GSF54 banner01-650

         

          Am achiziţionat un „Transfer” din mîna autorului la Tîrgul de carte Final Frontier – martie 2015. Cu autograf personalizat, emoţii şi tot tacîmul. Nu de alta, dar recenziile, inclusiv cea din Gazetă, sunau tare bine. Cu aceeaşi ocazie mi-am făcut curaj să-i împărtăşesc teama de anumite texte, strîngerea de inimă că nu m-aş apropia de ele aşa cum şi-ar dori propriii creatori. Să fi fost zîmbetul încurajator primit deodată cu volumul, să fi fost povestirile „transferate”… Cert e că la Bookfest am recidivat cu „Madia Mangalena”, ediţia a treia revăzută şi adăugită. Emoţiile erau mai diminuate, îndemnul autorului la fel de convingător.

          Citind, am retrăit experienţa unui stop-cadru. O lamă ascuţită spintecînd un bloc de gheaţă, dezvăluind straturile în care timpul a încremenit, odată cu apa, fiinţe cu gînduri şi vise în derulare, programe ademenindu-şi operatorii, oameni în căutarea gloriei. Rostogolind blocul de gheaţă, n-am şti unde-i trecutul şi unde-i prezentul, aşa cum citind, n-am vrea să rupem realul de virtual, trăirile de iluzii, dorinţele de obsesii. Iar dintr-un sus într-un jos al cubului de gheaţă, lama se retrage odată cu firele roşii ale unei reţele fine.

          Senzaţia plasei aruncate peste mintea cititorului m-a făcut să percep volumul ca pe un roman modular. Să-mi imaginez că nu întîmplător ordinea povestirilor e alta decît cea cronologică. Sînt motive şi personaje ce leagă istorisirile. Din loc în loc, apare cîte-o oază de poezie, cum ar fi „Sinuciderea de pe strada Mierlei”, unde misterul e dat de-un paradox temporal. Ori „Mireasma tîrzie a morţii”, unde ideea de supravieţuire e tratată din perspective aparent diferite, însă cu aceleaşi rădăcini şi urmări. Ori „Singurătatea ploii violete”, despre solitudinea conducătorilor. Tot poezie am găsit şi în „Paznic de gînd”, un imn de luptă a omului ce trăiește, împotriva celui ce poartă amintirile.

          Cît despre motivele comune din povestirile cyberpunk… De fiecare dată cînd am întîlnit portocala, fie că era un produs sintetic („O portocală pe masă”), fie că-şi etala aromele în faţa stimulentului îmbiind la moarte („Sihada”), fie că era avatarul Pămîntului într-un joc online imaginat de un copil („Noi, cei cu ochii arşi”), i-am asociat forma cu cea a întregului, culoarea -  cu nevoia de căldură şi protecţie.

          Tot în „Noi, cei cu ochii arşi”, aflăm că Jocul s-a născut din nevoia de a muta un Război din mediul real în cel virtual. Conflictul n-a făcut decît să-şi schimbe decorul şi strategiile. Aşa au apărut jucătorii profesionişti, cei cu ochii arşi şi şapte degete, tot aşa – helpaşii, ce m-au dus cu gîndul la hăitaşii ce însoţeau vînătorile seniorilor. Apărut din nevoia de a reduce numărul victimelor, Jocul – un alt fir roşu însăilat de-a lungul volumului – a diversificat variantele morţii, ancorînd-o în două sau mai multe realităţi. Strategie de Joc real-virtual, plus personaje deja cunoscute şi în „Jucător pe viaţă, indexat la Paladini”

          Dacă în povestirile dedicate Jocului, oligofrenii (fie ei paranormali sau nu) sînt doar menţionaţi, alături de helpaşi, „Mufişti, gofreni şi noduri” e despre limitele minţii omeneşti sau despre lipsa lor şi provocarea de a răspunde la întrebările: ce înseamnă normalitatea şi cîte răspunsuri pot fi admise. Lîngă „Mufişti…” aş pune „Viermele perfecţiunii”, în care omenirea plictisită de frumuseţe pune la zid normalitatea fizică. Iar lîngă „Vierme…” – „Full contact”, tot despre ciobirea perfecţiunii, despre maturizarea voită şi adevărul amintirilor.

          „Madia Mangalena”, ce dă titlul volumului, e o parabolă despre iertare, ură, iubire şi necesitatea aşteptării. „Scrisoare către Madia” – o oglindă din care iubirea şi uitarea se reflectă din bărbat în femeie, un strigăt disperat despre sfinţire şi viciu

          „Motocentaurii dorm singuri” se citeşte de parcă am urmări o cursă de viteză pe bîrnă, cu toţi atleţii pe aceeaşi bîrnă: o scriere la limita dintre suav şi scabros, cu vorbe şi senzaţii de la graniţa gîndului ce nu se poate spune cu a faptei ce nu se cuvine săvîrşită. Şi totuşi se spun, totuşi se fac. De-o parte realul, de cealaltă – virtualul. Oameni şi trăiri creaţi de o divinitate ori de o linie de comandă.

          Ce a adus nou: Multe-s noutăţile, dar poate numai pentru mine, cititor întîrziat al unor scrieri de care mă ferisem. Trebuie lecturate musai în tihnă, vorbă cu vorbă, chiar şi atunci cînd nu descriu chiar tablouri idilice. Am admirat motto-urile amintind de prieteni ce au inspirat o stare sau alta.

          Cu ce am rămas: „Amintirile pedepsesc, Madia. Ştiu. Acum ştiu. (…) Ochii tăi plîngeau, Madia, plîngeau, dar nu pe obrajii tăi plîngeau, nu pe obrajii tăi. În mine curgeau lacrimile tale, în mine, înapoia ochilor mei, înapoia gîndurilor mele, înapoia dorinţelor mele cele ştiute şi cele în străfunduri născîndu-se ori zăcînd.” („Scrisoare către Madia”)

          

Teodora Matei

Teodora Matei

Teodora Matei (Elena Teodora Mateiu) a publicat proză scurtă in revistele Nautilus, Gazeta SF, Fantastica, ficțiuni.ro, Revista de supans, începând cu anul 2012. Contribuţii în reviste, antologii, volume colective: "Kowalski '67" - antologia digitală a Gazetei SF 2014 "Bumerangul lui Zeeler", „Ghinion!” - antologia „Cele mai bune proze ale anului 2013" editura Adenium, „E-51741” – revista CPSFA nr. 28, „Soft” – volum colectiv „Exit", poezii în „Gazeta cărților" (editată de biblioteca Nicolae Iorga-Ploiești) și „Revista bibliotecarilor prahoveni”. Romane: „Omul Fluture”, în colaborare cu Lucian Dragoș Bogdan (noiembrie 2015, editura Tracus Arte), „Stăpânul castelului” (iunie 2016, editura Tritonic), „Cel-ce-simte” (august 2016, editura Tritonic), „Tot timpul din lume” (ianuarie 2017, editura Tritonic).

More Posts

Follow Me:
Facebook