GSF 75 banner01-650

          V

         

          1

          Prima licărire de conștiință veni cu sentimentul unui frig copleșitor, potrivit cu pustietatea cosmică în care se găsea. La început, nu simți nicio senzație, de parcă nici nu ar fi avut un corp.

          Odată cu conștiința veniră și primele gânduri. Ce se întâmplase cu el? Oare cea de-a două explozie îl azvârlise de pe Pluto, aruncându-l în hăurile inimaginabile ale galaxiei? Era lângă norul Oort, sau în el, sau dincolo de el? Cu greu își putea imagina ce însemna să treci de norul Oort.

          Așa trebuie să se fi simțit oamenii străvechi când navigau cu o corabie până la marginea Pământului, lăsând totul în urmă și pierzându-se în vidul absolut.

          Spațiul cosmic era atât de mare încât ar fi putut să plutească mii de ani până să ajungă la o altă stea. Până atunci nu va fi rămas din el decât un nor de molecule. Universul ar fi fost mormântul lui.

          Dar oare chiar era în spațiul cosmic? Nu vedea nicio stea în jur. Și unde erau forțele colosale care ar fi trebuit să îl zdrobească? Încercă să-și dea seama dacă are ochii deschiși, însă nu simțea aproape nimic. Trupul său devenise ceva fantomatic. Poate chiar era mort.

         

          2

          Uneori simțea că are un corp închegat, alteori credea că se topise cu totul în spațiul din jurul lui. Nu avea nicio noțiune a timpului. Senzațiile lui erau foarte bizare: i se părea că e o colonie de bacterii, un noian de existențe minuscule care de-abia știu una de alta. Sau că parcurge toată istoria dezvoltării vieții, că devine pește, reptilă, pasăre, maimuță, sau și mai ciudat, că e toate acestea în același timp. Un lanț compus din nenumărate forme de viață.

          Conștiința lui se muta din creier în întreg corpul, își putea simți circulația sângelui, putea să participe la arderea substanțelor organice, simțea bacteriile cum i se mișcă printre celule. De asemenea, toate organele păreau să aibă conștiință, toate îi vorbeau cu propriul lor glas; trupul său devenise o legiune.

          Era ca și cum ar fi fost o masă de substanță anorganică și cineva ar fi încercat să-l smulgă regnului mineral, să-l redea vieții.

         

          3

         

          Pentru prima dată reuși să-și miște membrele. Întinse mâinile și atinse un perete rece și neted. Își dezlipi pleoapele, dar reuși să vadă foarte puțin. Era ca un pește din adâncuri, ridicat la niște straturi de apă unde presiunile nu erau potrivite pentru el.

          Frigul persista. Oare chiar era în spațiul cosmic? Plutise atât de mult încât în jurul lui se formase o capsulă de gheață?

          Curând, renunță să mai încerce să își dea seama ce e în jurul lui, închise ochii și zăcu într-un fel de somn.

          Când se trezi a doua oară și deschise ochii, i se păru că vede un fel de lumină difuză. Simțea că parcă e scufundat în apă. Voi să înoate ca să ajungă la lumină, la suprafață, dar mușchii nu îl ascultară și nu reuși să facă aproape nicio mișcare. Adormi din nou.

          Când se trezi, văzu din nou lumina, de data aceasta ceva mai puternică. În jurul lui era un fel de fum fără culoare. Reuși să-și miște brațele și picioarele și se convinse că era într-un fel de capsulă de sticlă sau gheață. Lumina din jurul lui i se părea artificială. Oare îl găsise cineva și îl salvase?

         

          4

          Era cu atât mai cumplit cu cât experiența îi era mai familiară. Era, în definitiv, o retrăire a unei traume pe care treceau toate ființele vii, în zorii existenței lor. Disperarea și agonia fizică erau de nediferențiat. Peretele de sus al coconului glisă, eliberând aburii în care se îmbăiase. Avu impresia că trece într-o altă dimensiune, că e expulzat și pentru prima dată după mult timp simți că e una cu trupul său, cu toată materialitatea lui, cu toată greutatea lui dureroasă.

          Își dădu seama că urla fără să vrea, fără să-și dea seama. Își mișca mâinile și picioarele nebunește. Nu cunoștea nicio experiență mai dureroasă decât aceasta, și tocmai el trebuia să treacă a doua oară prin ea. Ar fi vrut să urle către cel care îl obliga să treacă prin asta și să-i spună să îl lase înapoi în capsula de gheață, chiar dacă asta ar fi însemnat să moară, să se întoarcă în materia primordială.

          Nu își dădea seama prea bine ce se întâmpla cu el. Niște brațe nevăzute îl ridicară din găoace, îl purtară în timp ce el se zbătea în convulsii dureroase și îl așezară pe o suprafață de metal. Vedea în jurul lui numai lumini artificiale. Simți o mână uscată pe frunte; apoi, cineva îi șopti să se liniștească.

          Simți o înțepătură în braț și din cauza cine-știe-cărei binecuvântări își pierdu conștiința.

          Când se trezi, își simți trupul rigid și nefiresc, ca o haină prea strâmtă. Încercă să se ridice în capul oaselor, dar mușchii îi erau ca de gelatină, de câte ori se ridica, aluneca înapoi. Pleoapele îi erau lipite ca ale unui animal nou-născut.

          Îi luă ceva să facă diferența între corpul său și obiectele de care era legat. Venele sale se continuau în tuburi cu lichide, mușchii în fire electrice și nervii în fire de legătură cu un computer. Învălmășeala de senzații era prea vagă ca să știe unde se găsea sau ce i se întâmpla. Simțea că circulația i se extinde afară din corp, prin tuburile de plastic, pentru a se amesteca cu lichidele mașinăriei. Avea chiar și senzații din afara corpului, de parcă ar fi putut simți mișcările minuscule ale mașinăriei de care era legat.

          La un moment dat, se auzi un glas:

          – Nu încerca să te miști. Respiră! Respiră! Trebuie să-ți pui plămânii din nou în funcțiune!

          Încercă să respire, așa cum îi spusese străinul, dar până și plămânii îi păreau lipsiți de vlagă.

          Pe față avea o mască pentru respirat, și tot trupul îi era înfățurat în cablurile și tuburile unei mașinării uriașe. Trase aer și mai adânc în piept, dar fiecare gură de aer era înncecăcioasă, de parcă ar fi tras acid. Deși nu încerca să se miște, trupul îi era cuprins de convulsii, de parcă era electrocutat.

         

          3

          La a treia trezire, mașinăria din jurul său dispăruse. Acum organismul său respira natural, deși oarecum neîndemânatic, de parcă învăța ceva ce uitase cu desăvârșire. Își simțea corpul ușor și elastic, dar în același timp incomod, ca o haină pe care o îmbrăcase greșit.

          Deschise ochii – o încăpere fără ferestre, luminată slab de niște dispozitive electrice zumzăitoare. Văzu câteva monitoare și panouri de control, precum în cabina unei nave, dar și rafturi pline cu borcane și recipiente, stelaje de eprubete, stative cu cărți, ba chiar și ceea ce păreau exponate într-un muzeu de modă veche. Dacă ar fi fost să judece camera din acea singură privire, ar fi spus că e o combinație între o cameră de studiu și o colecție de curiozități.

          Însă nu-și putu ține prea mult ochii deschiși. Odată ce-i căzură pleoapele, se simți acoperit de întuneric și asaltat de senzații corporale. Simțea ceva ușor pe trup, ca o haină de noapte, iar deasupra ceva mai greu, ca o pătură. Se gândi că trebuie să se găsească într-un fel de spital improvizat. Mai auzea și bâzâitul slab al computerelor și dispozitivelor de luminat, și cam acestea erau singurele sunete care veneau din afară.

          Obiectele din exterior păreau încă îndepărtate și ireale; în schimb, impresiile din corpul său erau atât de vii încât îi făceau până și gândurile să pălească. Acum, că pierduse aparatele de susținere artificială a organismului, care făcuseră într-un fel parte din el, se simțea diminuat. Era ca și cum eul său ar fi fost remodelat cu forța.

           Nu știu cât timp petrecu în acea stare de semiconștiență, întreruptă de perioade neregulate de uitare. Tot ce se petrecea în mintea lui era absolut haotic. Totuși, creierul trebuie să-i fi funcționat într-o măsură, pentru că văzuse camera în care se găsea. Era destul de sigur că imaginea aceea era reală.

          Ultimul lucru pe care și-l amintea era că aterizase pe Pluto din cauza exploziei navei Horizon, propulsat de un micorcâmp hipermagnetic. Mai încolo nu-și amintea nimic, dar își dădea seama ce trebuie să i se fi întâmplat. Cineva nu doar că îl găsise, dar, cumva, îi oferise și o îngrijire medicală. Însă nu orice fel de îngrijire. Trebuia să fie una extrem de sofisticată (și de scumpă), căci efectiv simțea că fusese readus la viață pe căi artificiale. Ce șanse erau să fie cineva pe Pluto tocmai când avea el nevoie de ajutor? Și ce șanse erau să dispună de astfel de echipament sofisticat?

          Trebuia să recunoască că Dagovski avusese dreptate. Prietenul său, Albert Watker, într-adevăr era pe Pluto. Și cum putea cineva să aibă atâtea resurse încât să-și plătească nu doar drumul până acolo, dar și facilitățile pentru a locui singur în spațiul cosmic? Își spuse că Watker trebuia să fie printre cei mai bogați oameni din întreg Sistemul Solar. Printre primii o sută, cel puțin.

          Experiența prin care trecuse, aburii, sentimentul sfâșietor de expulzare… cu cât se gândea mai mult la asta cu atât își dădea seama că trebuia să fi stat într-o crisalidă-fertilă. Dar cât de bogat trebuia să fii ca să deții un astfel de instrument?! Numai cei care erau răniți sau bolnavi dincolo de orice altă speranță treceau printr-o astfel de facilitate.

          Își răscoli mintea, ca să-și amintească tot ce știa despre crisalidele-fertile. Erau o invenție pe care savații o considerau egală cu aceea a câmpurilor hipermagnetice care permiteau zborul interplanetar. Se folosea chiar de protoplasmă, de primordiul care stătea la baza întregii vieți celulare, ca să refacă un organism aproape de la zero. Știa că erau doar câteva sute de crisalide-fertile în tot sistemul solar, doar în spitalele cele mai de lux. Dacă existau câteva astfel de dispozitive în mâinile persoanelor particulare, Marc credea că le-ar fi putut număra pe degetele de la o mână.

          Iar experiența prin care treceau cei care erau readuși la viață într-o crisalidă-fertilă, iar aceasta se deschide pentru a-i elibera… când peretele rotund de sticlă se dă la o parte iar aburii se risipesc… cu toții o descriau la fel. Era cea mai mare dintre toate suferințele. Era, până la urmă, prima traumă, pe care o trăiau toate organismele, de la celula care trece prin mitoză până la puiul care sparge coaja oului…

         

          4

          Încercă să dea la o parte pătura care îl acoperea, dar mâinile i se mișcară în gol. Se pare că pătura dispăruse. De asemenea, își dădu seama că se putea mișca în voie. Nu mai simțea acea nesiguranță în mușchi, de parcă de-abia s-ar fi născut. Probabil că fusese drogat până când corpul său își revenise complet, de aceea nu-și amintea intervalul acela, care trecuse de când se trezise ca un nou-născut.

          Se ridică în capul oaselor, descoperind că se putea mișca destul de bine. Camera în care se găsea era aceeași pe care o văzuse când reușise să întredeschidă ochii, când se aflase în starea de inconștiență; doar că acum nu se mai găsea întins pe o masă de metal, ci într-un fel de capsulă capitonată cu mov, precum acelea în care se dormea în navele spațiale. Capsula era vârâtă în perete, era dispusă mai mult orizontal decât oblic, și era, pe toate părțile, moale și pufoasă. Făcută pentru astronauți, ca în timpul manevrelor astronavei, să nu se lovească în timpul somnului decât de materialul acela moale. Ghici că locul în care se găsea era o navă spațială, sau cel puțin fusese odată.

          Se uită prin jur, la toate curiozitățile care se găseau în odaia aceea, iar apoi încercă să se ridice din patul acela, însă își dădu seama că ceva plutește foarte aproape de fața lui și îl sfredelește cu privirea, se sperie și căzu înapoi, în poziție orizontală. Văzu obiectul cum se mișcă în aer până de-asupra lui și își dădu seama că e un robot de formă rotundă, cu o cameră de înregistrat imagini, de culoare gri-albăstruie, asemănătoare unui ochi.

          Marc reuși să se ridice din nou în capul oaselor, apoi se prinse cu brațele de marginile capsulei pentru dormit și ieși afară din ea. Robotul se dădu la o parte ca să-i lase cale liberă. În tot timpul acesta, nu scoase niciun sunet, doar plutise în preajma lui. Băiatul făcu câțiva pași și își dădu seama că putea să meargă destul de bine. Se uită o vreme la robot, iar acesta îl privi înapoi cu ochiul lui inexpresiv din sticlă. Probabil era programat să nu scoată niciun cuvânt decât dacă i se adresa el primul.

          Se gândi să îi vorbească, numai ca să vadă cum reacționează. În jur se auzea doar zumzăitul aparatelor din laborator (căci asta părea încăperea în care se trezise, un laborator).

          – Salutare! făcu Marc.

          – Salut! răspunse robotul, cu vocea precisă și lipsită de inflexiuni a mașinăriilor.

          Marc se gândi ce să spună în continuare, își plimbă încă o dată privirea prin încăpere, apoi îl străfulgeră un gând. Știa ce urma să o întrebe pe mica lui gazdă. Doar că robotul i-o luă înainte și îi vorbi:

          – Pot să aflu care îți este numele, ca să știu cui mă adresez.

          ”Mda” se gândi Marc. ”Felul mașinăriilor de a vorbi, direct și concis. Nu știu de ce mă așteptam la altceva”.

          – Marc, bombăni el.

          – Stăpânul meu, continuă robotul, consideră că ceea ce ați făcut tu și prietenul tău a fost nu doar nepoliticos, ci de-a dreptul periculos pentru securitatea reședinței sale și a micii planete.

          – Știu că a fost periculos… vai… de fapt, chiar trebuie să te întreb ceva… prietenul meu, cel cu care am venit aici, este viu? L-ați salvat și pe el? Dacă nu, va trebui neapărat să mergem și să îl căutăm, poate încă mai sunt șanse să-l reînviem și pe el…

          -Nu pot să vă dau alte informații decât cele pentru care sunt autorizat. Pot să vă spun totuși că stăpânul meu se va asigura de binele tuturor vizitatorilor săi, cu condiția să dovedească respect și cuviință.

          – Atunci, aș putea să-l văd pe stăpânul tău? Îmi pare rău că sunt atât de repezit, dar chiar trebuie să mă asigur de soarta lui Martian!

          ”Să-mi cer scuze de la un robot… să mă milogesc… ce prostie!”

          – Stăpânul meu nu poate, deocamdată, să te vadă în persoană. Dar a fost anunțat că te-ai trezit. A dat indicații să fie anunțat de îndată ce te vei trezi. Deocamdată, eu sunt cel care trebuie să te țină în grijă. Sunt la dispoziția ta.

          Rostise toate aceste cuvinte pe un ton egal, neomenesc, anorganic, fără niciun semn de punctuație. Marc simți cum îl ia amețeala și se clătină, crezând că va trebui să intre din nou în capsula pentru dormit. Să mai doarmă încă câteva ore și să piardă și mai mult timp inestimabil de valoros, în care l-ar fi putut salva pe Martian. Totuși, reuși să-și păstreze echilibrul, iar robotul, cu unul dintre cele două brațe lungi și albe, așeză un taburet în spatele lui. El se așeză, iar robotul îi întinse un pahar cu apă.

          Marc îl luă din mâna albă, cu trei degete lungi, a robotului, și o bău cu poftă. I se părea că gusta pentru prima dată apa. Nici nu bănuise înainte că apa avea un gust.

          – Nu pot face nimic pentru tine, zise robotul pe același ton rece, înainte de a veni stăpânul meu.

          Marc simțea un fel de furnicături electrice prin toți mușchii. Închise ochii și se concentră, încercând să-și dea seama dacă simțea ceva în neregulă cu organismul său. Inima îi bătea într-un ritm care părea regulat, și simțea, în tot corpul, aceleași furnicături ca și înainte de a fi reînviat, cărora niciodată nu le dăduse vreo atenție prea mare.

          Își privi mâinile. Erau rozalii iar pielea avea un aspect sănătos. Nu era nicio cicatrice, nicăieri. Își privi apoi unghiile și micile crestături ale pielii. ”Oare sunt diferite?” se întrebă el. ”S-a schimbat ceva la mine? Dar de unde să știu?! Nu mi-am studiat niciodată corpul cu atât de multă atenție, încât să descopăr mici schimbări, când mă voi fi transformat în propria mea clonă”. Totuși, fiecare petic de piele, fiecare fir de păr de pe cap, toate păreau cumva schimbate. Ceva nedefinit era altfel la ele.

          Se ridică din nou în picioare, după ce înapoie paharul gol robotului, care îl așeză pe o măsuță din apropiere. Marc se hotărî că nu avea cum să-l determine pe Watker să i se înfățișeze în persoană mai repede decât vroia el, așa că mai bine și-ar umple timpul până atunci.

          Începu să se plimbe prin laborator, urmat peste tot de robotul care se părea că îi devenise atât ajutor, cât și temnicer. Se mișca destul de natural, deși își simțea mușchii oarecum nefolosiți, parcă de cauciuc. Se temuse că urma să aibă nevoie de exercițiu ca să reînceapă să meargă, dar se pare că trupul său păstrase un fel de memorie motorie.

           În fața unor ecrane mari și luminoase erau mai multe pahare și eprubete umplute cu lichide de toate culorile. Marc nu-și dădea seama ce fel de experimente putea face Watker cu acele substanțe. Firele electrice ieșeau ca niște tentacule din fiecare mașinărie și intrau în pereți, în podea sau în alte mașinării. Încăperea avea o formă foarte neregulată, și pe deasupra era umplută și cu mese și obiecte foarte mari, așa încât era forte greu să-ți găsești drumul acolo.

          Se opri lângă o masă pe care erau îngrămădite o sumedenie de recipiente transparente de diferite forme. Luă una și îi privi conținutul. Părea să conțină un fel de jucărie pe jumătate dezmembrată care închipuia o pasăre, căci nu-și putea imagina ce altceva ar fi fost.

          Cu cât petrecea mai mult timp acolo, cu atât îi era mai greu să-și dea seama ce fel de studii se realizau în laborator, și cu atât mai mult avea impresia că se află într-o cameră de joacă, sau în atelierul unui păpușar. Nimic de acolo nu părea să aibă o valoare practică. Pe jos nu era nicio mochetă iar podeaua era din metal nepardosit, așa că pașii lui răsunau destul de sonor. Obiectele din jurul lui erau prea multe și prea diverse ca să le poată cerceta sistematic, și oricum, gândea el, nici nu ar fi avut rost. La un moment dat, totuși, ajunse în fața unui lucru care îi stârnea interesul.

          O mașinărie cu formă complicată, încastrată în perete, din care porneau nenumărate fire, mari și mici, care o legau de niște mașinării auxiliare. Avea un perete de sticlă foarte transparentă, iar în spatele ei era o cameră întunecoasă, destul de mare încât să poți sta înăuntru în picioare. De cealaltă parte a cabinei era o capsulă asemănătoare cu cea în care dormise, doar că nu era capitonată, iar un capac rotund, făcut din sticlă groasă, era pe jumătate glisat de-asupra ei. Părea un mormânt pe jumătate deschis, care lăsase să iasă vreo arătare din lumea cealaltă.

          Vizitatorul se simți, dintr-o dată, înfrigurat, iar robotul se apropie mai mult de el, de parcă s-ar fi pregătit să îi sară în ajutor dacă i se întâmpla ceva. ”Eu sunt stafia care s-a târât, sau a fost scoasă cu forța, afară din lumea morților. Eu am fost mort și Watker m-a regenerat artificial. Sau oare mai sunt eu? Ori sunt doar o clonă care are nu doar aceleași gene, dar și aceleași amintiri ca și ale primei replici? Dacă s-ar mai face o astfel de clonă, care să aibă amintirile și sentimentele mele, aș fi tot eu?” se întrebă el, în timp ce privea cu groază la crisalida-fertilă.

          Văzu, în cabina întunecată din spatele peretelui/ușii de sticlă, chiar lângă capsula pe jumătate deschisă, un pupitru de metal cu un panou de control plin cu butoane și leduri și mici ecrane. De acolo controlase Watker procesul renașterii lui. Privi capsula întunecată, cu pereții goi, în care zăcuse îmbăiat în plasma primordială pentru… ”oare pentru cât timp?” se întrebă el. Watker trebuie să fi stat la pupitrul acela și să fi controlat întregul proces al regenerării sale.

         

          5

          După ce mai umblă o vreme prin laborator, robotul îi spuse că Watker era pregătit să îl întâlnească. Îl conduse prin, niște uși glisante de metal, dintr-o încăpere într-alta, până ajunseră în ceea ce părea a fi o sufragerie improvizată.

          Era luminată de o lampă uriașă în formă de glob, care plutea în aer, rotindu-se încet, puțin mai jos de tavanul încăperii care, de altfel, era destul de înalt. În mijlocul încăperii era un acvariu rotund și înalt, plin cu pești de toate formele și culorile care sclipeau în lumina ca de fulger a lămpii, iar în jurul acvariului erau mai multe banchete tapisate cu piele sintetică, fixate în podea. Lângă speteaza uneia dintre banchete stătea un bărbat îmbrăcat într-un costum gri de plastic, cu părul argintiu, ca o coamă de leu.

          Marc se apropie de el, însoțit de robotul lui protector. Când ajunseră față în față, văzu că Watker avea niște ochi reci, cu o sclipire parcă metalică. Bărbia îi era ascuțită și nasul coroiat, puțin cam prea lung. Părul îi lucea în lumina lămpii rotitoare.

          – Ai dormit bine? întrebă el. Sper că nu te-a deranjat că te-am pus într-o capsulă de dormit.

          Avea vocea la fel de impasibilă ca a robotului.

          – Nicidecum. Timp de șapte ani, cât am călătorit până aici, am dormit doar în capsule din acestea, deci m-am simțit destul de confortabil.

          – Sunt foarte mulțumit să aud asta, zise el. Mă interesează foarte mult persoana ta. Adică, experiența prin care ai trecut. Cum e să te simți precum Iisus Christos?

          – Să mă simt… precum cine?

          – Iisus Christos. O zeitate dintr-o religie antică. În trecutul pre-spațial, religia lui s-a răspândit pe întreaga Terra. Desigur, a murit odată cu celealte religii, odată cu trecerea timpului.

          – Și ce legătură are asta cu mine?!

          – Iisus Christos, zeitatea principală din această religie, a fost mort timp de trei zile, după care a înviat. Un laitmotiv foarte răspândit în religiile din străvechime, acesta cu zeul care moare și reînvie.

          – Habar nu am… adică… nu știu de ce mă compari tocmai cu acest personaj.

          – Îmi pare rău. Când stai singur aici, nu ai ce face decât să te interesezi de cărți vechi, să afli despre lucruri demult dispărute. Trebuie să ții seama că tu ești prima ființă omenească pe care am întâlnit-o în zeci de ani.

          - Legat de asta, spuse Marc, trebuie să vă întreb neapărat de un lucru. Prietenul meu, Martian Dagovski, a naufragiat și el împreună cu mine, pe Pluto sau pe Charon, asta dacă nu cumva, din nenorocire, a fost aruncat și mai departe, în Norul Oort. Nu știu dacă l-ați recuperat, însă dacă nu e așa, dacă se află înncă acolo, afară, trebuie neapărat să pornim în căutarea lui… de fapt, știți, cred că îl cunoașteți de mai mult timp…

          – Ah, Martian, da! Știam că a venit împreună cu tine. Desigur că nu am pornit în căutarea lui! Lasă-l să înghețe sau să se sufoce acolo, afară! Doar asta a meritat dintotdeauna.

          Marc privi peștii care se mișcau liniștiți în apa limpede, privindu-l și ei la rândul lor, cu acei ochișori lucioși. ”Of!” își spuse el. ”Nu o să pornească în căutarea lui. M-a slavat numai pe mine. Nu o să mă ajute să pornesc în căutarea lui… Ce o să mă fac?!”

          – O să-l lași să… moară… acolo, afară?

          Watker îl privi cu ochii lui negrii, iar Marc își dădu seama că îl cam iritase cu insistențele lui.

          – Da. O să-l las să moară. Niciodată nu l-am plăcut, încă de când eram colegi la Academie.

          ”Nu o să obțin niciun ajutor de la el” își dădu seama Marc. ”Va trebui să acționez singur ca să îl salvez pe Dagovski. Dar cum? Cum?”

          – Poate că nu ar fi trebuit să te salvez nici pe tine. Vă puteam lăsa sî muriți amândoi pe Pluto, acoperiți de ghețuri, halucinând, cu ochii pironiți la cerul înghețat și plin de stele…

          – Atunci de ce m-ai salvat? întrebă Marc.

          – Nu știu. Dintotdeauna… dintotdeauna mi-am dorit să rămân singur, să nu fiu deranjat de nimeni. Și când ați venit voi, și a avut loc accidentul acela, care s-a petrecut, dacă vrei să știi, numai și numai din prostia lui Dagovski, aș fi putut să scap de voi, de oaspeții mei nepoftiți, fără să fac niciun efort. În schimb, eu te-am salvat pe tine. Nu știu de ce… poate că am fost prea mult timp singur…

          – Atunci, zise Marc, cred… cred că trebuie să îți fiu recunoscător. Niciodată nu o să mă pot revanșa pentru binele pe care mi l-ai făcut.

          Watker făcu un gest cu mâna, ca și cum nu ar fi fost ceva important, faptul că îi salvase viața. Marc își spuse că nu întâlnise niciodată un om atât de reținut, atât de rece.

          – Presupun că acum vrei să stai câteva ore singur, să reflectezi, să își revii după tratament, să te obișnuiești cu noua ta viață… dacă vrei, o să pun robotul să te ducă într-un dormitor, care va deveni de acum camera ta.

          – De fapt, dacă nu te superi, aș vrea să pornesc în curând în căutarea lui Dagovski. Dacă nu vrei să vii cu mine, atunci o să mă duc singur.

          Watker clătină din cap.

          – Nu o să te las să faci asta. Dacă vrei, te las să mergi să te odihnești. După aceea, o să-ți arăt încăperile din reședința mea. O să trebuiască să te obișnuiești cu noua ta casă.

          Își duse apoi mâna la bărbie, căzând pe gânduri, timp în care Marc privi din nou acvariul cu pești. Mișcarea lor lentă prin apă avea ceva… neobișnuit. Se mișcau prea sigur, în tipare prea exacte, nu semănau cu peștii pe care îi văzuse el până atunci.

          -Cred că… cred că de acum va trebui să locuiești cu mine, zise Watker.

         

          6

          Robotul îl conduse, deci, printr-o sumedenie de coridoare și încăperi. Marc se bucură când părăsise camera cu tavanul înalt, cu globul uriaș care emana lumină, când părăsise prezența acelui bărbat cu păr argintiu. Adevărul era că nu-i plăcea prezența lui. Nu mai întâlnise niciodată un om atât de lipsit de emoții. Îl făcea să se simtă stingherit.

          Ajunseră într-un coridor slab luminat, cu tavanul jos, pe pereții căruia se găseau mai multe uși de metal; acestea nu glisau automat în perete, ci aveau mânere și se deschideau precum ușile clasice. Robotul se opri în aer, iar Marc își dădu seama că putea alege oricare dintre camerele acelea, ca să fie a lui. Se duse, cu totul la întâmplare, la o ușă, o deschise, și dădu peste o cămăruță care semăna mai mult cu o chilie decât cu un coridor obișnuit.

          Tavanul foarte înalt, dar pereții foarte strâmți, între care de-abia încăpeau patul (de data aceasta unul obișnuit, nu din acelea de astronaut, în care se trezise), un birou de scris, un raft cu cărți și alte lucruri care se găseau de obicei într-o locuință. Nicio fereastră, doar o lampă cu lumină hiper-magnetică.

          ”Ce nătâng sunt” își spuse el. ”De ce m-aș aștepta să existe o fereastră, aici, pe Pluto, unde e tot timpul întuneric?”

          Închise ușa în urma lui și, spre satisfacția lui, robotul rămăsese afară. Marc petrecu câteva minute cercetând camera în care avea să locuiască. Avea o ușiță care dădea spre o baie la fel de îngustă, cu cabină de duș, chiuvetă și toaletă.  Se uită la cărțile de pe rafturi, majoritatea ediții vechi, deteriorate, niciun titlu pe care să-l recunoscă sau care să-i atragă atenția. Avea și un mic ecran cu telecomandă, și căută în memoria calculatorului, să vadă dacă are filme sau seriale. Nu avea. Erau doar documentare științifice și cărți în format electronic, foarte puține romane sau cărți de poezii, foarte multă știință și filozofie.

          În cele din urmă se așeză pe marginea patului și își luă capul în mâini, așa cum făcea când era disperat sau se gândea foarte mult la ceva.  Camera lui semăna mai mult cu o chilie, atât de îngustă, cu tavanul luminat de niște benzi electrice. ”Cum mă pot asigura că Dagovski e în siguranță?” se întrebă el. ”Și dacă nu e în siguranță, ce pot face să îl ajut?”

          De când se trezise din somnul lui de moarte (sau, mai bine zis, de când înviase), singurul lucru la care se gândise era Dagovski. ”Să găsesc o cale să le transmit celor din Societatea InterPlanetară ce s-a întâmplat? Să le cer ajutorul? Și oricum, ce ar putea face? Ar putea trimite un virus în computerele lui Dagovski, ca să preia controlul edificiului său. Dar cum aș putea să stabilesc un contact cu ei? Este cu neputință”.

          Își privi instinctiv mâinile, care, în fapt, nu mai erau mâinile lui, erau niște mâini străine, create după chipul și asemănarea mâinilor lui. Dar nu era nicio cicatrice, nici măcar o urmă albă, cum rămâneau de multe ori în urma operațiilor. Nu semăna deloc cu monstrul lui Frankenstein. Mai degrabă semăna cu acel personaj din mitul despre care îi povestise Watker, cel care fusese mort timp de trei zile, iar apoi înviase. Se gândi că ar trebui să se intereseze mai mult de legenda aceasta. Dar ce îi păsa lui de religiile moarte?!

          Se întinse pe spate, deși nu îi era somn, deși nu încerca nici măcar o urmă de oboseală, și încercă să-și amintească tot ce știa despre crisalidele-fertile. Erau un dispozitiv care crea un mediu artificial ce readucea organismul în stadiu fetal, ba mai mult, spuneau unii medici, stările prin care trecea organismul semănau cu ale materiei organice deabia formate, omul care trecea prin procesul de vindecare semăna mai mult cu un polip sau cu o bacterie. Celulele regresau la un stadiu de dinainte de funcționare, funcțiile organice încetau și se reiniția producerea de celule-stem. În starea aceasta se putea repara, teoretic, orice țesut. Singurul lucru pe care nu-l putea face o crisalidă-fertilă era să învie morții sau să oprească moartea naturală. Omenirea nu descoperise încă secretul nemuririi.

          După ce își frământă creierul iarăși și iarăși, stând acolo pe pat și gândindu-se ce ar putea face, se hotărî că cel mai bine – de fapt, singurul lucru pe care îl putea face – era să se reîntâlnească cu Watker și să discute cu el. Să afle mai multe lucruri despre noua lui gazdă. Îl durea gândul că, în tot acest timp, Dagovski ar fi putut muri îngropat în ghețuri, sau în pulberea de dincolo de stele.

          Înainte să iasă din chilie, se hotărî să caute ceva de mâncare. Răscoli toate sertarele și dulăpioarele, dar tot ce găsi era un recipient în formă de pahar Erlenmeyer, plin de capsule nutritive, de toate formele, mărimile și culorile. Își aminti ceea ce îi spuse Dagovski despre Watker, cum că nu ar fi mâncat niciodată. Lua doar pastile nutritive, din acelea care îți atrofiau sistemul digestiv, astfel încât până la urmă nici măcar să nu mai ai nevoie de mâncare solidă. ”Îi era scârbă de mâncare. îi era scârbă de actul mâncatului” îi spusese Dagovski. În mâinile cui ajunsese! Ce fel de persoană era Watker?

          Luă la întâmplare câteva pastile și le înghiți, după care scoase, din același dulăpior în care găsise paharul cu pastile, o sticlă mare de apă și începu să bea. Și bău… și bău… și bău… Nu-și dăduse seama că îi era atât de sete. Până la urmă, se pare că organismul lui încă mai avea nevoie de multe lichide pentru a se regenera complet (sau, mai bine zis, pentru a se forma complet, pentru că organismul lui de acum era altul decât acela care murise afară, în spațiu). După ce termină flaconul de apă cam pe la jumătate, îl puse înapoi și închise ușa dulăpiorului.

          Într-unul din sertarele de metal, găsi niște haine. Luă una din cutiuțe, o deschise și scoase un cubuleț de super-plastic cenușiu, cam de mărimea unei mingi de golf. Îl așeză pe pat și îl privi cum se topește și se mărește și se desfășoară într-un costum cenușiu, foarte simplu. Se părea că avea să poarte numai gri, la fel ca și gazda lui. Ajunsese într-un loc foarte șters și trist. De când se trezise în patul din laborator, purtase doar hainele arse și jerpelite pe care le avusese sub scafandrul de astronaut, când murise. Nu știa de ce Watker îl îmbrăcase tot cu acele haine. Și le scoase, le aruncă pe jos, apoi trase pe el costumul super-elastic, care i se lipi imediat de corp, ajunstându-se după măsura lui.

          Ieși din cameră, unde robotul său protector îl aștepta cu o răbdare infinită, de care era capabil doar un mecanism lipsit de viață.

          – Sunt gata cu toate pregătirile, zise el. Aș vrea să mă reîntâlnesc cu watker, dacă se poate.

         

          7

          – Am să-ți arăt edificiul meu, pe care l-am construit pe Pluto în toți acești ani. Desigur, nu e chiar pe Pluto, este la o adâncime considerabilă față de suprafața planetoidului. L-am creat din nava cu care am călătorit până aici, pe nume Luntrea lui Pluto. Desigur, acum nu mai folosește la zboruri spațiale, dar nu-ți fă nicio grijă, nu e nicio pierdere. Nu mă voi întoarce niciodată în centrul Sistemului Solar, la civilizație. Voi rămâne aici până când voi muri.

          Se găseau din nou în camera aceea înaltă, cu acvariul și globul luminescent și băncile tapisate cu piele. Mișcarea aceea nefirească a peștilor avea darul să îl tulbure, chiar și a doua oară când o vedea.

          – Deci o să-mi faci un… un mic tur al reședinței tale?

          – Palatul meu, cum îmi place să îi spun. Palatul de pe Pluto.

          Marc își frământă mâinile, pe jumătate îngrijorat pentru Dagovski, pe jumătate nerăbdător să vadă realizările acelui psihopat singuratic și genial, și se gândi cât de mult semănau ei doi, îmbrăcați în același costum. Doar că Watker era mai înalt, mai suplu și avea o ținută mai dreaptă. Totuși, trecerea anilor își lăsase amprenta asupra lui. Arăta la fel de bătrân precum era.

          – Ce… ce o să-mi arăți mai întâi?

          – Hmm… păi, mă gândeam ca, prima dată, să-ți arăt cea mai mare realizare a mea. Singura mea realizare, ai putea spune.

          Marc era nedumerit, însă nu răspunse în niciun fel.

          – Haide după mine!

         

          8

          O luară din nou printr-un șir de coridoare întortocheate care îi aminteau, într-un fel, de o navă spațială scoasă din uz, însă mult mai veche decât Usher III, cea cu care călătoriseră până acolo el și Dagovski.

          – Înainte să-ți arăt asta, zise el, trebuie să te întreb ceva.

          – Desigur. Poți să mă întrebi orice.

          – Hmm… păi, mă întrebam dacă nu ți-ai dorit și tu să vezi lumea așa cum au văzut-o strămoșii noștrii. Soarele, nu prin hubloul unei nave spațiale, ci pe cerul unei planete, așa cum fusese văzut pe Terra, înainte ca cerul să fie acoperit de nori otrăvitori.

          -?!

          – Să simți vântul… nu vântul artificial creat de un sistem meteorologic, ci vântul adevărat, care străbate mile și mile de văi și câmpii și dumbrăvi, care se strecoară printre dealuri și printre munți…

          Marc rămăsese puțin în urma lui Watker. Nu știa ce să răspundă. Bărbatul acela de oțel devenise, dintr-o dată, un sentimental.

          Watker se opri din mers, iar Marc nu avu de ales, ci se opri și el.

          – Spune-mi, zise Watker, ți-ai dorit vreodată așa ceva?

          – Vai… cred că… cred că fiecare dintre noi și-a dorit asta.

          – Atunci vin-o cu mine. O să-ți arăt ceva ce nu s-a mai văzut, în tot Sistemul Solar, de foarte mult timp. De foarte, foarte mult timp…

         

          9

          Două uși glisante de metal se dădură în lături, iar Marc simți pe față o lumină aurie, caldă, incredibil de blândă. Nu mai simțise niciodată așa ceva.

          Îi luă ceva să-și obișnuiască ochii cu acea lumină, după ce petrecuse atât de mult timp lângă lămpile hiper-magnetice, dar când în sfârșit reuși să vadă, aproape tot ce izbuti să distingă era verde.

          Întoarse privirea înspre Albert Watker, și îl văzu așa cum nu îl mai văzuse niciodată. În ochii lui negri, parcă neomenești, parcă de robot, se vedea o sclipire de emoție. Și dacă nu se înșela… și nu, nu se înșela, pe obrajii lui curgeau lacrimi. Tot timpul era emoționant să vezi un bătrân plângând, chiar și când era un bătrân atât de dur și de impasibil ca Watker.

          În fața băiatului se desfășura o câmpie acoperită cu iarbă, care parcă strălucea în lumina soarelui.

          – Vino, zise bătrânul, și în glasul lui se regăsea emoția pe care înainte Marc o citise în ochii lui. Vino să-ți arăt… să-ți arăt totul…

          Cei doi ieșiră din umbra clădirii la lumina soarelui. Pentru câteva secunde, Marc rămase orbit, priving la globul luminos care se găsea destul de sus pe cerul albastru, dar nu tocmai la zenit, așa că rămăsese cu puțin în urma lui Watker. După aceea, grăbi pasul și îl prinse din urmă. Era atât de multă lumină în jurul lui! Lămpile hiper-magnetice, oricât de puternic ar fi luminat, erau totuși reci. Lumina aceasta era caldă, cum trebuie să fi fost pe Terra, cu sute de ani în urmă, când atmosfera era curată.

          – Unde suntem? întrebă el în cele din urmă, în timp ce coborau pe o cărăruie care ducea de la ieșirea din edificiu către un șes înverzit. Am rămas pe Pluto?

          Watker încuviință din cap.

          – Mi-am creat propriul meu paradis aici. De aceea am făcut această călătorie atât de lungă. Aici nu mă poate deranja nimeni. Nimeni.

          Privi în spatele lui și văzu că edificiul de metal în care locuia Watker, cel care fusese nava numită Luntrea lui Pluto, înconjurat de o junglă de iederă și plante tropicale, se găsea în vârful unui urcuș. În jurul lui, alte dealuri, toate cu crestele împădurite, și cu poalele acoperite de iarbă, fără copaci. Dealurile se făceau tot mai mici pe măsură ce se îndepărtau, până când începea un șes care se întindea până în zare, unde sclipea un brâu albastru despre care Marc se gândi că trebuie să fi fost apă.

          ”O insulă artificială” se gândi el. ”Asta și-a creat Watker aici. Încearcă să devină un Robinson Crusoe al epocii noastre. Și pentru asta a trebuit să străbată spațiul cosmic, până la marginea Sistemului Solar.”

          – Nu e frumos? întrebă Watker, cu emoție profundă în voce. Nu e minunat? Nu a meritat să vii până aici ca să vezi… ca să vezi asta?

          ”Dar în realitate nu e o insulă. Tot… decorul acesta de teatru, pentru că asta e… totul e construit în interiorul navei. Iar dealul acela din mijlocul insulei, cel mai înalt dintre toate, pe care se află edificiul… și asta e o iluzie. Totul se află în interiorul edificiului. Este ca și cum am fi într-o realitate virtuală. Nu trebuie să uit asta. Nu trebuie să uit asta, cât timp voi asta aici”.

          Mergeau pe o cărare pietruită, iar Marc nu putea să scoată niciun cuvânt. Iarba bogată se apleca peste marginea cărării, așa cum făcea iarba care era lăsată să crească în voie, printre smocurile ei ivindu-se flori mici și galbene. Acolo era mereu vară, își spuse Marc. Florile păreau că stătuseră acolo, nemișcate, de când se deschiseseră. Firele de iarbă nu se mișcaseră de la locul lor de când răsăriseră. Acolo, natura nu trecea prin ciclurile obișnuite ale anotimpurilor, cum se întâmpla în alte habitate naturale. Acolo, totul era încremenit ca într-o pictură.

          Coborâșul dealurilor se oprea uneori, în niște platouri; era unul din semnele că locul acela nu era natural. Dealurile adevărate nu coborau în trepte atât de regulate. Pâraiele care șerpuiau și ele în josul povârnișului păreau să fie și ele gândite, astfel încât să fie la distanțe egale și să nu se intersecteze, astfel încât să se unească unele cu altele. Locul acela nu era opera unor forțe obscure ale naturii, ci a unui demiurg calculat și bine chibzuit. Din când în când, Marc vedea poduri arcuite de metal deasupra pâraielor, sau foișoare rotunde care răsăreau din pământ la fel de natural ca și copacii și stâncile.

          S-au îndreptat spre o ravenă care se găsea între dealul cel mare, cel pe care se găsea edificiul de metal al lui Watker, și unul dintre dealurile învecinate. El o lua tot timpul în fața oaspetelui, iar acesta mergeam pe urmele lui, deși trebuia să se străduiască să-și adapteze ritmul mersului la pasul său încet, bătrânesc. Deși copacii se găseau de obicei pe vârfurile dealurilor, clisura aceea era atât de împădurită încât, intrând la umbra ei, nici nu mai văzu soarele (sau mai degrabă, imitația soarelui), decât lumina lui filtrată prin acoperișul verde de frunze. Niște pâraie se scurgeau acolo formând o baltă plină de nuferi în care se găsea un ostrov din care creștea, împreună cu niște copaci, un foișor japonez de lemn.

          Au coborât până la mal pe niște trepte care păreau făcute din pământ, iar de acolo au luat-o către foișor, călcând pe niște pietre rotunde și netede, care ieșeau din apă la distanțe egale. După ce au ajuns sub acoperișul foișorului, Watker se așeză pe banca de lemn care împrejmuia podeaua de scânduri. Marc îi luă exemplul, și se așeză lângă el. Lângă ei, printre grinzile care susțineau acoperișul, se apleca o tufă bogată cu flori mari și roșii, de parcă ar fi vrut să îi salute.

          Foișorul era destul de gol. Printre puținele lucruri pe care le-am văzut erau un robot, care se puse în funcțiune de cum am ajuns noi, și un cuptor electric pe care se găsea un ceainic de metal. Cei doi ochi ai robotului se aprinseră cu lumini albastre, iar acesta se ridică pe două picioare și se îndreptă spre locul unde fierbea ceaiul.

          Văzu că în crepusculul cenușiu care ne înconjura se aprinse o lumină albastră, artificială. Întoarse privirea în direcția dinspre care venea și văzu că, pe un ostrov mai mic, din apropierea foișorului, era o lampă japoneză de piatră, în care era montat un bec hiper-magnetic.

          – Îmi place să vin aici ca să citesc, explică Watker. De aceea am montat lumina aceea.

          În timp ce robotul venea înspre ei cu o măsuță scundă, pe trei picioare, și o tavă de porțelan pe care se găseau două pahare mici, lucioase, și ceainicul din gâtul căruia se ridica o dâră de aburi, Marc pipăia marginea banchetei de lemn. Robotul era de culoare albă și semăna cu un om foarte mic. Așeză masa în fața lor, apoi tava, și pe urmă ridică ceanicul și le turnă licoarea verde, aburindă, în paharele mici.

          După aceea, robotul se așeză din nou pe jos, în același loc în care îl găsiseră atunci când am ajunsseseră. Băurăt, fiecare, în tăcere, câteva guri de ceai. Marc își dădu seama că ceaiul fusese pregătit de dinainte – se răcise destul de mult ca să îl poți bea, dar nu prea mult. Watker știa și că aveau să vină aici, și momentul exact când vor ajunge. Își dădu seama că la el nimic nu era spontan, nici măcar o plimbare printre dealuri. Totul era calculat în amănunțime.

          Între timp, Marc tot pipăia marginea banchetei.

          – Albert, lemnul acesta… lemnul acesta e adevărat, sau e o imitație?

          Watker schiță ceea ce putea fi interpretat, cu puțin efort, ca un surâs, dar nu răspunse nimic. În schimb, se întoarse către tufa de flori din spatele nostru, își întinse mâna și apucă una din flori cu degetele lui bătrâne.

          – Este o imitație. Totul este o imitație aici… sau mă rog, aproape totul. Apa este adevărată, este H2O. Dar în rest totul este fals. nu doar cerul și soarele, ci și lemnul, iarba, insectele… chiar și florile acestea de aici…

          Spunând acestea, trase de una din petalele mari ale florii dar, în ciuda fragilității ei aparente, când îi dădu drumul, foarea nu doar că nu pățise niciun lucru, dar revenise întocmai la poziția ei de dinainte.

          Văzând cât de uimit privește băiatul, îi răspunse amuzat:

          – Doar nu crezi că am adus semințe de plante de pe Terra, și mostre de țesut pentru fiecare pasăre și insectă de aici, nu? Doar nu crezi asta?

          Marc își luă mâinile de pe marginile banchetei, ca și cum ar fi fost o ființă stranie, scârnavă.

          – Hmm… da, zise el. Crezi că am venit aici ca să pot găsi ceea ce aș fi găsit oricând și în zona interioară a Sistemului Solar, în Societatea InterPlanetară? Chiar crezi asta?

         

          VI

         

          1

          Când se lăsă noaptea, toate luminile din edificiu se stinseră. Rămaseră doar luminile de veghe, care îi dădeau destulă lumină ca să te poți plimba pe coridoare, sau să poți umbla prin cameră fără să bâjbâi și fără să te împiedici.

          ”Căderea nopții” era o expresie care se potrivea bine acolo. Soarele – sau, mai degrabă, reflectorul care imita atât de bine soarele – nu apunea, ci pur și simplu se stingea. În locul lui nu răsăreau nici lună, nici stele. Izvoarele secau, râurile se opreau din curgere iar albiile secau. Florile se închideau și intrau în pământ cu tot cu tulpinile. Păsările își închideau ochii și rămâneau inerte, așezate pe crengile copacilor, până la venirea ”dimineții”. Nu se auzeau nici greieri, nici păsări de noapte, nici aripile vreunui fluture de noapte. Toți fluturii colorați, care împânziseră aerul în timpul zilei, așteptau acum, scoși din funcțiune, pe frunze sau pe ramuri.

          Peste tot era beznă, peste tot era liniște, ca în împărăția lui Pluto.

         

          2

          Marc și Albert Watker stăteau în camera luminată de lămpi hipermagnetice, cea în care îl întâlnise pentru prima dată pe bătrânul maniac. Stăteau lângă o tablă de șah surprinzător de asemănătoare cu cea din Sala cu Ceas, de pe nava Usher III. Lui Marc i se părea ironic, și în același timp trist, că ajunsese, după o călătorie atât de lungă, să joace, iarăși, șah cu cineva care era mult mai priceput decât el.

          La un moment dat, Watker se opri din joc, și ridică o piesă, o tură, și o pipăi cu degetele, de parcă ar fi vrut să o analizeze.

          – Dacă viața ar fi un joc de șah, zise el, privindu-l pe Marc cu ochii lui impasibili, părul lui bogat mișcându-se la fiecare gest, te-ai întrebat vreodată ce piesă ai fi?

          Marc îi răspunse înainte să aibă timp să se gândească.

          – Un pion.

          – Așa mă gândeam și eu. Însă Dagovski?

          – Un cal.

          – De ce?

          – Se mișcă haotic, însă e eficient.

          – Dar eu, ce piesă aș fi?

          De data aceasta, Marc căzu pe gânduri.

          – Nu știu, zise el în cele din urmă. Chiar nu pot să îmi dau seama.

          – Îți mărturisesc că nici eu nu știu. Uneori mă gândesc că sunt toate piesele, fiecare în parte și toate deodată. Există un clișeu vechi, că pentru un bun jucător, toate piesele sunt importante. Dar asta e o prostie, nu? Cum poate un pion să fie la fel de important ca și o regină, să zicem, sau ca și un nebun?

         

          3

          Marc își petrecea cea mai mare din timp în chilia lui strâmtă, citind cărțile sau articolele pe care le avea Watker în bibliotecă. Erau în mare parte cărți de cibernetică, de fizică, de astronomie, chimie, chiar și biologie, de fapt, mai toate științele, dar foarte puțin despre istoria artelor, ca să nu mai vorbim de romane și poezie. Robotul îl însoțea peste tot, cu excepția ocaziilor în care era cu gazda lui. Iar aceasta nu stătea mult cu el. Îi plăcea singurătatea, era absorbit de ocupațiile lui misterioase și bizare. Petrecea foarte mult timp în laborator și în bibliotecă.

          Totuși, într-o zi, îl luă pe Marc să îl ducă undeva, să îi arate unul din ungherele secrete ale edificiului, Luntrea lui Pluto, cum îi spunea el, sau ”palatul meu”. Era un palat ciudat, se gândea Marc, dat fiind că era făcut dintr-o fostă navă spațială.

          Urcară cu liftul până la cel mai înalt nivel la care ducea acesta. Apoi, o luară prin niște coridoare dosnice, înguste, parcă ascunse, și trecură printr-o ușă care se deschidea numai cu amprenta degetului lui Watker. De acolo, o luară pe niște scări de metal, incredibil de lungi, care parcă urcau la nesfârșit. Pereții luceau sumbri. Locul era pustiu și nemișcat precum o peșteră.

          Chiar când Marc se gândea că acele scări nu se vor mai termina niciodată, ajunseră într-o odăiță îngustă, mai îngustă decât chilia lui, care nu avea nicio lampă, dar era plină cu o lumină palidă, rece. Lumina stelelor.

          Avea o singură fereastră, care acoperea aproape un perete întreg. Pe restul pereților nu se găsea nimic, niciun panou de control. Pe podea nu era nimic, nici măcar un scaun.

          Cei doi priviră tulburătorul, sinistrul peisaj plutonian, lumina stelară reflectându-se, albastră, în ochii lor.

          Marc își dădu seama că trebuie să fi arătat ciudat, dacă i-ar fi privit cineva de la suprafață (totuși, cu siguranță nu era nimeni la suprafață să-i privească). Deoarece, se găseau în mijlocul unui peisaj pustiu, plin cu ghețari de dimensiuni titanice, un peisaj care părea să refuze orice urmă de viață. Iar ei priveau totul dintr-o fereastră mică, rotundă, aflată, poate, în vârful unui ghețar.

          – Tot timpul m-am gândit…, zise Watker fără nicio legătură cu nimic. Tot timpul mi-am pus întrebarea cum e universul de fapt, cum e lumea, atunci când facem abstracție de noi, de viața conștientă, de orice fel de viață. Uneori îmi imaginez… îmi imaginez universul ca pe un mecanism uriaș, apărut întâmplător în urma unei explozii. Mecanismul încearcă să supraviețuiască, dar legile inerției, legile entropiei, toate aceste legi ale distrugerii îl erodează încet.

          Când mă gândesc la planete, micile noastre enclave de căldură în care a evoluat viața, această… anomalie ciudată a existenței… Sunt ca și construcțiile noastre, ale oamenilor. Le credem sigure. Încercăm să ținem în interior căldura, și toate elementele care ne susțin viața, dar legile universului lucrează necontenit, iar timpul le distruge, mai repede sau mai târziu. Frigul de afară își face treaba, iar căldura dinăuntru dispare. La fel cu planetele. Entropia își îndeplinește funcția, iar ele dispar în spațiul nesfârșit, ca și cum nici nu ar fi existat. De fapt, în imensitatea cosmică, e ca și cum nu ar fi existat niciodată.

          Rostise aceste cuvinte cu o voce egală, rece, fără nicio inflexiune. Marc reflecă câteva momente la cuvintele pesimiste ale gazdei lui. După aceea, spuse, fără nicio legătură cu nimic:

          – Și eu m-am întrebat de multe ori… sunt atât de multe lucruri pe care mintea omului nici nu le poate concepe. De pildă, nimicul. Ne gândim tot timpul la conceptul acesta, îl pomenim tot timpul, dar nimeni nu-și poate imagina un neant absolut. Asta ca să dau un exemplu foarte la-îndemână, să nu mai pomenesc de spațiul cu mai mult de trei dimensiuni, de culorile din afara spectrului perceptibil…

          – Nu te-ai întrebat niciodată de ce exiști? Sau, mai degrabă, cum de exiști? De ce ești tu, și nu altul, De ce trăiești în timpurile acestea, și nu în altele. De ce ai biografia ta, trăsăturile tale, când ar fi fost șanse aproape infinite să ai altele. Dar cel mai ciudat dintre toate… cum de exiști? Ce ciudat… Ne tot mirăm că existăm, dar nici nu ne putem imagina neantul.

          Chipul lui Watker rămăsese inexpresiv, vocea lui seacă, lipsită de emoție. Totuși, părea oarecum schimbat, așa, luminat de stele. Coama de păr gri părea să aibă o urmă de luciu. Trupul subțiratic, cu brațe și picioare plăpânde, părea altul. Trăsăturile nu se schimbaseră, dar totuși păreau altfel.

          Cei doi rămaseră în tăcere, iar Marc petrecu mult timp privind chipul ca de piatră al gazdei sale.

         

          4

          În zilele următoare (sau, mai degrabă, în ceea ce bănuia că ar fi zilele următoare, pentru că, acolo, habitatul nu era programat ca să imite ciclurile zi-noapte), Marc încercă să-și amintească tot ceea ce știa despre Watker.

          El și cu Dagovski discutaseră mult despre Watker înainte să pornească în această călătorie. Marc nu înțelesese niciodată de ce Dagovski își dorea atât de mult să-și întâlnească fostul profesor. Din câte înțelesese, acesta era doar un bărbat cu o personalitate ciudată și fascinantă, dar nimic mai mult. Bănuise că Watker lucra la un fel de experiment, sau că făcuse vreo descoperire pe care Dagovski i-o bănuia, și că nu îi dezvăluise asta lui Marc. Acesta ar fi fost un motiv bun ca să urmărească ciudatul personaj până la capătul Sistemului Solar.

          Dar acum, că descoperise cine era Watker cu adevărat, își dădu seama că Dagovski trebuie să fi fost în parte nebun. Cel puțin la fel de nebun ca și el, care îl urmase îl călătoria aceea nechibzuită. Avea cel puțin o fracțiune din nebunia lui Watker.

          Să îți pierzi paisprezece ani din viață, doar ca să afli ce face insul acesta cu mintea tulburată! Dagovski ar fi trebuit să fie prost ca să creadă că individul acela făcuse o descoperire, sau lucra la un experiment important. Iar Marc știa că nu era prost, chiar dacă era, cel puțin într-o măsură, nebun. Atunci de ce veniseră până pe Pluto? Doar ca să vadă evoluția unui caz psihologic interesant?

          Își aminti o anecdotă pe care i-o povestise Dagovski, una care părea să descrie foarte bine personalitatea lui Watker, așa cum o deslușise Marc între timp. Dagovski era student la Universitatea Christian Sonsten (unde plecase după ce părăsise Xei Diang, de pe Marte), iar Albert Watker îi era profesor. Fusese unul dintre cei mai respectați profesori de la universitate.

          Cei doi erau într-un fel de vacanță pe un meteorit, sau mai degrabă într-una din escalele pe care le făceau atât de des, care erau destinate, până la urmă, tot studiului. Pe atunci, Dagovski fusese tânăr, Watker fusese și el mai tânăr, deși Marc nu își putea imagina așa ceva, iar prietenul lui îi menționase, în timpul călătoriei lor de șapte ani că, într-adevăr, fostul lui profesor avusese tot timpul ceva bătrânesc în ei. Probabil fusese unul dintre copiii aceia care au priviri gânditoare și atitudine de adult, la orice vârstă.

          Cei doi se plimbau de-a lungul unui coridor care avea un perete de sticlă care dădea spre suprafața neregulată a asteroidului, deasupra căruia se întindea un cer fără atmosferă. Stelele luminau atât de puternic încât păreau aproape orbitoare. Cei doi se plimbau destul de agale, purtând una dintre discuțiile lor nesfârșite.

          Însă, în timp ce discutau, privirile lui Watker începură să fie atrase tot mai mult de cerul înstelat al asteroidului. Să locuiești pe un asteroid este foarte diferit de a locui pe o planetă. Nu există nicio gravitație naturală, iar atunci când privești cerul, ai impresia că poți vedea până în adâncurile spațiului cosmic.

          Watker începuse să meargă tot mai repede și, după un timp, începuse să alerge, cu privirile ațintite la peisajul nepământean de lângă el. Dagovski trebui să alerge și el ca să-l prindă din urmă. Watker se oprise la fel de brusc pe cum o luase la fugă, și se întoarse cu fața la peretele de sticlă. Se aplecă înspre peisajul care îl atrăgea, parcă, precum un cântec de sirenă, iar obrajii lui aproape atinseră sticla peretelui.

          – Uneori visez…, îi spusese Watker, să plec acolo, în spațiu, și să nu mă mai întorc niciodată… Hmm… E o idee absurdă, dar totuși mă simt constrâns să mă gândesc la ea… Hmm… Știi ce mă fascinează, de fapt, la spațiul cosmic? Acolo, materia universului este în stare brută, este așa cum ar trebui să fie, sălbatică, supusă numai unor legi oarbe…

         

          5

          La fel ca pe vremuri, Watker se lăsa în voia plimbărilor lungi, singuratice. Marc îl vedea deseori pe cărările din jurul edificiului, o siluetă mică, părul de un luciu metalic, lucind în urma lui precum o aureolă. Îl vedea chiar și noaptea, pe coridoarele slab luminate ale edificiului, plimbându-se la nesfârșit, mormăind pentru sine și pierdut în cine știe ce reverii.

          La câteva zile după sosirea lui Marc, sau, mai degrabă, după trezirea lui în crisalida-fertilă, Watker îl duse în seră, ca să îi arate plantele care creșteau acolo. Tavanul era luminescent, așa că lumina cădea egală pe toate lucrurile, lăsând puțină umbră. Plantele care aveau nevoie de iluminație specială aveau propriile lor reflectoare. Încăperea era înțesată cu un miros vegetal și cu un miros de umezeală.

          Se vedea că Watker nu se simțea foarte bine acolo. Detesta vegetalul, organicul. (Dacă nu ar fi fost așa, de ce și-ar fi construit o lume artificială, în care totul să fie controlat de el?) Totuși, nu își putea sintetiza singur toate substanțele organice de care avea nevoie ca să se întrețină, așa că se vedea nevoit să crească niște plante, ba chiar câteva colonii de bacterii și moluște. Erau în mare parte organisme modificate genetic, create pentru scopuri foarte specifice, să producă substanțele și bacteriile de care avea el nevoie.

          Cei doi se plimbau printre glastrele de sticlă, prin care se vedeau rădăcinile arbuștilor cum se încolăcesc în pământ. Glastrele erau îngropate în podea, la diferite adâncimi. Marc nu știa de ce era proiectată sera în felul acesta. Poate că Watker alesese să o facă așa doar din considerente estetice. Unele plante creșteau doar în apă, în bazine rotunde, săpate în podea.

          Bărbatul cu coamă argintie mergea, ca întotdeauna, drept, cu mișcări calculate, în timp ce îi explica, cu câteva gesturi sumare, scopul fiecărui organism de acolo, însă Marc era doar pe jumătate atent. Se gândea mai mult la cum să îl salveze pe Dagovski. Trecuseră aproape șase zile și nu găsise nicio soluție viabilă. Tot ce putea face era să spere că, în tot acest timp, costumul lui Dagovski rămăsese în funcțiune, ca să îl protejeze de frig, să îi ofere oxigen și nutrienți, să îl țină în viață până se gândea el la o metodă de a-l ajuta.

          La un moment dat, cei doi se opriră lângă o cuvă cu un lichid violaceu, despre care Watker tot explica, gesticulând, că adăpostea niște bacterii fosrte sofisticate (și foarte scumpe) care produc o substanță indispensabilă menținerii ”palatului” său, după cum îl numea.

          După ce își încheie tirada, se opri din vorbit foarte brusc. Marc nu îl mai văzuse niciodată făcând asta. Watker rămase pe gânduri, privind lichidul gros din cuva pătrată, după care se întoarse către Marc și îl aținti cu ochii lui cenușii, reci.

          În cele din urmă, rupse tăcerea lungă și stânjenitoare.

          – Știi, Marc… mi-a fost foarte greu în zilele acestea, de când ai venit tu. M-am tot gândit până acum dacă e potrivit să îți spun lucrurile acestea, cum să ți le spun… cred că doar acum mi-am dat seama cât de disperată a fost singurătatea mea.

          Marc nu răspunse. I-ar fi plăcut să îi dea o replică, dar nu îi venea niciun cuvânt în minte, așa că doar îi susținu privirea.

          – Tot timpul am crezut că tot ceea ce îmi doresc este cunoaștere. Dar acum, că ai venit tu, îmi dau seama cât de mult mi-a lipsit compania cuiva. Am trăit, în toți acești ani, într-un palat de gheață… rece și întunecat…

          – Nu doar eu am venit, făcu Marc în cele din urmă.

          – Da, mai este și Dagovski.

          – Și nu ai fost atât de singur pe cât ai crezut, Albert!

          Era prima dată când îi spunea pe nume. Bărbatul din fața lui ridică o sprânceană, dar pe chipul lui nu se desluși încă nicio emoție. Marc trase aer adânc în piept, și îi povesti despre cum Dagovski îi studiase viața în toți acei ani, de când plecase. Câți erau? Nici nu mai știa. Că fusese pasionat de el, de gândirea lui, de cercetările, de geniul lui.

          – O soartă destul de ironică, pentru un om ca el. Mereu a fost un entuziast, un… romantic. Un elev-problemă, dacă vrei să mă întrebi pe mine. Iar acum, cu tot romantismul său, va muri închis într-un ghețar, asta dacă nu a murit deja. O soartă pe măsura lui. Mă tot întreb… oare s-a schimbat în toți anii aceștia? Ca să fiu cinstit, nu cred. Cred că a rămas același personaj curios, lipsit de rezerve, care nu-și știe locul.

          Pentru prima dată, Marc văzu chipul lui Watker cum se aprinde de emoție.

          – Știi, continuă el, v-am interceptat nava cu ani în urmă, încă de când ați trecut de Jupiter. Știam unde vă îndreptați. Desigur, Dagovski și-a luat toate măsurile de siguranță, dar pentru mine nu a fost greu să le sparg… și să aflu, în felul acesta, unele lucruri pe care trebuia să le știu.

          Marc își mări ochii.

          – Deci ne-ai spionat!

          – Dacă așa vrei să îi spui. Oricum, a fost o măsură necesară. Nu puteam să primesc oaspeți fără să știu, în prealabil, cine sunt.

          – Și ce ai flat prin… măsurile tale de siguranță, dacă pot să mă exprim așa?

          – Că Dagovski a rămas același personaj care era pe vremea când studia la Christian Sonsten. El nu mă interesează. Dar am aflat ceva mult mai important.

          – Nu te interesează? Dar a fost singurul tău prieten! Cum rămâne cu toți anii aceia de studiu, cu anii petrecuți împreună, cu discuțiile voastre filozofice? Mi-a spus că amândoi erați pasionați de filozofie, și de arte, de toate artele… și de jocul de șah.

          – Prostii! Nu mi-a păsat niciodată de el. Nu mi-a plăcut… ei bine, nu mi-a plăcut felul în care gândea. Oricum, va avea un mormânt frumos, cum nici demnitarii de pe Jupiter nu visează… înghețat într-un cristal de gheață, o fosilă pentru generațiile următoare, sau pentru civilizațiile care vor veni după noi. În plus, va avea destul timp, înainte să moară, căci costumul lui îl va ține în viață destul de mult timp, asta știu sigur, va avea timp, zic, să se gândească și să-și dea seama cât e de urât să tulburi singurătatea bătrânilor și să îi deranjezi pe alții. Dar nu mă fă să deviez de la subiect!

          În tot timpul acesta, în care v-am studiat, în timp ce călătoreați către mine, mi-am dat seama că tu nu ai fi tocmai nepotrivit ca să-mi fii tovarăș, aici, în Palatul de pe Pluto. Atenție! Nu am zis că ai fi potrivit! Am spus că nu ești pe atât de nepotrivit pe cât m-aș fi așteptat. Semănăm în unele privințe, poate mai mult decât ai vrea tu să recunoști, chiar față de tine însuți!

          Watker o luă la pas, un pas destul de rapid, de fapt aproape începu să alerge, iar Marc se luă după el. Se opriră lângă un arbore scund, cu trunchiul gros, ierbos, verde, cu ramuri mici, care creștea dintr-un bazin cu apă, rădăcinile întinzându-se peste marginea bazinului ca niște mici tentacule, de parcă ar fi vrut să evadeze.

          – Uite, zise Watker privind trunchiul, atingându-l, încercându-i soliditatea cu palma. Tocmai eu l-am creat! Nici nu o să-ți vină să crezi la ce folosește! Înainte, petrecusem foarte mult timp gândindu-mă cum să obțin…

          – Ai spus că ai aflat ceva important… în timp ce ne… spionai, îl întrerupse Marc.

          – Da, exact! izbucni Watker. Tu vei fi cel care va locui alături de mine aici, în Palat!

          Lui Marc i se părea cam pretențios cuvântul acesta pentru construcția lui Watker, oricât ar fi fost aceasta de sofisticată. La fel cum i se părea absurdă ideea acestuia, de a-l ține prizonier acolo. Dar nu avea rost să dea glas niciuneia dintre aceste păreri, Watker nu l-ar fi ascultat, sau doar s-ar fi înfuriat, așa că îl lăsă să vorbească în continuare.

          Dar în loc să își continue tirada, Watker o luă din nou la fugă. Băiatul fugi după el, iar bătrânului îi luă ceva până începu să vorbească. Marc trebui să asculte toată vorbăria lui nebunească în timp ce alerga după el, prin labirintul de plante modificate genetic, iar savantul trăncănea neregulat, cu pauza lungi, cu întreruperi în care gesticula, și scuipa și se îneca și tușea.

          – Am creat carcasa aceasta, în care locuim amândoi, ca să țin totul departe de mine, atât lumea, cât și pe Dumnezeu! Nu e atât o grădină a plăcerilor, cât o grădină a frumuseților. Un paradis al esteticului, dacă pot folosi aceste cuvinte. Am crezut că pot îndura perfecțiunea singur, dar cu timpul, deceniile au început să mă apese; frumusețea îți alină, într-un fel, singurătatea, dar o și adâncește, o face mai întunecată și mai recluzivă. După ani și ani de reflecții, mi-am dat seama că, poate, perfecțiunea ar fi mai ușor de suportat în compania cuiva.

          Rămâi aici, cu mine! Desigur, nu ai de ales. nu te voi lăsa niciodată să te întorci în interiorul Sistemului Solar, să le povestești oamenilor ce am creat aici. Aici fiecare e un mic creator. Fiecare își plăsmuiește propria lume, așa cum Atlas ducea, în legende, pe umeri, bolta cerească. Da, vei zice că supliciul acesta a fost un blestem de la Zeus. Poate că și eu am fost blestemat. Cine știe? Tot timpul mi-am imaginat că viața, universul, este Zeus, iar eu sunt titanul osândit. Vei spune că gândesc prea mult în termeni de poezie, de mitologie, pentru un om de știință, dar cred că fiecare dintre noi are nevoie, în adâncul lui, de poezie.

          Ce putem face altceva înafară de a contempla existența? Vom vorbi despre stele, și despre numere, și concepte, și lucruri chiar mai abstracte. Te voi învăța matematică și artă și folozofie. Poate că vei fi surprins că, pe cât de rece par, sunt pasionat de artă, de muzică, de pictură, chiar și de teatru și cinematografie. Vei fi un demiurg, la fel ca și mine!

          Nu te teme, mai am decenii lungi de trăit, iar în timpul acesta vei trăi o viață mai plină ai fi putut visa pe oricare dintre planetele și asteroizii Sistemului Solar. După ce ne vom plictisi de păduri, de dealuri și de câmpie, vom dezasambla toate aceste lucruri, și vom umple palatul meu cu apă. Sediul meu va deveni un edificiu subacvatic, înconjurat de balene mecanice, de alge artificiale și bancuri de pești înotători. Și după ce vom petrece câțiva ani pe fundul oceanului, o să schimbăm altfel micul nostru paradis. O să-l transformăm într-o junglă, sau într-un deșert. Posibilitățile sunt infinite.

          O să mă plictisesc și de acest soare care nu apune niciodată, și o să recreez bolta cerească, într-un crepuscul perpetuu, sau un cer nocturn. Vom trăi într-o lume în care până și fenomenele cosmice vor fi la porunca noastră, precum profeții din religiile străvechi.

          În cele din urmă, se opri și din alergat, și din vorbit, și făcu o pauză ca să gâfâie și să respire înăbușit. Toată fața i se înroșise, iar Marc era mai convins ca niciodată că lângă el se află un maniac.

          Urmă o pauză în care Marc se tot gândi cum să își pună în cuvinte întrebarea care îi stăruise în minte pe tot parcursul vorbăriei savantului nebun.

          – Și după ce vei muri? întrebă el cu o oarecare timiditate. Căci vei muri înaintea mea, cred că știi asta.

          Lui Watker îi luă ceva până să își recapete suflul și să poată vorbi.

          – Marc, de ce mă întrebi asta? Ești deștept. Știi deja răspunsul. Nu pot să las pe altcineva să domnească în Palatul meu, în paradisul meu. Nu pot să las moștenire ceva ce e parte din mine. Vom muri amândoi împreună, precum niște zei gemeni. Dar nu-ți fă griji pentru asta. Mai am decenii de trăit, decenii de singurătate și frumusețe. Nu-ți fă griji că viața ta va fi scurtată. Vei trăi, în deceniile care ți-au rămas, mai mult decât ai fi putut trăi într-o viață întreagă.

          Atunci când voi simți că mi se apropie ceasul… ei bine… voi aranja ca Palatul să se autodistrugă, cu noi doi cu tot. Nu vreau o moarte naturală, dictată de legile firii. Vreau să mor… atunci când voi hotărî eu. Poate voi distruge întregul Pluto. Acest mic planetoid va avea soarta măreață a planetei Nereus, care acum e centura de meteoriți de dincolo de Marte. Ce moarte glorioasă! Uneori mă gâmdesc că o moarte ca aceasta e mai de preț decât orice viață. Ce sunt decenii întregi de existență fizică, de oboseală și frământare și cunoaștere, pe lângă câteva clipe de extaz?

          Da, acum că am avut curajul să o pun în cuvinte, în sfârșit m-am hotărât! O voi face! Pluto va avea soarta lui Nereus, ca să nu o aibă pe cea a Terrei! Și tot acum, am mai luat o hotărâre. Mâine îți voi dezvălui un secret. Cel mai mare secret al meu. Cel mai îndrăzneț experiment. Dar asta numai pentru că te-am ales să-mi fii tovarăș!

          La aceste cuvinte, Dagovski alunecă într-o stare visătoare, după care rosti, într-o efuziune de nostalgie, fără nicio legătură cu ceea ce spusese înainte:

          – Ah, Terra… Bătrâna noastră mamă albastră.

          La care Marc nu se abținu să facă o remarcă.

          – Nu mai e atât de albastră, bătrâna Terra. Acum e mai degrabă de un cenușiu gălbui, pătat cu negru.

         

          6

          Ani de zile înainte să pornească în această călătorie, petrecuse ore în șir cu Dagovski discutând doar despre fostul profesor al acestuia. Watker predase la Universitatea Christian Sonsten de pe Europa, unde stătuse și Dagovski după ce plecase din Xei Diang. Predase fizică nucleară dar avusese, la fel ca și Dagovski, o pasiune pentru filozofie și matematică. Și pentru jocul de șah.

          Dagovski îi menționase faptul că Watker nu suporta să mănânce. Începuse să se hrănească doar cu pastile nutritive încă cu mult înainte să pornească în misterioasa lui călătorie, în urma căreia toată lumea avea să-l considere mort. Uitase Asta. ”Ar fi trebuit să-mi amintesc” își spuse Marc. ”Ar fi trebuit să-mi amintesc asta.” Acum, în orice caz, nu mai conta. Era și el obligat să se hrănească doar cu pastile nutrivitve. Totuși, ar fi trebuit să se aștepte la asta.

          În palatul lui Watker erau atât de multe ceasuri digitale, încât Marc de-abia se putea gândi la altceva decât la trecerea timpului. Și își dădea seama că, pe măsură ce pierdea mai mult timp, Dagovski avea tot mai multe șanse să moară.

         

          7

          Se gândise de multe ori la crisalida-fertilă care îl readusese la viață. Încă de atunci, din primele ore în care se trezise, își dăduse seama că Watker era incredibil de bogat. Încă de atunci se gândise, cum putea cineva să aibă îndeajuns de multe resurse, nu doar să călătorească pe Pluto, ci și să-și permită facilitățile pentru a locui singur acolo. Trebuia să fie printre primii o sută cei mai bogați oameni din întreg Sistemul Solar. Dar o Crisalidă Fertilă? Cât de bogat trebuia să fie ca să creeze așa ceva?

          Numai răniții și bolnavii cu adevărat terminați treceau printr-o astfel de facilitate, o invenție pe care savații o considerau egală cu aceea a câmpurilor hipermagnetice. Știa că există doar câteva sute în tot Sistemul Solar, iar acestea se găseau doar în cele mai mari spitale. Dacă existau astfel de dispozitive în mâinile persoanelor private, Marc credea că le-ar fi putut număra pe degetele de la o mână.

          Crisalida-fertilă crea un mediu artificial care readucea organismul în stadiu fetal, ba mai mult, spuneau unii medici, stările prin care trecea organismul semănau cu ale materiei organice de-abia formate, omul intra în starea de polip sau bacterie. Celulele regresau la un stadiu pre-funcțional, sau aproape de acesta, toate funcțiile organice încetau și se reiniția producerea de celule-stem. Organismului îi era indusă o stare în care putea, teoretic, să repare orice țesut. Singurul lucru pe care nu-l putea face o crisalidă-fertilă era să învie morții sau să inverseze procesul de îmbătrânire.

          Cu atât mai mult se mirase în ziua care urmase celei în care avusese loc discuția din seră, în care Watker îi dezvăluise marele său experiment. Îl duse într-o cameră cu pereții goi, metalici, și destul de îngustă, cel puțin comparativ cu celelalte camere din edificiu. Ceea ce îl mirase era că toată camera părea plină cu crisalide-fertile. Erau vreo zece, câte cinci lipite de fiecare perete lateral al camerei. Nu era nimic altceva acolo, decât aceste dispozitive.

          Toate aveau formă ovoidală, turtită, aveau câte un panou de control și un mecanism pătrat, plin cu panouri și indicatoare. Marc se gândi că acolo se prelucrau substanțele necesare creării mediului din Crisalide. Fiecare dispozitiv avea un geam de sticlă, același geam pe care îl văzuse și îl pipăise el, din interior, când fusese readus la viață.

          – Știi care e principiul prin care funcționează aceste minuni? întrebă Watker.

          – Trebuie să recunosc că sunt absolut ignorant în privința asta.

          – Mă impresionează sinceritatea ta. Nu-i nimic, vei învăța. Desigur, nu vei învăța totul. Secretul este numai al meu. Dar îți voi explica destul ca să înțelegi lucrurile pe care ți le voi arăta. Vino după mine!

          Se apropiară de una dintre Crisalide, iar ochii lui Marc căzură pe geamul care dădea, spre surprinderea lui, nu către un interior gol, ci către o substanță informă, semilichidă, fără organe, fără nicio structură vizibilă, dar care se mișca, și care era, în mod evident, vie.

          Marc nu își putu lua ochii de la monstruozitatea care se zvârcolea în fața lui, despărțită de el doar de un perete de sticlă. Și nu putu să nu-și imagineze că toate Crisalidele conțineau creaturi asemănătoare, sau mai rele.

          – Cu câteva decenii în urmă, spuse Watker, ca și cum nu ar fi observat groaza și revolta de pe chipul lui Marc, biologii au descoperit un anumit amestec de minerale și substanțe organice care avea o proprietate neasemuită. Acea compoziție, complicată, ce e drept, și greu de obținut… producea viață în mod spontan. Toată comunitatea științifică, toată lumea medicală au fost șocate. Desigur, nu producea organisme gata formate, însă producea… cum să mă exprim… scânteia. Acel nedefinit care face diferența dintre mineralul inert și materia vie.

          De aici s-a pornit pe un drum anevoios. Filozofii nu au întârziat să speculeze. Să fie această plasmă, această materia fecunda, cum era numită în mediile științifice, să fie aceasta supa primordială din care a pornit toată viața? Din păcate, cercetările nu au dus nicăieri în direcția aceasta. Nu suntem mai aproape de a descoperi originea vieții decât am fost în urmă cu o o sută sau două sute de ani. În schimb, medicina a descoperit noi aplicații pentru incredibila descoperire. Scumpe și greu de realizat, însă miraculoase, mai ales în cazurile cele mai disperate. În fine, cred că știi toate acestea. Crisalidele-fertile funcționează chiar pe baza acestei misterioase plasme… desigur, mai sunt tot felul de subtilități de inginerie electro-magnetică, de manipulare chimică… dar acestea nu contează.

          În fine, în tot acest timp, când medicina se mândrea cu noile miracole pe care le realizase, în spatele ușilor închise, în laboratoare, savanții își continuau cercetările în alte direcții. Doreau să găsească alte aplicații pentru această materia fecunda. Și au descoperit, deși publicul nu știe nimic despre asta, până în ziua de azi, iar descoperirea lor nu era una dintre cele așteptate și nu s-a dovedit de niciun folos. Totuși, deschide o mulțime de noi piste de cercetare…

          În fine, nu vreau să te plictisesc cu detalii. Ceea ce s-a descoperit în secret este că această materia fecunda poate deveni ea însăși o formă primitivă de viață. O ființă protoplasmică ce nu aparține niciunuia dintre regnurile recunoscute de biologie. Li se spune proto-creaturi, pentru că se crede că acestea au fost primele forme de viață… și din ele s-au dezvoltat toate organismele ulterioare. Ceea ce sunt, de fapt, aceste protoplasme mișcătoare, semi-inteligente… ei bine, sunt niște celule uriașe. Materia din care sunt făcute este asemănătoare cu bioplasma celulelor. Doar că sunt mult mai simple decât celulele specializate care alcătuiesc până și cele mai primitive organisme. Sunt mai simple decât niște bacterii.

          Mă vei întreba, acum, unde intră în ecuația aceasta darwinismul și selecția naturală. Dar trebuie să îți amintesc că, pentru ca selecția naturală să funcționeze, ai nevoie în prealabil de o materie vie, care să se reproducă și care să poarte informații în genom. S-ar putea ca aceste protoplasme să fie chiar baza de la care să pornească edificiul lui Darwin. Dar iarăși te plictisesc. Ceea ce vroiam să îți arăt este… ei bine, văd pe chipul tău că ai constatat deja. Am reușit să sintetizez, după multe cercetări chinuitoare, propriile mele proto-creaturi! O reușită cu care nu se mai poate lăuda niciun savant particular, din câți știu eu. Nu sunt niște lucruri pe care să le poți sintetiza în orice pivniță. Desigur, nu le-am eliberat niciodată, nu am încercat încă să văd cum se comportă într-un mediu deschis, cum interacționează, cum se reproduc, cât sunt de inteligente… însă toate acestea vor urma…

          Ca de obicei, după un discurs lung, Watker se opri câteva minute ca să respire din greu. De data aceasta genunchii i se înmuiaseră și își duse mâna la piept, ca și cum l-ar fi durut ceva. Cu toată groaza și scârba care îl stăpâneau pe Marc privind acea proto-creatură care se zbătea în mica ei închisoare, acesta nu-și putea lua gândul de la Dagovski. Până la urmă, ce avea în față? Doar încă una dintre realizările acestui nebun dotat cu o inteligență sclipitoare. Și un sentiment sumbru îi spunea că aceasta nu avea să fie ultima dintre realizările lui monstruase.

          Dar nu avu timp să se gândească prea mult la asta, căci tavanul încăperii explodă într-o cascadă de scântei și de fum. Marc se aruncă la pământ, acoperindu-și fața cu mâinile. Avu timp să vadă că Watker căzuse și el pe podea. Fumul îi intră în gât și începu să tușească, îi intră în ochi și îi făcură să usture. În cele din urmă, ridică capul, văzând că norii de fum se mai risipiseră. Ochii îi lăcrimau de la fum și de la lumina exploziei.

          Văzu în mijlocul camerei, chiar sub gaura rămasă după explozie, prin care probabil și aterizase, pe cineva îmbrăcat în scafandrul lui Dagovski. Dar în același timp, văzu ceva la fel de neașteptat.

          Partea superioară a fiecărei crisalide începu să se ridice. Era probabil o defecțiune care intervenise din cauza exploziei. Crisalidele se deschideau.

          Totul se petrecu atât de repede încât cei trei, el, Watker și persoana care purta costumul lui Dagovski de-abia avură timp să reacționeze. Protoplasmele nici nu așteptară ca să li se deschidă cuștile cu totul, ci ieșiră, sau, mai degrabă, se scurseră afară din cuvele lor. Le-ai fi confundat cu niște gelatine uriașe, de un verde ciudat, care pur și simplu se revărsau din recipientele lor, dacă mișcările lor nu ar fi fost atât de evident de vii. Iar pe Marc îl străfulgeră un gând (în măsura în care putea gândi, dată fiind groaza care îl cuprinsese) că dovedeau, parcă, și o urmă de inteligență. Felul în care parcă zăboviseră odată ce se găsiseră eiberate, ca și cum ar fi cercetat mediul înconjurător, cu orice simțuri ar fi avut… era îngrozitor.

          Toate păreau să pulseze, fiecare într-un ritm diferit. Erau atât de transparente, încât aproape vedeai prin ele, obiectele apăreau verzui și deformate. Aveau o culoare cu totul necunoscută, care nu se găsea nici în natură, nici în substanțele sintetizate. Erau complet omogene, deși materia din care erau făcute părea mai închegată la suprafață, deși nu aveau ceea ce ai putea spune că era o membrană, cum aveau celulele. Deși toate erau niște mase amorfe, ca niște fructe zdrobite, păreau să aibă, fiecare, o formă numai a ei.

          Una dintre ele, care era mai bombată la bază și avea un fel de excrescență mai mare, pe care o puteai asemăna, dacă aveai multă imaginație, cu un cap, se năpusti la Marc. Alta, care era ceva mai mare, și avea o formă mai rotundă, se năpusti la Watker. Vreo trei se năpustiră la astronaut, iar celelalte rămaseră locului, sau se mișcară aiurea, cercetând noua lume în care fuseseră eliberate.

          Protoplasma, pe cât era de informă și lipsită de organe, se năpusti cu o viteză atât de mare, încât l-ar fi ajuns pe Marc, chiar dacă ar fi luat-o la fugă. Dar nu fugi. Era înghețat de groază. Apăru o lumină neașteptată, un laser, iar protoplasma începu să se dizolve în fața lui. Totul se petrecu foarte repede. Masa de gelatină verde își pierdu culoarea, se lichefie, și deveni, în câteva secunde, o baltă de substanță transparentă. Ai fi asemănat-o cu apa, dacă nu ar fi avut o compoziție mai vâscoasă.

          Marc se dădu câțiva pași înapoi, ca balta să nu-i atingă picioarele în timp ce se mărea. Privi spre astronaut, de care se lipise o protoplasmă care, însă, nu reușea să-l rănească. Acesta mai trase două salve de laseră către două proto-creaturi, care se lichefiară la fel ca și cea care îl atacase pe Marc. Celelalte probabil că înțeleseseră că erau în pericol, așa că începură să se îndepărteze. Se cățărară lipindu-se de pereți (deși dădeau impresia mai degrabă că se scurg decât se cațără) îndreptându-se către gaura din tavan.

          Numai una rămăsese pe loc. Cea care se găsea în locul în care era Watker, sau, mai degrabă, în care fusese Watker. Atât Marc, cât și astronautul, se apropiară de masa ovoidală, pulsatilă. Priviră, cu un amestec de groază și de uimire și de curiozitate morbidă ceea ce se petrecea în fața lor. Marc își dădu seama că astronautul avusese de ales, în scurtele momente în care se petrecuse toată devălmășeala, între a-l salva pe el și a-l salva pe Watker. Alesese să îl salveze pe el.

          Watker, înghițit de protoplasmă, captiv acum în materia ei verde și vâscoasă, era digerat de viu. Marc nu reuși să citească în ochii lui altceva decât groază. Nu-și dădu seama dacă era furios, revoltat, sau pur și simplu resemnat cu o soartă pe care poate o așteptase și, poate, cine știe?, chiar și-o dorise. Carnea și sângele i se transfrmară, în fața celor doi spectatori îngroziți, într-o substanță lichidă și neagră, care se risipi imediat, se amestecă, se omogeniză cu materia protoplasmei.

          Nu rămăsese niciun organ, inimă sau ficat sau măruntaie, doar scheletul, iar acesta începu să se dizolve și el. Marc nu avea idee ce acizi putea sintetiza monstruozitatea aceea în interiorul ei, mai ales că nu părea să aibă organe specializate, dar în curând, scheletul lui Watker se dizolvă în sărurile esențiale, care dispărură și ele în masa de gelatină.

          Totul se petrecuse în câteva minute. Nu mai rămăsese nicio urmă din cel care fusese Albert Watker.

         

          VII

         

          1

          În zare, în deșertul înghețat, lucitor și acoperit cu forme ascuțite al suprafeței lui Pluto, se văzu o explozie de foc galben. Marc și Dagovski o priveau din cabina de control a navei lor spațiale, Usher III. Pereții cabinei înfloriră cu lumina galbenă a exploziei. Curând, lumina dispăru și focul din zare se stinse. Fumul rămas se risipi foarte repede în atmofera rarefiată a planetoidului.

          Ce mai rămăsese din Watker, în afară de amintiri? Trupul său fusese dizolvat în plasma aceea gelatinoasă. După ce îl digerase, proto-creatura rămăsese pe loc, fără să încerce să atace, fără să fugă împreună cu semenii ei, care deja evadaseră prin gaura din tavan; își încetinise până și pulsiunile. Materia ei devenise mai groasă, mai puțin transparentă, dar nu era niciun indiciu că acolo ar fi fost, cu câteva minute în urmă, un om. Iar edificiul pe care îl construise – ei bine, fusese programat să se autodistrugă în momentul în care el murea. Nici măcar Dagovski, care reușise să-i păcălească atât de bine măaurile de siguranță, nu reușise să anuleze programul acesta. Din toată munca lui, care îi consumase jumătate din viață, nu mai rămăsese nicio așchie.

          ”A fost naiv” îi spusese Dagovski în timp ce ieșeau din edificiu, la suprafața planetei, echipați fiecare cu câte un costum de astronaut. ”M-a subestimat. Sau a subestimat dezvoltarea tehnologiei în timpul deceniilor în care el a lipsit. Scafandrul meu nu a ieșit din funcțiune nicio secundă. Am fost capabil, de acolo, din ghețar, să mă infiltrez în computerul edificiului său, fără să fiu reperat, și în acelaș timp să îmi repar programele care se defectaseră în calculatorul de la costumul meu, ca să pot evada de sub muntele de gheață.

          Singurul meu noroc a fost că nu s-a dus la nava noastră ca să îi inspecteze computerul, sau ca să o distrugă. Atunci computerul din costumul meu nu a fost bun de nimic. Poate intenționa să o facă mai târziu. Acesta a fost ghinionul lui, că nu a făcut-o mai devreme. Ei bine, mă rog… hmmm. poate că nu a fost totuși un ghinion. Poate că nici nu a fost atât de naiv. Nu cred că se aștepta la ceea ce avea să se întâmple, dar presimțea că va muri într-un mod… ei bine, cu totul neobișnuit. La fel de neobișnuit ca și el.

           Dar noi nu avem cum să știm asta. Acum, singurul lucru la care trebuie să ne gândim este întoarcerea noastră.”

          Marc îl întrebase de ce nu distrusese și protoplasma aceea care îl digerase pe Watker. Stătea acolo, aproape inertă… ar fi trebuit doar o salvă de laser. La care Dagovski îi răspunse că edificiul, nava, oricum i-ai fi spus, ”Luntrea lui Pluto”, așa cum o numise Watker, oricum avea să se autodistrugă.

          Acum, după toate pregătirile pentru plecare, după ce toate programele navei erau puse la punct, iar Luntrea lui Pluto explodase deja, lui Marc îi trecu prin minte o altă posibilitate. I se păruse că simte ceva în vocea lui Dagovski, când îi dăduse acea explicație simplă, ce ce nu distrusese toate protoplasmele. Ceva ca o notă de nesinseritate.

          – Ești pregătit? întrebă Dagovski.

          – Contează dacă sunt pregătit sau nu? întrebă Marc. Oricum nu putem rămâne aici. Deci nu avem decât să plecăm.

          – Adevărat.

          Marc își plecă ochii la panoul de control, plin cu lumini și butoane colorate.

          – Încă șapte ani din viața mea… ani petrecuți în discuții, și jocuri de șah, și lecturi plictisitoare… și voi fi acasă.

          -A meritat să vii aici? Te-a îmbogățit cu ceva experiența asta?

          Pe chipul bătrân, ușor ridat, însă cu piele foarte sănătoasă, încadrat de părul alb, al lui Dagovski, apăru o expresie întrebătoare.

          – Nu știu. Îmi va lua ceva să îmi dau seama de asta. Poate că după ce vom ajunge vom ști.

          – Să pornim, deci!

          2

          Dagovski apăsă câteva butoane pe consola de control. Câmpul hipermagnetic se activă în jurul navei. Era aproape nevăzut. Totuși, lucrurile parcă se vedeau diferit prin el. Nu era nicio deformare, nicio urmă care să-și dea de știre că e acolo, dar totuși știai asta. Nava se ridică de la pământ, stelele înghețate parcă se apropiară, iar nava se roti la 180 de grade, întorcându-se către steaua îndepărtată, către punctul arzător care era Soarele lor.

          Și în momentele parcă nesfârșite când nava se îndepărta de suprafața planetoidului, apropiindu-se parcă de stele, Marc se gândi numai la Watker și la protoplasmele acelea. Dacă unele dintre ele se strecuraseră afară din edificiu, intuind explozia? Oare puteau supraviețui în frigul acela de la capătul spațiului locuibil? Oare se puteau reproduce? Iar protoplasma care îl devorase pe Watker scăpase și ea? Păstrase în compoziția ei genele ființei umane, ale vieții biologice pământene? Păstrase genele lui Watker?

          Plasma aceea verde era, totuși, materia care pornise toată viața biologică pe Terra. Acum, că se gândea, i se părea ironic faptul că Watker, cel pasionat de mecanică, de artificial și de legi oarbe, murise din cauza lucrului pe care îl detesta cel mai mult: viața organică, cu dezordinea ei inerentă. Da, se gândi el, dacă puteai numi cumva această poveste, tot ce se întâmplase în ultimele zile, de fapt în ultimii ani, cuvântul care îți venea cel mai ușor în minte era ironic.

          Marc încercă să alunge aceste gânduri, în timp ce planetoidul se îndepărta de ei cu o viteză tot mai mare, iar ei se îndreptau către globul acela de foc care era soarele, mult-iubitul lui Soare.

          

Remus Paul

Remus Paul s-a născut la Oradea, unde locuiește și astăzi. Scriitoarea lui preferată este Anne Rice.

More Posts