ore, poate chiar mai des. Uite, noi am văzut două în câteva minute! Sunt și gheizere în lanț, când explodeaza una după alta vreo zece, sau mai multe!

          Marc auzi toate acestea prin transmițătorul scafandrului.

          Într-adevăr, nu după mult timp, din crestele de metal înghețat înfloriră alte cristale. În lumina stelelor, toate păreau fosforescente, iar crio-vulcanismul, acel fenomen de la marginea lumii, era de o frumusețe fantomală. Marc se simțea ca într-o pictură suprarealistă, poate într-o capodoperă daliniană. În fața lor, zidul craterului era foarte abrupt, nu ca și cel pe care îl urcaseră. Platoul din vârful țancului se termina direct într-o prăpastie care dădea spre deșertul acela alburiu.

          După aceea, văzură alți vulcani, la o depărtare mai mare de ei, și cei doi priviră, de data aceasta mai liniștiți, cum se naște un lanț de vreo doisprezece munți de gheață care acum tiveau o parte din orizont, iar după aceea peisajul rămase neschimbat pentru câteva minute. Poate că sunetul se propaga foarte prost în atmosfera rarefiată, căci Marc nu auzi niciuna dintre acele explozii de amoniac și apă fierbinte, care se petrecură în depărtare. Se întrebă din ce fel de adâncuri de piatră și gheață veneau acele jeturi de apă ca să se cristalizeze în fața lor. Cât de lung era drumul pe care îl străbătuseră ca să înflorească sub lumina stelelor? Și ce diferențe mari de temperatură existau acolo, în spațiu!

          ”Oare omenirea va veni o vreme când omenirea va poposi și aici, în drumul ei spre stele? Va fi asta ultima noastră piatră de hotar, înainte să începem să navigăm în spațiul exterior? Vor putea urmașii noștri să vadă acești vulcani de gheață aș cum eu am putut vedea orașele-cupolă de pe Marte și vijeliile din adâncul lui Jupiter? Va fi și locul acesta colonizat până acolo încât oricine și-ar putea lua prânzul în timp ce în jurul său cresc monoliți de gheață? Până la urmă, de ce nu? Dacă vom reuși vreodată să călătorim în afara Sistemului Solar, atunci cu siguranță va veni o zi când vom putea călători de pe Marte pe Pluto la fel de ușor cum mergi acum de pe Terra pe Lună”.

          După ce spectacolul se termină, sau mai degrabă își luă o pauză, Dagovski începu să se plimbe pe vârful ca de sticlă al țancului, cu privirile îndreptate în jos, farurile de pe umeri luminând porțiunea de gheață de sub el. Nu îi luă mult să găsească ceea ce căuta.

          – Iată, zise el, arătând spre niște forme ce se întrezăreau în gheața de sub picioarele lor. Asta voiam să-ți arăt: prima astronav care a aterizat aici – Horizon. De fapt, a aterizat pe Pluto și, după ce a rămas acolo câteva zile, a venit aici. Știau că nu e nimic aici, că nicio ființă vie nu poate trăi doar cu gheață și metan, că nu se găsesc nici măcar rămășițe de la vreo navă extraterestră aflată prin trecere. Dar cred că omul nu se poate convinge până nu vede cu ochii lui și pipăie cu propriile mâini. ”Cine știe” probabil că și-au spus, ”poate totuși e ceva de văzut și aici. Așa se spunea și despre celelalte planete, că nu se găsește nimic demn de atenție, asta până când nu am călătorit acolo. Cine bănuia că vom descoperi acele creaturi gazoase pe Neptun sau fulgerele vii de pe Jupiter? Dar toate acele artefacte de pe Marte?”. Oricum, au rămas doar câteva zile și au plecat înapoi. Se pare că vucanii de gheață nu li s-au părut chiar atât de interesanți. Până la urmă, puteau să vadă oricând imaginile lor prin satelit. Una este să călătorești pe o planetă străină, în condiții vitrege ca să vezi ceva, și alta e să stai acasă, comfortabil, și să privești totul pe un monitor!

          Nava Horizon se vedea încețoșat, închisă în ghețarul acela, ca într-o fosilă, de cine-știe-cât-timp. De fapt, erau mai multe fragmente de navă. Aceasta își păstrase doar parțial forma inițială, și o parte din părțile componente se împrăștiaseră în jurul ei, din câte putea întrezări Marc. Arăta ca o insectă zdrobită.

          – Da, zise Marc, dar noi îi vedem pe viu, de la doar câțiva metri. Asta e cu totul altceva și în plus… hmm… ce se întâmplă?

          Dagovski îl privi întrebător.

          – Nu simți? Ne vibrează costumele, mi s-a făcut toată pielea de găină.

          Marc simți ceva ca o electricitate statică, ce i se urcă prin tot corpul și îi făcu părul să se ridice măciucă. Dagovski, neștiind despre ce vorbește, continuă să îl privească nedumerit, apoi probabil că simți și el fenomenul magnetic, pentru că se cutremură, apoi începu să-și întoarcă capul în toate părțile, să vadă ce se petrecea.

          Dar curând nu se mai uită în jur, la peisajul mort, ci își coborî privirea în jos, la gheața de sub picioarele lor. De acolo venea energia aceea ciudată care parcă le înțepa pielea.

          – Incredibil, zise Dagovski, arătând spre formele de sub ei.

          Rămășițele străvechii astronave, reactivate probabil de interacțiunea cu costumele lor,  erau străbătute de firișoare alb-violet de electricitate care se se ramificau în fribrilații precum arcurile fulgerelor, schimbându-și mereu poziția. După aceea, tot ghețarul fu străbătut de irizații de culoare intensă.

          – Horizon nu a fost scoasă din funcțiune, și încă mai are reziduuri de energie, făcu Dagovski, iar Marc sesiză o notă de frică în vocea lui. Scafandrele noastre interferează cu ele. Hai să plecăm până nu apar probleme!

          Marc voi să facă un pas, dar descoperi că îi era foarte greu. De-abia își mișca piciorul. Era ca și cum mecanismul costumului s-ar fi blocat.

          – Ce naiba se întâmplă?!

          – Ne bruiază circuitele costumelor. E o tehnologie destul de veche și în plus e stricată. Nu trebuia să venim aici! Chestia asta zace acolo de nu-știu-cât timp…

          – Nu ne mai putem mișca!

          Creasta de gheață pe care se aflau părea incendiată în violet sub privirile impasibile ale stâncilor care tocmai se ridicaseră în zare. Dacă cineva ar fi plutit cu nava deasupra lor, se gândi Marc, ar fi văzut stânca aceea cum se aprinde ca un beculeț de Crăciun.

          – După atâta timp! bombăni Dagovski. Încă mai sunt în funcțiune! Proștii credeau că nu va mai trece nimeni pe aici, deci nu mai trebuie să se obosească să curețe în urma lor!

          – Și acum ce facem?

          – Plecăm cât putem de repede! Nu știm cum ar putea afecta chestiile astea dispozitivele noastre. Să nu uităm că e o tehnologie destul de veche și în plus e stricată. Zace acolo de nu știu cât timp…

          – Dar nu mă pot mișca! zise Marc. Cum naiba să plecăm!?

          Aerul din casca lui părea că luase foc, însă era mai rece ca niciodată. Flăcări invizibile, electrizante îi mângâiau obrajii. Acum avea sentimentul că că tot costumul se zguduia violent, deși vedea că de fapt stătea nemișcat. Amândoi stăteau nemișcați. Nu mai auzea vocea lui Dagovski în cască, ci doar o grămadă de vâjâituri și bubuituri și sunete fără noimă, de parcă ar fi fost în mijlocul unui maelstrom.

          Curând, însă, prin nebunia aceea se închegă glasul lui Dagovski, doar pe jumătate clar. Îi dădea indicații despre cum trebuia să plece de pe movilă, cum să-și ajusteze costumul dacă se defecta…

          Însă fără niciun rost. Marc deja se panicase.

          – Ce o să se întâmple? strigă Marc.

          Era atât de îngrozit încât nici nu știa dacă putea face ceea ce îi spunea Dagovski. Nu se putea gândi decât la focul invizibil și rece care părea că îi mistuie tot corpul.

          – Nu știu, zise el. S-ar putea să nu se întâmple nimic, până la urmă… dar la fel de bine ar putea să se întâmple ce e mai rău!

          – Oare nu ne putem dezactiva costumele?

          – Am încercat, zise el. Dar interferențele sunt prea puternice. Nu funcționează nici comanda de oprire manuală și atunci n-ai nicio șansă să mai faci ceva.

          Vocea lui se auzea bruiat, ca o înregistrare proastă.

          – Dar ce putem face? strigă Marc. Pur și simplu stăm și așteptăm să vedem ce o să se întâmple?!

          Nu apucă să primească vreun răspuns, vocea lui Dagovski se pierdu într-un vârtej de interferențe. Picioarele parcă i se lipiseră de gheața tulbure și trupul începu să i se miște bezmetic în costumul de astronaut.

          Văzu că și Dagovski se mișca nebunește. Cu toate acestea, nu simțea nicio durere, ba dimpotrivă, o anestezie plăcută, de parcă mintea lui s-ar fi desprins de corp. Se simți aproape ușurat. Câmpul electro-magnetic deveni mai intens și aerul din jur părea că nu mai suportă atâta tensiune, începu să vibreze transformând toate imaginile din jur într-un amestec haotic de culori reci. I se păru că e tras în toate direcțiile și că în același timp implodează, că o forță încerca să îl comprime și o alta încerca să-i extindă masa.

          Ceea ce se întâmplă în continuare fu atât de rapid și de zbuciumat încât mai târziu izbuti să reculeagă numai niște impresii și senzații dezbinate, fără noimă. Totul în jur fu incendiat în albastru iar el se simți azvârlit în aerul plin cu fragmente de gheață și metal. Pentru câteva minute, crezu că a fost spulberat în particule elementare și împrăștiat prin toată atmosfera satelitului care plutea în lumina stelară și purta numele luntrașului unui străvechi zeu al morții.

         

          5

          Când își recăpătă conștiința, se simți ca într-un vis, și tot corpul îi era amorțit.

          Amorțit, dar era viu. Simțea tot felul de apăsări, și fulgerături, și înțepături, dar nu își dădea seama în care parte a corpului. Oricum, i se părea o minune că mai putea să simtă ceva. Zăcea pe jumătate îngropat într-o materie de un cenușiu strălucitor.

          Când încercă să se ridice, îl fulgeră o durere paralizantă, așa că se tolăni din nou pe jos și se mulțumi să vadă ce e în jur. Cerul era același, presărat cu o explozie pâlpâitoare de stele, dar satelitul de deasupra lui se schimbase. Acum era de un gri fantasmic, cu un halou alb. Aproape de locul în care zăcea paralizat, se înălțau niște construcții ruinate de metal, mai mult fragmente dintr-o mașinărie, între care se întindeau din când în când cabluri electrice. Suprafețele lor scorojite și măruntaiele fărâmițate erau străbătute din când în când de o linie violetă de electricitate. Oriunde ar fi ajuns, câteva dintre rămășițele navei Horizon veniseră cu el.

          Își mișcă gâtul ca poată privi într-o altă direcție, sperând să-l vadă pe Dagovski. Asta îi trimise prin corp câteva fulgere de durere, ca și cum ar fi avut fire electrice în loc de vene și artere. Se gândi că o parte din energia exploziei rămăsese în costumul lui, supraîncărcându-l. Și poate și în el. Spera să nu i se fi întâmplat ceva ireparabil. Costumul de astronaut rămase întreg și asta îi dădea speranță: dacă încă trăia, înseamnă că acesta îl protejase de consecințele exploziei. Și s-ar fi putut să îl protejeze în continuare. Știa cât de sofisticate sunt toate măsurile de protecție și că, dacă avea noroc, putea scăpa doar cu câteva răni.

          Însă era mult mai îngrijorat pentru Dagovski. Nu îl vedea nicăieri, dar adevărul era că nici nu putea să scruteze împrejurările cum trebuie. Văzu că era acoperit cu mici cristale strălucitoare care ieșeau din costumul lui ca niște protuberanțe. Își dădu seama că, probabil, sub ei erupsese un vulcan de gheață declanșat de supra-activarea navei Horizon. Acesta Movila de sub ei explodase (parcă îl vedea cum împrăștia în jur bucăți ascuțite de gheață și fragmente de navă), iar pe el îl aruncase cine știe cât de departe, împreună cu părți întregi din nava Horizon.

          Trebui ceva timp ca să își limpezească mintea și să își dea seama unde fusese azvârlit. Luna uriașă pe care o vedea pe cer nu era pătată cu roșu, deci însemna că nu era Pluto. Era Charon. Deci însemna că solul în care era pe jumătate îngropat aparținea lui Pluto. Explozia îl propulsase, în spațiu, și zburase de pe satelitul cenușiu până pe planetoidul vecin! Pe bătrânul, înghețatul astru care păzea marginea sistemului solar.

          Nici nu vroia să se gândească unde ar fi putut fi azvârlit Dagovski. Putea fi pe un asteroid sau în vreunul dintre craterele sau prăpăstiile lui Pluto, dar la fel de bine ar fi putut fi absorbit de hăul nesfârșit al spațiului.

          Însă nu avu timp să se gândească prea mult la asta, pentru că vâjâitul din costum, pe care înainte de-abia îl simțise, acum se intensificase, și curând îl copleși atât de tare încât nu mai putu să se gândească la altceva. Costumul îi luase razna din nou.

          Însă nu avu timp să se gândească nici la asta, căci în curând ceva explodă din nou.

          Ceea ce urmă fu o amnezie totală, un gol atât de adânc încât nu putea aminti de altceva decât de uitarea totală pe care o găsești în moarte.

         

          IV

         

          1

          Era într-o cameră cu pereții scorojiți, goală, doar cu câteva ambalaje mototolite pe podea. Era o cameră destul de strâmtă, cu tavanul jos. Singura lumină, de cealaltă parte a odăii, venea de la o lampă din acelea sub formă de glob alb, care emana lumină, prins de un picior de metal care pornea dintr-un disc sprijinit de podea. În spatele ei, era o altă persoană, în spatele ei cu o umbră atât de mare, încât părea că domina încăperea.

          Era o femeie îmbrăcată într-un costum verde, elastic, cu mănuși și cizme de un verde mai închis, și cu un triunghi pe piept, de un verde mai deschis, cu baza pornind de la gulerul costumului, cu vârful terminându-se în dreptul plexului.

          Femeia nu schiță niciun gest, deși părea să fi remarcat că e acolo. Își dădu seama că e chiar mama lui, așa că încercă să se ridice și să meargă înspre ea, dar căzu înapoi. Încercă din nou să se ridice, de data aceasta reușind să pornească spre ea, împleticindu-se pe drum de parcă ar fi fost beat. Oare chiar nu îl recunoștea? Deși îl vedea, nu dădea niciun semn că i-ar fi dat vreo atenție.

          Îi luă foarte mult să ajungă acolo, de parcă podeaua camerei s-ar fi prelungit pe măsură ce mergea, deși își dădea seama că dimensiunile camerei rămăseseră aceleași. Când ajunse lângă ea, chipul femeii se schimbă, părul i se scurtă, i se închise la culoare, costumul i se schimbă și el, triunghiul de pe piept i se transformă într-un cerc. Devenise prezentatoarea de la o emisiune de televiziune pe care o văzuse cândva.

          – Consiliul Interplanetar se va strânge în seara aceasta la sediul din Axial, rosti ea, exact ca și cum s-ar fi adresat unui public. Va fi o discuție interesantă. S-ar putea ca membrul unei civilizații extraterestre să pătrundă pentru prima dată într-unul dintre orașele noastre. Desigur, dacă va fi așa, conducerea noastră îi va pregăti o primire cu totul specială, deși nu știm ce poate însemna special, sau primitor pentru ei. Oricum, între timp…

          Marc se simțea ca și cum ar fi fost în casa lui din Plenar și ar fi privit la televizor. Când încă locuia pe Plenar. Când încă era mic, și privea știrile și programele pe care le urmăreau părinții lui. De fapt, câți ani avea acum? Se mutase deja pe New Earth, ca să lucreze la Planetarius? Nu știa. Din câte își putea da seama, putea fi încă un copil, și să privească la televizor, în casa părinților lui.

          Nici nu era sigur dacă femeia din fața lui nu era de la televizor, dacă perdeaua de lumină pe care o arunca lampa cu glob nu era de fapt un ecran.

          – În fine, rămâneți cu noi pentru alte informații. Desigur, nu vom avea acces la întâlnire, dar puteți fi siguri că, de câte ori iese la iveală o informație, noi vom fi primii care să…

          ”Asta înseamnă să fii fericit” se gândi Marc. ”Să stai acasă, să te uiți la știri, să privești pe geam la nenumăratele clădiri, iar atunci când te uiți la cer, acesta să-ți fie ascuns de un strat de nori. Să nu știi că există spațiul cosmic, să îl vezi doar la televizor. Desigur, asta doar dacă nu trăiești pe Marte, sau pe o stație spațială, atunci poți să vezi cerul. Dar nu pe Pământ. Acolo nu…”

          – Europa este, desigur, unul dintre cele mai importante locuri din Sistemul Solar. Se aud vești că unii intenționează să o închidă într-o cupolă de sticlă, astfel încât să fie complet terraformată.

          Razele albe ale lămpii îi ardeau ochii, îl făceau să vadă pete de lumină în fața lui. De fapt, nici nu era sigur că lampa din fața lui nu era o pată de lumină. Că televizorul în care o vedea pe femeie era și el doar o pată de lumină. Aceasta se îndepărtă, iar vocea femeii se auzi tot mai îndepărtat. Nu mai rămăsese decât camera, acea cameră strâmtă și scorojită.

          I se păru că toate petele pe care le vedea în jurul lui conțineau câte o imagine, câte o lume.

          ”Spațiul cosmic”

          ”Televizor”

          ”Mama mea”

         

          2

          „Asta înseamnă fericirea, să nu știi că există planete, sau spațiu, să locuiești în căsuța ta și să te uiți la televizor”

           ”Totuși, câți ani am?”

          ”Oare am reușit să mă angajez la Planetarius, și să mă mut de pe Terra? Sau încă sunt doar un copil?”

           Văzu că lângă peretele camerei, aproape de el, apăruse un pahar gol de vin roșu, și o carafă cu vin, lăsată acolo special pentru el. Culoarea băuturii era de un roșu foarte intens, mai adânc decât roșul sângelui. Părea o licoare dintre cele mai alese, din podgoriile celor mai bune habitate naturale din Sistemul Solar.

          Încercă să se împleticească până acolo, dar căzu pe jos chiar lângă masă. Luă paharul, luă carafa, și cu mare grijă, ca să nu o răstoarne, își turnă niște vin, apoi așeză carafa înapoi pe masă. Vinul se mișca atât de frumos în paharul lui, de parcă ar fi fost o ființă vie!

          ”Purtăm în noi nu doar trecutul” îi zise Dagovski lui Marc dintr-una din petele de lumină care pluteau în jurul lui. ”Nu doar trecutul nostru, trecutul neamului, trecutul speciei. Purtăm în noi și viitorul care va fi. Și toate viitorurile care ar putea să fie”.

          Pata de lumină înfățișa peisajul plutonian, înghețat și pustiu și strălucitor, iar Dagovski stătea acolo în costum de astronaut, însă își dăduse jos casca, astfel încât îi putea vedea fața.

          ”Asta e fericirea” îi zise Marc cu lacrimi în ochi, luând o gură de vin, atât de fericit încât nici nu îi putea simți gustul. ”Departe de spațiul cosmic. Departe, departe, departe…”

         

          3

          Văzu, într-una din petele de lumină, orașul său natal, înconjurat de pustiul post-industrial al Terrei. Deasupra, doar cerul înnorat. Acolo nu vedeai niciodată luna. Iar soarele – doar o pată de lumină difuză pe tavanul de nori.

          Una din primele sale amintiri era că stătea pe un deal înalt, golaș, privind luminile orașului sub bolțile acelea transparente care înghițiseră orașul în urmă cu un secol. (Atunci când clima Pământului devenise atât de ostilă încât nu mai puteai trăi în aer liber). Părea că cineva ridicase o construcție de lumânări aprinse într-o cameră întunecată. Erau de o frumusețe neasemuită, și totuși înfricoșătoare.

          Locuia într-un sătuc, în apropierea Plenarului (în măsura în care mai existau sate în vremurile acelea). De fapt, erau niște construcții de metal, rotunde, ca niște igluuri, legate între ele prin niște drumuri acoperite, făcute din plăci de metal. Când veneau ploile acide, trebuiau să stea în casă și să sigileze ermetic toate deschiderile, iar când ieșeau, din pământ se ridicau aburi verzui. În unele zile, aerul devenea atât de nociv încât trebuiau să poarte costume precum ale astronauților, chiar și când ieșeau în curte.

          Alte amintiri timpurii:  norii de culoarea smoalei care adumbreau cerul, fluviile de gaze toxice, ploile acide, astrodinele care străbăteau cerul. Se mișcau atât de încet, ca niște meteori sclipitori. În Plenar erau multe astroporturi, astfel încât putea să privească destule nave spațiale. Se mișcau atât de încet, în depărtare!

          Spre deosebire de avioane. Acestea, cum își luau zborul din oraș, cum dispăreau la orizont cu un vâjâit lung și puternic. Pe atunci habar nu avea că își va petrece viața trebăluind în măruntaiele unei astfel de nave. Pe atunci era doar un copil care privea, din spatele geamului, navele care porneau în spațiu, ploile acide, furtunile, luminile orașului. Era fascinat de lumini. Atât de fascinat, încât stătea lângă geam mult, foarte mult timp, numai ca să le privească.

          Toate acestea și le aminti, sau le văzu, doar privind în pata de lumină care aluneca prin aer. Dar aceasta plecă imediat de lângă el, și altele se înghesuiră în jurul lui. Curând, dispăru și camera, și tot ce rămase fură acele pete copleșitoare, alburii, care ba creșteau, sufocându-l, zdrobindu-l, ba se micșorau, lăsându-i loc să respire.

          Curând, dispărură și acestea, lăsând loc doar unor imagini care nu se puteau lega nicicum între ele.

            

          3

           I se păru că alunecă și mai adânc, în primele amintiri ale copilăriei…

          … și apoi în niște amintiri pe care nu avea cum să le aibă…

          … nașterea lui, viața în uterul mamei, viața lui când nu era decât o formațiune de celule…

          … și apoi, niște amintiri și mai timpurii, care erau dincolo de orice descriere…

          – va urma-

Remus Paul

Remus Paul s-a născut la Oradea, unde locuiește și astăzi. Scriitoarea lui preferată este Anne Rice.

More Posts