GSF 83 banner-650

          I

         

          #1

          Copii în zdrenţe se jucau pe străzi decăzute, unde proturberanţe organice creşteau din crăpături. O fetiţă sărea coarda, în timp ce doi băieţi se jucau cu o minge pe jumătate dezumflată. Pavaj nu mai era şi noaptea dinainte plouase, astfel că hainele lor decolorate se murdăriseră de noroi, dar nu le păsa; din contră, cu cât se murdăreau mai mult cu atât păreau mai veseli. Sub pământul umed se vedeau umflături de forma unor cartofi, iar dintr-o băltoacă creşteau un fel de ţăruşi albi-rozalii moi. La marginea imaginii, coarne de aceeaşi culoare creşteau vertical pe un zid.

          E poza mea preferată dintre cele pe care le-am făcut la ”ferma de cartofi”, aşa cum i se spunea pe atunci acelui cartier de la marginea oraşului, unde locuiau doar cei mai sărăci şi neajutoraţi. O copie am păstrat-o şi alta am trimis-o la un concurs de fotografie, unde am luat primul loc. Juriului i-a plăcut că am surprins un moment de bucurie în acel loc rezervat tristeţii.

          Toţi puteau fi de acord, inclusiv cei care priveau acest loc cu suspiciune şi-l voiau stârpit, că nopţile aici aveau o frumuseţe aparte, care nu mai putea fi găsită altundeva; atunci tuberculii începeau să strălucească într-un roz fosforescent cu nuanţe violet şi toate urmele de ruină parcă dispăreau. Internetul e încă plin cu astfel de poze.

         

          #2

          Era sâmbăta, aşa că dormisem mai mult. M-a trezit vocea tatălui meu, calmă, dar autoritară.

          ― Ia veniţi încoace! N-o să vă vină să credeţi!

          Mama mea ajunsese înaintea mea în sufragerie şi privea cu stupoare ecranul televizorului, în timp ce tatăl părea doar intrigat. Clipul unei lumini albe trecând chiar deasupra oraşului nostru şi apoi dispărând brusc era dat în continuă reluare.

          ― Din fericire s-a dezintegrat în aer. Praf şi pulbere.

          ― A fost totuşi aşa de aproape. Dacă lovea un bloc sau o casă? Ne-a păzit Cel de sus.

          ― Ba hazardul, hazardul ne-a păzit, i-a replicat tatăl meu.

          ― Incendii, cutremure şi meteoriţi, de astea mi-a fost tot timpul cel mai frică.

          Eu nu văzusem în acele imagini dezastrul evitat. Eu văzusem şansa ratată. Un meteorit trecuse chiar pe deasupra noastră şi eu ratasem momentul, dormind în pat. Ar fi fost de-ajuns să mă aflu cu doar vreo oră în urmă la fereastră şi aş fi prins dâra de lumină săgetând cerul. Întrun fel, îmi rănise orgoliul.

          ― Putem să mergem acolo? i-am spus arătand spre locul unde se stinsese pe cer.

          ― Nu înţelegi că a explodat înainte de a ajunge la sol? N-ai ce mai găsi acolo.

          ― Nici măcar o pietricică?

          ― Nici.

          Nu eram dispus să accept asta. După ce-am mâncat micul dejun, le-am spus părinţilor că ies pe-afară la joacă şi dus am fost. Nu ştiam locul exact sau cum să ajung acolo, dar în orice caz meteoritul explodase undeva deasupra unui cartier mărginaş din sud. În acea direcţie, un deal scund veghea oraşul. Am mers până m-au durut picioarele, întrucât nu puteam nici măcar să ajung la înălţimea unui chioşc ca să-mi cumpăr bilete de autobuz. Aveam în jur de nouă ani. Trecuse bine de ora prânzului când am lăsat blocurile în urmă, ceea ce însemna că mama mă aştepta îngrijorată acasă. Terenul cobora uşor în pantă unde începea zona caselor.

          Străzile pavate cu piatră erau strâmte şi suficient de întortocheate încât să mă întorc în acelaşi loc de câteva ori. Casele erau în principiu modeste şi în mare parte destul de vechi, dar cu aspect îngrijit. Culori terne, plicticoase, dar nu neapărat reci (maro, roşu-cărămiziu, galben-muştar, vernil); flori în ghivece pe la ferestre, în special muşcate şi garoafe; câini lătrând în curţi. Mai existau excepţii, vile cu etaj sau altele părăsite şi aproape de ruină, dar în principiu aceasta era imaginea de ansamblu. Un loc conservator, dar primitor; alfel spus, îmbătrânit.

          Eram gata să plec când am văzut un praf alb pe străzi, trotuare şi frunzele copacilor, ca o cenuşă lăptoasă. M-am luat după locurile unde se strânsese mai mult şi am ajuns în cartierul Versinsky. În locurile unde stratul devenise mai gros se distingea o nuanţă rozalie. Deşi mi s-a părut ciudat, nu mă interesa prea mult. Eu căutam mici urme de impact, vreo pietrică desprinsă din meteorit.

          Când m-am întors acasă era deja ora mea de culcare. Mama m-a certat îngrijorată, întrebându-mă pe unde am fost. Tatăl meu îşi dăduse singur seama. A doua zi am fost obligat să fac o consultaţie medicală pentru a depista eventualele efecte nocive ale micii mele plimbări prin cartierul prăfuit.

          Subiectul a devenit o senzaţie media, depăşind graniţele ţării. Spre surprinderea mea, tatăl meu a căpătat o curiozitate pe care n-o mai văzusem niciodată la el. Nu doar că urmărea dezbaterile de la TV până noaptea târziu, dar adunase reviste de tot felul, în principal de ştiinţă, dar erau şi unele militare sau esoterice, şi frecventa forumurile de internet. Orice informaţie legată întrun fel sau altul de acest incident, el o absorbea ca un burete.

          Cu cât îl vedeam pe tatăl meu mai pasionat de acest subiect, cu atât pe mine mă lăsa mai rece. Simţeam că orice lucru interesant s-ar întâmpla în lume, odată ce ajunge în oraşul nostru mohorât se preschimbă în ceva banal.. Asta până când, răsfoind prin revistele tatălui meu, am dat peste un titlu scris cu litere mari şi roşii pe foaie albă lucioasă: ,,Oul Cosmic şi Praful de Stele”, în articol dezbătându-se posibla natură biologică a substanţei. Era de-ajuns ca să stârnească în mine un fel de obsesie.

         

          #3

          Prima zi în care am văzut cartierul Versinky sub vechea sa înfăţişare avea să rămână şi ultima. Toată zona contaminată a fost pusă sub ,,carantină” şi locuitorii evacuaţi odată ce praful a fost strâns în saci. La început s-au folosit benzi galbene de poliţie şi saci de nisip pentru a ţine curioşii la distanţă, apoi locul a fost pur şi simplu sigilat: străzile care duceau acolo au fost distruse şi casele demolate, iar în jurul perimetrului au fost ridicate ziduri albe ca ale unui depozit, după care s-a construit un acoperiş. Datorită eficienţei cu care s-a făcut totul, mulţi au bănuit că trebuia să fie vorba de o investiţie străină din partea aliaţilor noştri.

          Resturi din locuinţele şi străzile distruse au fost lăsate de izbelişte în faţă pentru a crea un aspect neprietenos. Dacă n-ai fi ştiut, ai fi crezut că era un loc părăsit în urma unui uriaş dezastru. Autostrada care înconjura dealul din spate rămăsese singurul drum de acces. Versinsky devenise practic un uriaş depozit, o incintă întinsă cu rol strict secret.

          Pentru mine nu era urmă de îndoială ce reprezintă depozitul: era un centru de cercetare. Acolo rămăseseră mistere şi mai mari de elucidat, pe care publicul nu era pregătit să le ştie. Acel articol lămurise tot pentru mine: natură biologică, origine extraterestră. Era Aria 51 din Jehena.

          Cred că asta a jucat cel mai important rol în dezvoltarea imaginaţiei mele, faptul că cel mai mare secret al lumii se afla doar la ,,câţiva paşi” de mine, dar totul era la fel de ascuns ca şi cum s-ar fi aflat la capătul lumii. Puteam doar să-mi imaginez ce se afla acolo. Mă simţeam totuşi un privilegiat.

          Tatăl meu avea în schimb alte idei şi nu se putea abţine să nu le discute în fiecare seară la cină, chiar şi când nu-i oferea nimeni argumente pro sau contra.

          ― Ştiţi desigur că eu nu le am cu teorile conspiraţioniste, dar aici nu mai poate fi negat că avem de-a face cu aşa ceva. Dintre toate, una mi se pare cel mai de bun simţ: meteoritul a fost de fapt un experiment militar.

          ― O Doamne! Mama mea omisese ceva în acea sâmbată — era un lucru care o speria la fel de mult ca şi cataclismele naturale, iar acela era războiul.

          ― Nu poate fi vorba de un atac străin. În acest caz, lucrurile n-ar fi ţinute în secret de guvernul nostru. Cel mai probabil armata noastră a încercat să testeze vreo nouă metodă de aruncare a proiectilelor, poate chiar ceva care să se dezintegrez înainte de-a atinge o zonă civilă. Dacă ar fi fost un meteorit, ar fi făcut zgomot când a explodat.

          ― Să nu cumva să fi eliberat vreo toxină. Pulberea aceea …

          ― Mă îndoiesc că un experiment militar, desfăşurat în apropierea unei zone locuite dintr-o ţară în situaţie de pace, ar fi riscat atât de mult. În acelaşi timp, ai dreptate, rămâne ,,praful de stele”. Cel mai probabil vreun compus chimic inofensiv. Totuşi, având în vedere că totul e ţinut secret, nu strică să fim siguri. Mai e şi întrebarea dacă chiar armata noastră a fost principalul factor de decizie. E mai credibil scenariul în care operaţiunea să fi fost desfăşurată la ordinul unui aliat de-al nostru străin. Altfel spus, s-au folosit de mica noastră ţară săracă ca un poligon de testare. Uite, aici m-aş teme.

          ― Andreei al nostru a fost acolo. O fi inhalat praful ăla. O, Doamne !

          ― Am o cunoştinţă, un fost medic militar care o să-l vadă pe Andreei pentru controale medicale mai amănunţite.

          Tatăl meu avea să meargă săptămânal cu mine la control şi mai târziu lunar, spre necazul meu. Mama se îngrijora nespus chiar şi când aveam o simplă răceală.

          Internetul era plin de ipoteze care mai de care când venea vorba de Hangarul 18. Am formulat şi eu câteva până mi-am dat seama de absurditatea jocului pe care-l făceam: mă învârteam zi de zi în jurul cufărului cu secrete, dar nu făceam nimic ca să-l deschid.

          Mi-am luat inima în dinţi şi am formulat un plan, foarte stupid cum aveam să-mi dau seama mai târziu. Aveam cam doisprezece ani atunci. Am ajuns cu bicicleta până-n locul unde se terminau drumurile, după care am ascuns-o în spatele uneia din bucăţile de moloz care împrejmuiau locul: probabil o bucată dintr-o casă. Dacă aveam să fiu gonit înainte să găsesc un loc de intrare, aveam să alerg cât de repede puteam spre locul unde lăsasem bicicleta şi de acolo să zbor pe două roţi. Îmi alesesem ca moment seara, ca să am suficientă lumină, dar să mă şi protejez în întunericul ce avea să se lase. În mintea mea, îmi imaginasem c-o să găsesc vreo conductă pe care s-o urmez în interiorul depozitului. Căutam să mă feresc de orice substanţă verzuie fosforescentă ce avea să se scurgă pe acolo. Planul meu fusese clar conceput sub influenţa desenelor animate pe care le priveam la televizor.

          Am făcut aşa mai multe zile la rând fără să găsesc nici-o gaură sau portiţă de intrare prin gardul de fier. Am conceput atunci un al doilea plan care mi se părea mai bun, deşi era de fapt la fel de stupid ca primul. Singura cale de intrare, mi-am dat eu seama, era pe drumul ce înconjura dealul scund din spatele depozitului. Am ieşit urmărind ruta autostrăzilor pentru a pătrunde apoi prin partea cea mai de sud a oraşului. Aşa cum mă aşteptam, o barieră era coborâtă, dar asta nu mă putea opri. Bicicleta mea era bună şi de teren, aşa că am urcat cu ea pe la baza dealului şi am ascuns-o într-un tufiş. Priveam din spatele unui trunchi de copac la gardul de fier ce încojura depozitul. Intrarea era ascunsă şi m-am temut să nu fie o altă fundătură. Eram hotărât să aştept până seara, orice-ar fi.

          Aproape când să mă ia somnul, am văzut un Mercedes negru alungit trecând de barieră. În mintea mea de copil, mi-am zis că acum era momentul. Era deja întuneric, trebuia să gonesc într-acolo şi apoi să mai iau după limuzină. Apoi, trebuia să improvizez cumva. Mă simţeam ca în filmele cu spioni. Am şi acum întipărită în minte, imaginea farurilor roşii din spatele maşinii aprinzându-se când aceasta a intrat pe poartă. Fără mine. Oricum, chiar dacă aş fi avut timp să mă aproprii şi apoi să ţâşnesc pe poartă pe întuneric, ignorasem complet existenţa paznicilor. Atunci, parcă mintea mi s-a limpezit şi toată speranţa mi-a dispărut pe loc.

          Când am ajuns acasă, trecuse de miezul nopţii. Părinţii m-au certat amândoi şi mi-au interzis să mă mai plimb cu bicicleta câteva luni. Nu-mi păsa. Am intrat deprimat în camera mea. Următoarea zi era de şcoală, dar am rămas în camera mea, nevrând să mă trezesc. Nici părinţii n-au avut ce-mi face. Mama se temea de posibile efecte întârziate ale ,,armei chimice”.

          Deşi mi-am pierdut speranţa de-a mai afla vreodată secretele acelui loc pe cont propriu, am privit deseori de pe coama dealului în jos la depozitul alb, înconjurat în faţă de resturi de străzi şi case. Nu arăta cu nimic mai interesant decât un hambar de cereale, doar că era mult mai întins. Am asemuit totul cu un pachet de biscuiţi la care nu puteam să-mi întind degetele.

          Vreme de aproape un deceniu, zona contaminată avea să rămână un teritoriu închis celor din oraş.

         

          #4

          Macarale au decojit pereţii albi şi tot ce-a mai rămas din uriaşul depozit a fost transportat în camioane. Un foc controlat a mistuit fostul cartier şi zonele învecinate, iar după stingerea sa, pământul a fost stropit din avion cu diferite substanţe. La sfârşit, totul a fost sigilat sub un strat gros de beton. Asta s-a întâmplat când eram la liceu. Am chiulit ca să văd totul cu ochii mei, dar poliţia ridicase baricade. A fost un moment trist pentru mine, mi se părea că Jehena fusese scoasă din nou de pe harta lumii. Nici nu bănuiam cât aveam să mă înşel.

          ,,Cine ştie ce arme de distrugere în masă o fi dezvoltat armata în tot acest timp”, spunea tata. Apăruseră întradevăr diverse legende populare despre acel loc, dar majoritatea erau de acord că era ceva strâns legat de explozia meteoritului şi orice o fi adus acesta cu el.

          A început apoi construcţia unui nou cartier, care se voia mai frumos şi mai primitor decât cel dinainte. Inaugurarea sa a fost făcută cu fast. În funcţie de strada în jurul cărora erau aşezate, casele erau galbene, verzi sau portocalii, nuanţe vii dar nu foarte aprinse. Nu erau de dimensiuni foarte mari, dar erau suficient de spaţioase şi foarte moderne ca arhitectură, în formă de ”L”-uri compacte şi cu acoperişuri plate. Aveau grădini modeste dar frumos alcătuite, cu pavaj din dale în formă de romburi şi pietriş alb, şi câte un copac tuia care se înălţa doar puţin peste gardurile decorate cu un mozaic de pietricele albe şi negre. Străduţele erau pavate cu plăci de piatră dreptunghiulare cafenii care imitau textura nisipului de pe o plajă. Totul era perfect ordonat, dar fără a părea monoton. Fără doar şi poate, la acel moment era cea mai frumoasă parte a oraşului şi, în teorie, mulţi ar fi dorit să se mute acolo.

          Nimeni nu le voia. Fusese o investiţie incredibil de proastă — probabil făcută din banii obţinuţi de pe urma cercetărilor ştinţifice care avuseseră loc cu ceva timp în urmă. Tocmai aici se găsea şi angoasa. Oficialităţile nu voiau să lămurească populaţia în legătură cu cele întâmplate, şi chiar dacă ar fi făcut-o, ar fi rămas în urmă suficiente semne de întrebare. Ceva necunoscut, cu origini posibil extraterestre, contaminase acest loc şi fusese nevoie de foc şi otravă pentru a-l elimina. Preţul locului scăzuse mult şi devenise convenabil chiar şi pentru locuitorii obişnuiţi ai oraşului, dar asta nu era de-ajuns pentru a îndepărta reticenţa oamenilor. Rar câte o familie se muta aici, dar părăsea apoi zona când se vedea singură. Până la urmă, a fost tăiată apa, curentul electric şi gazele, iar cartierul a fost abandonat cât încă îşi mai menţinea din prospeţimea iniţială.

          Între timp, situaţia economică a ţării noastre devenea din ce în ce mai precară. Crizele economice mondiale se resimt mai rău la periferia lumii civizilizate decât în locurile de unde încep cu adevărat. Nu eram un copil de bani gata, dar situaţia mea era totuşi mai bună decât a majorităţii, lucru de care deveneam şi mai conştient când părăseam inima oraşului şi vedeam blocurile în culori pământoase sau griuri murdare, străzile înguste şi prăfuite dintre clădiri, gardurile înegrite şi noroiul care se forma în diverse locuri atunci când ploua. Numărul oamenilor străzii crescuse şi el, la fel şi numărul câinilor vagabonzi. Totul însă până la o vreme, când a început să scadă din nou. Ciudat era însă faptul că această împuţinare nu se datora îmbunătăţiri situaţiei economice; lucrurile mergeau de fapt din ce în ce mai prost. Un alt fenomen lipsit de explicaţie, dar de data asta aveam să-i dau de urmă.

          Trebuia să ieşi tot mai mult din centru pentru a mai găsi oameni ai străzii şi deseori îi vedeam luând-o tot spre sud. Într-o zi, mi-am zis să-l urmăresc pe unul dintre ei. Părea bătrân sub barba şi pletele cenuşii, murdare, dar e greu să aproximez vârsta la oamenii năpăstuiţi de soartă. Avea pe el o salopetă veche decolarată care părea să fi fost odată albastră, dar luase între timp cam aceaşi nuanţă ca şi părul cărunt, şi pantaloni care nu ajungeau până la gleznă. Unul din pantofii jerpeliţi era fără talpă, şi omul nu purta şosete, astfel că lua tot praful pe călcâi. L-am urmărit printre blocurile gri închis ca betonul după ploaie. Majoritatea blocurilor n-aveau deloc balcoane, rufele stând întinse pe sârm. La cele care aveau balcoane, deseori geamurile erau sparte. Era o privelişte posomorâtă.

          Am intrat apoi pe-o ulicioară de pământ ce trecea printre case sărăcăcioase, cu tencuială crăpată şi garduri înnegrite. M-am gândit cât de mult contrasta cu noul cartier Versinsky, cu înfăţişarea sa luminoasă în ciuda faptului că era părăsit. Printre scândurile din gard vedeam găini ce râcăiau pământul şi câini slăbănogi. Pe margini creşteau buruieni şi, din loc în loc, prin grădini se vedeau pâlcuri rare de flori cu petale aproape ofilite. Dacă n-ai fi văzut blocurile dincolo de rândurile de pomi, nici n-ai fi crezut că te afli într-un oraş. Erau chiar şi corcoduşe căzute pe jos, strivite sub tălpile oamenilor. La un moment dat, am întors capul şi am văzut un dulău roşcat şi slab urmărindu-mă. N-avea intenţi rele, mă urmărea pe mine aşa cum eu îl urmăream pe acel boschetar. M-am gândit amuzat la situaţia asta, în care mă aflam la mjiloc într-un grup de trei, care mai cuprindea un om şi un câine, amândoi zdrenţăroşi. Dacă m-ar fi văzut un cunoscut, ar fi zis că-mi pierdusem de tot sensul în viaţă.

          Până la urmă toţi trei — fiecare menţinându-şi distanţa respectuos — am intrat într-un părculeţ unde scândurile de pe bănci fuseseră smulse, lăsând la vedere doar scheletele ruginite. Am ieşit de acolo pe alte străzi prăfuite. După mai multe rânduri de paşi, pavajul de sub picioare îşi schimbă culoarea din gri spre cafeniu. Ne-am oprit cu toţi în faţa unui zid de ciment şi cărămidă.

          ,,Ăsta când a mai fost făcut?”, mi-am zis. Fusese construită încă o ,,fortificaţie” pentru a delimita nedoritul cartier Versinsky de restul Jehenei. De data asta, nu mai erau zidurile de nepătruns ale fostului depozit. Boschetarul căuta se pare o despărţitură prin care să pătrundă. Am păstrat distanţa şi apoi l-am văzui căţârându-se până undeva la doi metri deasupra solului şi strecurându-se înăuntru cu uşurinţă. Existau mai multe crăpături unde îţi puteai înfige picioarele şi deasupra o spărtură neregulată prin care un om avea loc dacă se chinuia puţin. Mi-am pus mâinile şi picioarele în crăpături şi am urcat; mie nu-mi era atât de uşor, tălpile alunecându-mi de câteva ori. Până la urmă, m-am ridicat suficient ca să pot privi prin despărţitură. Se vedeau bucăţi de cărămidă din interior, dar nu doar atât. Ca un fel de mucegai sau licheni, nişte degete albe de mărimi diferite creşteau din crăpătură. Apucasem unul în mână fără să-mi dau seama. Se simţea moale ca o ciupercă-burete. Textura în sine nu m-a oripilat, dar întrucât există o temere faţă de această locaţie şi ce ţinea ea ascunsă, m-am speriat prosteşte şi am căzut.

          Câinele roşcovan lătra deasupra mea. I-am aruncat ,,ciuperca” ca să-l îndepărtez. Spre surprinderea mea, animalul a mirosit puţin şi a început să mănânce de parcă îi aruncasem o bucată de pâine. S-a întoars apoi la mine de parcă voia să-i mai dau. Am urcat din nou şi am smuls o altă bucată din acel material ciudat ca să-l studiez. Când l-am rupt, deşi avea o consistenţă moale, s-a despărţit în franjuri. Fibrele se împleteau la interior într-un fel de spirală, ca o cochilie de melc de culoarea cărnii însângerate. L-am scăpat din mână. Dulăul a înfulecat repede resturile.

          Aici era locul unde se strângeau oamenii fără adăpost şi câinii fără stăpân.

         

          #5

          Evitam să pătrund prin diversele găuri făcute în zid, întrucât simţeam o repulsie faţă de acele protuberanţe ciudate şi mai ales faţă de originea lor bizară. Mi-am improvizat un echipament de alpinist dintr-o frânghie groasă şi un cârlig de fier, dar n-aveam pregătirea necesară, aşa că m-am chinuit până am ajuns deasupra. De sus, cartierul arăta încă nou, cu excepţia smocurilor de gunoaie care se strânseseră pe străzile cafenii ce imitau nisipul. Am coborât pe frânghie, dar mi s-a desprins cârligul, lăsându-mă să cad pe spate, ceea ce mi-a provocat dureri mai multe zile la rând.

          M-am ridicat cu capul zvâcnind de durere şi m-am aşezat cu spatele la zid. Cineva mă privea alături de un câine. Omul nu era în zdrenţe, purta un palton cafeniu ceva mai vechi, în schimb era nebărbierit de săptămâni bune şi avea o privire distantă şi abătută. El şi câinele păreau să mă întrebe ce căutam acolo, apoi animalul a început să latre nervos la mine şi omul n-a căutat să-l oprească. Eram sigur că dacă dulăul ar fi încercat să mă sfâşie, bărbatul l-ar fi lăsat. În caz de nevoie, aveam cârligul de fier şi frânghia cu care mă puteam apăra. Apoi mi-am dat seama de motivul pentru care nu eram dorit: hainele mele erau relativ noi şi eram bărbierit, altfel spus, viaţa mea intra în contrast cu cea a locuitorilor de aici.

          Am aşteptat liniştit până au plecat şi m-am târât afară printr-un mic tunel de la baza zidului, rupând cu mâna toţi acei ,,cartofi” albi din calea mea. Trebuia să-mi las barbă şi să vin în haine vechi. Când am ajuns acasă, m-am spălat pe mâini până mi s-au înroşit. În sine, acele ,,gogoşi” se simţeau complet inofensive şi nu era nimic repulsiv la ele, reacţia mea era mai mult mentală.

          ─ Aşa e moda acum la voi tinerii să vă lăsaţi toţi barbă? Ţie îţi place, dragule? a rostit mama mea, clar nemulţumită de noua mea înfăţişare. O obţinusem în vreo săptămână şi ceva.

          ─ S-o fi făcut hipiot, i-a răspuns tatăl meu în glumă.

          Am plecat în haine bune, dar aveam în rucsac altele mai vechi. M-am schimbat în părculeţul părăsit, unde buruienile cuprindeau scheletele ruginite ale băncilor. La fiecare câţiva paşi pe care-i făceam, câte o şopârlă fugea din calea mea prin iarbă. Mi-am rupt tricoul negru decolarat şi lăbărţat deasupra şoldului ca să par mai autentic şi mi-am stricat freza. Blugii îi cumpărasem rupţi. Obţinusem acel look de ,,copil al străzii” pe care-l căutam.

          M-am dus la acelaşi tunel prin care ieşisem cu mai puţin de două săptămâni în urmă. Excrecenţele albe crescuseră la loc. Îmi luasem mănuşi de plastic şi am băgat resturile într-o pungă ca să le arunc la câinii care mi-ar fi ieşit în cale. Străzile cafenii erau pline de pete de murdărie, de parcă ar fi fost unse cu grăsime. În diverse locuri mirosea a urină. Locuitorii păreau să se ascundă de mine ca şopârlele prin iarbă. Casele erau încă în stare bună, deşi din loc în loc se vedeau uşile sparte. Mai mulţi tuia aveau crengi rupte sau rămăseseră doar cioturi. Am văzut bucăţi de lem ars aruncate peste pietrişul alb dintr-o curte, probabil resturile copacului. Alimentarea cu gaz şi căldură a cartierului fusese oprită, aşa că oamenii se descurcau cum puteau.

          Cu cât vizitam locul mai des, cu atât oamenii se arătau mai mulţi în faţa mea. Fie numărul săracilor din cartier creştea rapid, fie ei se obişnuiseră cu prezenţa mea şi nu mai erau reticenţi. Înfăţişarea mea începuse să le semene tot mai mult.

          Pe atunci îmi imaginam că autoritaţile încă mai sperau la ziua când acest cartier avea să devină repopulat de oamenii de condiţie bună. În acelaşi timp, nu-şi doreau toţi aceşti vizitatori nepoftiţi care-şi găsiseră aici o nouă casă, aşa că ridicaseră acel zid de cărămidă şi ciment. Nu fusese de-ajuns să-i oprească pe cei disperaţi. Lipsa oamenilor legii, fie înăuntru sau în afara zidului era totuşi cam aiurea. Mi-am spus că se datora lipsei de personal.

          Până aici, lucrurile aveau sens. Ce părea scos dintr-un alt peisaj erau acele excrecenţe organice care creşteau în crăpăturile din zid. Practic, ele înconjurau acest loc. Meteoritul, ,,praful de stele”, ,,hangarul 18” ― misterul ieşise la lumină. M-a străbătut un gând înfiorător: oare oamenii de aici erau în siguranţă?

          Trebuia să aflu cu ce aveam de-a face. Am disecat mai mulţi astfel de cartofi în părculeţ, iar resturile le-am ars, întrucât nu voiam ca acele chestii să se împrăştie mai departe. M-am temut puţin că fumul ar putea fi toxic, dar n-am simţit decât miros de lemn putrezit, uşor parfumat. N-am anunţat autorităţile despre descoperirea mea, întrucât voiam să studiez totul în linişte. Erau corpuri compuse din fibre moi şi, după toate aparenţele, organice. Miezul era ca o spirală, dar se pare că exagerasem la început: nu era chiar roşu sângeriu, mai degrabă un roz undeva între culoarea cărnii şi cea a trandafirului.

          Aveam nevoie să fac schimb de păreri. AngelsEgg era un internaut pe care-l cunoşteam de pe un forum unde se discutase aprins despre misterul din Jehena. Mi se părea suficient de deschis la minte ca să mă ia în serios, dar suficient de raţional încât să merite să discut cu el. Am făcut mai multe poze şi i le-am trimis. 

          *

          AngelsEgg: ,,Salut! Ai putea să-mi trimiţi o mostră prin colet? Sunt dispus să plătesc!”

          Andreei: ,,Nu sunt dispus să fac comerţ cu aşa ceva doar pentru bani. Mi-ar prinde bine cineva care să le poată studia şi să-mi trimită şi mie ce găseşte.”

          AngelsEgg: ,,Atunci sunt omul potrivit pentru tine.”

          Andreei: ,,Lucrezi în cercetare? Ce fel?”

          AngelsEgg: ,,Da, dar prefer să ţin informaţile despre domeniul în care lucrez confidenţiale. Am echipamentul necesar pentru o analiză de bază, adică pot afla compoziţia lor chimică. Nu e o farsă, nu? Tu chiar crezi că sunt venite din afara Terrei?”

          Andreei: ,,Nu pot fi sigur, dar e singura explicaţie la momentul de faţă.”

          AngelsEgg: ,,Aşa ar putea arăta primul contact cu nişte fiinţe extraterestre…”

          Andreei: ,,Cam dezamăgitor, nu?”

          AngelsEgg: ,,De ce? Eu am crezut tot timpul că primul lucru pe care-l vom întâlni vor fi colonii de microorganisme. Asta e ceva mult mai bun. Desigur, dacă sunt într-adevăr organisme şi nu un fel de depuneri chimice mai complexe sau aşa ceva.”

          AngelsEgg a devenit principalul meu ,,colaborator” de-atunci încolo. Evident, nu pot să transcriu aici toate schimburile de idei ce au avut loc între noi, mă limitez doar la punctele esenţiale. Discuţiile originale au avut loc, evident, în engleză, întrucât era străin.

          AngelsEgg: ,,Autorităţile voastre le lasă să se dezvolte acolo în voia lor? Nu intervin în niciun fel?”

          Andreei: ,,Deloc. Nici o măsură de protecţie, nici măcar interes ştiinţific.”

          AngelsEgg: ,,Odată aveaţi chiar şi un centru de cercetare acolo.”

          Andreei: ,,Da. Probabil o investiţie a unor naţiuni străine; bănuiesc că nu mai ies bani din asta.”

          AngelsEgg: ,,Trist. Oricum, asta înseamnă că lucrurile au fost studiate deja în detaliu. Cândva, cineva o să facă cunoscute informaţile publicului, doar că eu nu sunt dispus să aştept.”

          Am găsit o soluţie simplă ca să-i trimit un ,,cartof” fără a fi descoperit: am cumpărat o minge de baseball, am desfăcut-o şi am introdus gogoaşa moale şi albă înăuntru, după care am cusut-o la loc.

          Andreei: ,,Ce-ai descoperit ?”

          AngelsEgg: ,,Am reuşit să confirm natura lor organică. De asemenea, am observat că se regenerează. Altfel spus, sunt vii. Acum, că am dovedit asta, mi se pare şi mai de necrezut.”

          Andreei: ,,Într-adevăr.”

          AngelsEgg: ,,Sunt organisme destul de evoluate, cam la nivelul unor ciuperci pământene. Nu posedă niciun sistem nervos.”

          Mi-a trimis rezultatul analizei chimice efectuate de el. Compoziţia era similară cu cea a unui organism terestru.

          AngelsEgg: ,,Wow, frate! Trebuie să vezi chestia asta.”

          Mi-a trimis o poză cu un colţ al laboratorului său strălucind în lumină roz, o nuanţă aproape sticloasă, ca de drops.

          AngelsEgg: ,,Am lăsat cartoful ăla al tău peste noapte şi uite cum a început să strălucească! Puteam să ţin acolo o petrecere psihedelică, atâta doar că nu vreau să mai ştie nimeni altcineva. Cu siguranţă ar da o spargere şi ar vinde chestia asta pe mulţi bani.”

          Andreei: ,,Poţi ţine o petrecere de unul singur.”

          AngelsEgg: ,,Asta-i trist, haha.”

          Andreei: ,,L-ai tratat cu ceva de străluceşte aşa?”

          AngelsEgg: ,,Nu, doar l-am tăiat în bucăţele mici ca să-l supun mai multor teste. Fenomenul e natural. Lumina vine de la miez.”

          Andreei: ,,Mişto. Trebuie să vizitez locul ăla la noapte. Mă mir că ai păstrat chestia aia atâta timp. Eu am ars resturile imediat.”

          AngelsEgg: ,,Haha, da’ ce s-ar putea întâmpla? Să crească într-un monstru?”

          Andreei: ,,Mai ştii? E ceva cu care umanitatea n-a mai avut de-a face.”

          AngelsEgg: ,,Sunt inofensive, te asigur.”

          Andreei: ,,Aş spune chiar comestibile, am aruncat aşa ceva la un câine şi l-am observat înfulecând resturile.”

          AngelsEgg: ,,Dacă nu vezi un câine mutant plimbându-se pe acolo e bine, hahaha”

          *

          Era iarnă şi priveam gânditor fulgii de zăpadă topindu-se pe fereastră. Erau albi precum bizarii tuberculi şi se aşezau în straturi groase pe sol. Părea o invazie tăcută. Îngropat sub zăpadă, părculeţul recăpătase ceva din frumuseţea de odinioară. Purtam o geacă albă cu puf mov ieşind pe la gât şi pe la mâneci, o căciulă roşie trasă peste urechi şi mănuşi de lână de aceeaşi culoare. Prin crăpăturile zidului de cărămidă, ochi de lumină roz sticloasă îşi trimiteau strălucirea pe crengile îmbrăcate în vată ale copacilor. Stratul de omăt de la bază, întins ca un fular lung, era şi el stropit din loc în loc cu pete de culoare. M-am simţit cuprins de entuziasm. Se părea că voi putea ajunge chiar să îndrăgesc acele fiinţe ciudate.

          A doua seară am venit mai bine pregătit sufleteşte.Voiam să văd priveliştea şi de pe interior. Gaura tunelului nu se distingea, aşa că am lovit cu piciorul până am găsit un loc mai moale. Am săpat cu palmele în zăpadă şi rozul s-a năpustit în ochii mei, de parcă însuşi omătul se topea şi devenea lumină. M-a cuprins ameţeala, dar, în acelaşi timp, o bucurie de copil se cuibărise în sufletul meu. Imediat ce mi-am revenit, m-am târât prin zăpadă, ţinând ochii închişi până am pătruns înăuntru. De cealaltă parte, câinii mă priveau fără să mai latre la mine. Devenisem de-al locului.

          Sărbătorile veniseră mai devreme. Prin cartierul Versinksy străluceau globuri roz de Crăciun. Oamenii sărmani socializau în lumina lor. Credeam pentru prima oară în miracole.

         

          #6

          Creşteau în crăpături, în locurile unde pereţii caselor sau pavajul era ros, acolo unde se aduna noroiul sau colcăia murdăria. Cu cât Versinsky se deteriora mai mult, cu atât ei se înmulţeau. Era o colonizare lentă, treptată, fără a sufoca spaţiul ocupat. Erau oare aceşti ,,cartofi” nepământeni un pericol pentru locuitorii oraşului nostru sau o binecuvântare venită din cer? Aceasta era dilema la care încercam să găsesc un răspuns.

          Pentru cei sărmani, erau rod ceresc. Cum liniile de curent electric fuseseră tăiate în această zonă, stâlpii de iluminat de culoarea bronzului stăteau drepţi şi inutili. Totuşi, nimeni nu se plângea de întuneric. Cartofii ofereau lumina lor, acel roz plăcut care scotea la iveală toate colţurile roase, acoperindu-le în acelaşi timp urâţenia; tribut adus noului lor habitat. Dacă te cuibăreai lângă ei, primeai şi căldura ce rezulta în urma acelui proces de bioluminescenţă, motiv pentru care în nopţile friguroase vedeam oamenii dormind în continuare pe străzi, deşi aveau un întreg cartier de case la dispoziţie.

          Beneficiarii încercau să ajute cum puteau la procesul de împrăştiere, altfel spus, de deteriorare. Scobeau în ziduri cu bucăţi groase de fier, aruncau cu pietre, încercau să smulgă pavajul de pe străzi. Ca nişte nebuni, distrugeau case mai frumoase decât ar fi visat vreodată să posede. De fapt, acesta era felul lor de-a ,,lucra pământul”, motiv pentru care aveau să fie numiţi în mod colectiv ,,fermieri’’, iar Versinsky cunoscut drept ,,ferma de cartofi’’. Era o simbioză ciudată a decăderii. Străzile se umpleau de cicatrici, iar curţile păreau atacate de nişte cârtiţe uriaşe. Cu cât haosul creştea în timpul zilei, cu atât nopţile deveneau mai luminoase.

          Un singur element mai lipsea ca să facă din ,,fermă” un ecosistem urban de sine suficient.

          Vedeam deseori câini cu botul în pământ sau râcâind în vreun zid după protuberanţele albe. De când veniseră aici, se umflaseră ca nişte butoiaşe. La început, oamenii încercaseră să-i alunge cu pietre, de teamă să nu le mănânce bogăţia; în replică, animalele se strângeau în haite. Din fericire pentru ambele părţi, tuberculii se regeneraseră peste noapte, stingând astfel eventualele conflicte.

          Comportamentul animal era cât se poate de natural; şocul a fost când am văzut primul om care le-a urmat exemplul. Un boschetar pe care zdrenţele mai mult atârnau decât erau purtate îşi făcea de lucru cu faţa la un zid. Mi s-a părut indecent să-l privesc, aşa că am dat să-mi întorc spatele, dar n-am putut să nu observ că-şi tot îndesa ceva în gură. L-am privit îndepârtându-se, ţinând în mâna ceva ca o bucată de pâine, apoi ceva roşiatic i-a căzut pe jos. Am bănuit ce era, dar tot nu mi-a venit să cred până ce am privit miezul acela în spirală înconjurat de salivă.

          Mă simţeam complet dezgustat, îmi venea să vomit. Mi se părea imposibil şi de-a dreptul indecent. ,,Aşa ceva nu se face!” Totuşi, prima întâlnire dintre om şi o fiinţă de origini posibil nepământene n-ar fi trebuit să degenereze în aşa ceva.

          A trebuit să învăţ să-mi înving repulsia, fiindcă am observat comportamentul ăsta tot mai des. La început, erau doar cei mai disperaţi — îmi puteam da seama după starea hainelor şi după ochii lor — dar a devenit treptat ceva generalizat. A început să mi se pară chiar şi mie un demers firesc al lucrurilor, deşi, din principiu, rămâneam puternic împotrivă. Nu era totuşi treaba mea să intervin în vreun fel; îmi asumasem rolul de simplu observator şi pe ăsta trebuia să-l joc.

          Cerul îşi trimisese toate binecuvântările deodată: lumină, căldură, hrană. În Vechiul Testament exista o poveste similară: mana, substanţa misterioasă care a hrănit poporul lui Moise în deşert. Praful de stele.

          Ferma de cartofi fusese însămânţată cu mană cerească.

         

         - Va urma -

          

Boboc N Mădălin

Este din Craiova. Influențele sale de început sunt Neon Genesis Evangelion, Ghost in the Shell (1995), Kara no Kyoukai, 2001: Odiseea Spațială, Blade Runner, Dr. Who dar și autori precum William Gibson, George R.R. Martin (perioada SF) sau Arthur C. Clarke.

More Posts