GSF84 banner01-650

         

          II

         

          #1

          Umbra cenuşie a sărăciei se întindea tot mai mult. Magazinele mari şi localurile se închideau rând pe rând. Blocurile posomorâte şi reci deveneau tot mai deprimante. Petele de rugină şi umezeală îşi măreau suprafeţele pe faţadele decopertate. Rufele atârnate la geamuri erau tot mai decolorate.

          Tatăl meu se temea că o să-şi piardă postul său de la firmă; comenzile scăzuseră şi erau daţi afară chiar şi angajaţii cu vechime. Părinţii îmi făceau apropouri că va trebui să-mi caut un loc de muncă, după care tot ei se resemnau spunând că e din ce în ce mai greu pentru tineri.

          Vestea despre obiceiurile culinare ale ,,fermierilor” se răspândise în toată ţara. Era considerată o nouă limită la care disperarea adusese oamenii. Părerile erau împărţite. Unii îi înţelegeau, alţii îi priveau ca pe nişte indivizi cu probleme serioase la cap. La început, exista doar un interes firesc şi lipsit de suspiciuni, dar după ce curiozitatea s-a mai domolit, temerile i-au luat locul. Prima a fost teama firească şi primordial a omului faţă de boală. Nimeni nu ştia ce puteau conţine acele gogoşi albe, dar orice ar fi fost, fermierii erau posibilii purtători.

          ,,Molimă”; ,,epidemie”; ,,ciuma albă”, asta puteai citi pe primele pagini ale ziarelor, chiar dacă nu existase nici o victimă de la apariţia noii surse de hrană. Din contră, aşa zişii fermieri o duceau mai bine ca niciodată, chiar dacă purtau în continuare zdrenţe, iar unii dintre ei nici n-aveau cu ce să se încalţe. Nu mai ştiau ce înseamnă să flămânzeşti. Versinsky, în schimb, arăta cu adevărat bolnav. Văzut de sus, de pe zidul de cărămidă şi ciment, părea un organism a cărui piele se infectase, brăzdat de găuri şi cu urme de mucegai. Câinii tolăniţi la soare, cu burţile lor umflate, păreau nişte purici supradimensionaţi.

          Doar câţiva medici şi membri ai unor agenţii non-guvernamentale se interesaseră de condiţiile de viaţă ale celor de aici. Voluntarii aduseseră cu ei haine şi produse alimentare, încercând astfel să facă schimb de binecuvântări, dar alimentele nu erau niciodată de-ajuns pentru numeroasele guri de hrănit; spre deosebire de mana cerească, pâinea nu se regenera miraculos. Chiar şi eu încercasem să mă implic, e adevărat, într-un mod destul de mărunt, întrucât mă temeam că dacă forţam coarda aş fi fost privit ca un intrus de către localnici. Lipeam afişe în care le reaminteam oamenilor să scuipe miezul.

          Dezvoltasem propria mea ipoteză pornind de la structura tuberculului. Exteriorul era hrănitor pentru organismul uman datorită mineralelor pe care le conţinea; ca şi consistenţă era mai asemănător unui ou decât unui fruct sau o legumă. Pe lângă asta, avea avantajul de-a fi uşor digerat de către sucul gastric. Miezul în schimb era ca un fel de gumă tare, deşi în aparenţă se asemăna cărnii de scoică. Nu puteam şti ce se întâmplă cu el odată ajuns în stomac. Exteriorul era ca pulpa unui fruct ce atrăgea animalul. Interiorul aducea în schimb cu o împletitură de viermi în imaginaţia mea.

          *

          AnelsEgg: „Un parazit? Nu e fără merite ipoteza ta, dar uite ce mă gândesc: chestia asta a fost studiată mult mai amănunţit decât am putea noi vreodată, probabil de către cercetători din întreaga lume.”

          Andreei: „Studii păstrate în mare parte secrete.”

          AngelsEgg: „Da, de-acord, anumite amănunte sunt ţinute în întuneric, dar nu despre asta e vorba. Le-au testat cu siguranţă pe şobolani sau alţi cobai de laborator, aşa că nu poate fi vorba de parazitism sau de vreo posibilă epidemie. În cazul în care cartofii ăştia ar fi o fiinţă parazită sau ar purta viruşi ori microbi, consecinţele ar fi catastrofale. Faţă de un inamic de acest gen şi de origini nepământene, umanitatea ar fi complet lipsită de apărare. Nimeni în toate minţile n-ar lăsa un aşa pericol în libertate. Americanii sau ruşii ar fi şters Versinskyul de pe faţa Pământului până acum.”

          Andreei: „Spui deci să nu ne speriem, fiindcă forţe mai puternice decât noi ne păzesc din umbră…?”

          AngelsEgg: „Ştiu cum sună. Nu sunt un imbecil care să se încreadă în autorităţi orice-ar fi. Din contră, eu de acele forţe din umbră m-aş teme mai mult. Care e scopul lor?”

          Andreei: „Interesant…Continuă.”

          AngelsEgg: „Sunteţi practic închişi de lumea exterioară. Voi puteţi pleca, dar cu greu poate cineva să intre. În acelaşi timp, deşi la nivelul societăţi o adevărată paranoia pare să se fi dezvoltat, autorităţile voastre nu se implică deloc. Cineva vrea ca acest loc să rămână aşa cum e. Cineva vrea să observe cum evoluează situaţia asta pe viu.”

          Angels avea dreptate. Veniseră mulţi reporteri şi echipe de televiziune, atât din ţară cât şi din afară, pentru a filma aici documentare, dar erau de fiecare dată opriţi de paznici înarmaţi. Eu în schimb, eram lăsat să făc pozele mele nestingherit, probabil fiindcă nu puteam afecta în vreun mod semnificativ desfăşurarea evenimentelor.

          Andreei: „Adică suntem studiaţi, ca o fermă de furnici?”

          AngelsEgg: „Da, totul e un experiment în aer liber. Cu siguranţă guvernele cele mai importante ale lumii stau cu ochii pe voi. Mă rog, anumiţi oameni din acele guverne.”

          Andreei: „Şi crezi tu că acestor indivizi cu mare influenţă la nivel global, le pasă în vreun fel de soarta noastră: locuitorii unei ţări mărginaşe care devine pe zi ce trece tot mai săracă?”

          AngelsEgg: „Nu vă lasă nimeni să muriţi cu zilele la cheremul vreunei epidemii extraterestre, de asta aş fi sigur, dar până unde va merge chestia asta, nu-mi pot da seama. Poate că nimeni nu ştie, nici măcar cei care vă privesc din umbră.”

          *

          Cuvintele lui Angel mă mai liniştiseră întrucâtva, dar şi aici aveam dubiile mele. Dacă Angel ştia mai multe decât spunea şi încerca doar să mă ţină pasiv şi supus? Nu, asta nu se potrivea cu tot comportamentul său de până atunci.

          Oraşul vibra pe o coardă de tensiune subţire. Dacă un singur caz de boală ar fi ieşit la iveală, totul ar fi sărit în aer — panică pe străzi, în magazine, oriunde vestea ar fi fost şoptită — dar aşa ceva nu se întâmpla. În schimb, oraşul se găsea în continuare la marginea zonei crepusculare, acolo unde anxietatea faţă de necunoscut era la punctul cel mai înalt. Din când în când, o scânteie se citea în ochii oamenilor de pe stradă; era o izbucnire de nelinişte, ca un câine care ciuleşte urechile la o frecvenţa pe care doar el poate să o audă.

         

          #2

          Anxietăţile acestui oraş se succedau şi alternau, erau înlocuite una de alta, se mai domoleau sau reapăreau la suprafaţă.

          Un anumit Dr. Graham emisese ipoteza unui posibil efect hipnotic pe care lumina îl avea asupra fermierilor, un fel de proces subtil de ,,zombificare”. Potrivit acestui Graham, deşi fiinţele extraterestre erau în aparenţă simple, asta nu însemna că nu puteau să controleze creierul uman. El le compara cu o ciupercă pământeană: opiocordyceps unilateralis, care se lasă folosită drept sursă de hrană pentru o anumită specie de furnică, insecta devenind mai apoi sclavul ciupercii care o controlează pe cale chimică, scopul final fiind înmulţirea parazitului. Nu era chiar o ipoteză lipsită de merite, dar nu exista nicio dovadă şi nu făcea decât să crească nivelul de paranoia în rândul populaţiei.

          Nu se născuse încă nimeni în Fermă, dar copii existau, unii aduşi de părinţii lor, alţii ai străzii. Organizaţiile de voluntari le aduceau îmbrăcăminte şi jucării din donaţiile oamenilor binevoitori. Hăinuţele se murdăreau, jucăriile le împărţeau sau le furau unii de la alţii. Nu exista viitor pentru ei întrucât purtau o pecete nevăzută pe frunte — mâncători de cartofi. Cei care erau trimişi la şcoală erau stigmatizaţi.

          Mi-era teamă pentru primul copil care ar fi urmat să se nască aici. Se vorbea despre malformaţii care s-ar fi transmis viitoarei generaţii, devieri de comportament; tot felul de mutaţii latente purtate de părinţi care s-ar manifesta mai puternic la odraslele lor. Acelaşi Dr. Graham vorbea despre „generaţia zombi”.

          Noaptea aveam coşmaruri şi cu siguranţă nu eram singurul: visam miezul transformat în viermi roşii care colcăiau arzând parcă în creierul meu, vedeam copii mutanţi hidoşi devorându-şi părinţii, visam oameni din toată lumea venind să se închine în faţa luminii roz cu reflexii violete ca la o Mecca.

          Tot în acea perioadă am făcut celebra poză, apărută mai târziu pe coperta unei reviste importante din străinătate. Din banii căştigaţi pe fotografie le-am cumpărat copiilor o minge nouă. Soarta lor mi se părea atunci mai importantă decât toate scenariile apocaliptice.

          Angels m-a întrebat ce mă ţinea acolo. Am improvizat un răspuns, dar am început să cred eu însumi în el.

          „Pentru că tu ai nevoie de un om din interior, toată lumea are. Dacă chestiile astea au un anume efect periculos asupra oamenilor, fermierii vor fi primii afectaţi. Cineva trebuie să vadă primele semne, să le înregistreze şi să avertizeze lumea din afară.”

          Evitam să mai rămân noaptea în Versinsky. Mă temeam de lumină, de posibilul ei efect asupra creierului meu. Cum vedeam primii licurici roz, îmi luam tălpăşiţa. Nu trebuia să mai caut crăpături, să mă caţăr sau să mă târăsc la baza zidului; peretele de cărămidă şi ciment avea suficiente ”porţi” deschise, locuri prin care un om se putea strecura cu uşurinţă. Era nevoie doar să rup barierele albe şi moi care creşteau acolo în fiecare zi.

          Mi-am pus în gând să testez ipoteza lui Graham. Mi-am adus aminte de o povestire pe care o citisem cândva: Horla. Încercând să scape de controlul unei entităţi invizibile şi de origini necunoscute, personajul principal încearcă să-şi părăsească locuinţa, dar fără prea mult succes, întrucât acea entitate îl atrage din nou acasă. Trebuia deci să fac o călătorie. Dacă şi eu păţeam la fel, ipoteza se confirma. Dacă nu, era bine.

          Am plecat într-o vineri, luând trenul până într-un oraş anume. Nu mi-am stabilit câte zile urma să rămân, dar când a venit duminica şi ar fi trebuit să mă întorc, mi-am prelungit excursia cu două zile. Nu simţisem nicio nevoie de-a mă întoarce acasă, ba, din contră, aş mai fi rămas dacă mi-ar fi permis bugetul. La gară mi s-a cerut să mă identific, ceea ce nu mi se mai întâmplase până atunci.

          Nopţile din Versinsky erau sigure, mi-am zis. Nu-mi mai rămânea decât să observ localnicii şi să documentez orice posibilă schimbare de comportament observam. Lucrurile se desfăşurau la fel de la o zi la alta.

         

          #3

          Singurele clădiri curate din oraş erau cele din centru. În spatele lor, se aflau blocuri cenuşii şi galbene cu faţade decopertate. Petele de umezeală se amestecau cu cele de rugină şi vopseaua scorojită, formând un tablou neglijent.

          Strada de pământ care ducea spre vechiul parc îşi schimbase şi ea înfăţişarea. Majoritatea caselor erau părăsite; doar două garduri mai stăteau în picioare, celelalte fuseseră distruse pentru a se face lemne de foc. Cei care mai rămăseseră în urmă — dacă mai stătea cineva acolo — erau probabil oameni dintre cei mai prudenţi. O bucată dintr-un gard fusese înlocuită cu o uşă demontată de la o casă abandonată. Puteai să intri nestingherit în celelalte curţi, nu te oprea nimic. Din iarba înaltă până la brâu ieşeau ziduri de case părăginite cu acoperişuri aplecate. Semăna cu părculeţul părăsit, dar presărat cu moloz, cărămidă şi lemn vechi.

          Privind peisajul — buruieni crescând nestingherite printre ruine, pomi cu crengi strâmbe şi moarte, blocuri sumbre tronând deasupra cu textura lor de ciment vechi şi murdărie, nori grei — mi se părea perfect pentru un scenariu apocaliptic. M-am îndreptat, fără vreun motiv anume, spre uşa ieşită din toc a unui beci. Am doborât-o uşor în iarbă. „Nu se poate!” Mici ochi roz fosforescenţi mă priveau din întuneric. Mirosea a mucegai şi pământ ud; protuberanţele în sine fiind lipsite de miros. N-am stat să mai verific şi celelalte beciuri, dar am presupus că deveniseră şi ele livezi de cartofi; erau mediul perfect, pământ gol şi umezeală.

          Curând, prevesteam eu, pereţii căzuţi aveau să fie şi ei cuprinşi de molima albă, iar aici avea să fie Versinsky 2. Dacă era un lucru bun la asta, era că foştii proprietari vor avea motiv să se întoarcă la casele lor, deşi vor găsi numai ruine. Spaţiul dintre cele două nuclee de înmulţire avea să fie şi el cuprins cu uşurinţă, iar atunci Ferma îşi va dubla suprafaţa. Zidul era neputincios împotriva acestei expansiuni.

          Cum ajunseseră aici? N-aveau seminţe, iar miezul nu se putea deplasa. Mi-am dat seama că existau totuşi spori. Mana cerească se pogorâse prima dată sub forma unui praf alb, ca o cenuşă lăptoasă: praful de stele. Smulgând protuberanţele din calea mea, îmi rămâneau câteodată urme de pudră pe mâini. Mă curăţam de fiecare dată, dar poate nu era de-ajuns. În desele mele drumuri aş fi putut împrăştia acei spori cu mine fără să-mi dau seama. Ploaia şi vântul s-ar fi ocupat de restul. Chiar eu să fi jucat un rol important în procesul de împrăştiere?

          Dacă aşa stăteau lucrurile, o dădusem serios în bară şi nu trebuia să las pe nimeni să bănuiască ceva, nici măcar Angel. Îmi făceam procese de conştiinţă exagerate, era mult mai probabil ca foştii proprietari să fi răspândit sporii făcând traseu dus-întors. Nu eram totuşi dispus să risc, aşa că am hotărât atunci să mă opresc, să nu mai vizitez Ferma. În schimb, aveam să supraveghez această porţiune din afară ei, să văd până unde va duce expansiunea. Speram că blocurile şi străzile asfaltate să le oprească înaintarea.

          Au urmat zile cu ploaie. Apa curgea şiroaie în sistemele de canalizare, brun-închis, purtând cu ea gunoaie. La început a ţinut o zi întreagă, după care mai rar. Într-o gaură din trotuar, apă neagră se învolburase, dând târcoale în jurul a ceva. Când ploaia a încetat, gaura era umplută cu noroi şi un mic turnuleţ stătea semeţ acolo.

          Nu era singurul. Apăruseră deja printre blocuri. Am investigat gropile şi curţile părăsite; erau suficiente. Am făcut poze cu fiecare în parte şi le-am trimis primăriei. Am primit răspuns că se va face ceva, dar nu prea s-a făcut. Erau multe locuri în oraş de acest fel: foste depozite, terenuri de joacă abandonate, pieţe lăsate de izbelişte sau pur şi simplu spaţii din spatele blocurilor ce păreau uitate; toate locuri fantomatice ce aşteptau noii locuitori.

          Oraşul părea într-un proces continuu de îmbătrânire; riduri noi apăreau peste tot. Noaptea, acolo unde lumina electrică nu pătrundea, îşi făceau apariţia luminiţe organice. Poze cu fundaluri întunecate, punctate cu roz, în jur marginile negre ale blocurilor. Nu eram singurul fotograf amator din oraş. Trebuie să recunosc că erau toate imagini frumoase, dar alimentau tensiunea.

          Apăruseră şi în locuri în care nu păşisem niciodată, fundături în care nu avusesem ce căuta; ceea ce mi-a limpezit conştiinţa, întrucât era imposibil ca eu să fi fost cel care răspândise sporii atât de departe. Pluteau prin aer, nevăzuţi.

          Cu tot terenul câştigat, cartofii nepământeni aveau bunul-simţ de-a nu sufoca spaţiul ocupat. Chiar şi în Versinsky, nucleul de unde pornise împrăştierea şi care arăta acum ca un teren minat, nu exista o supraaglomerare a protuberanţelor. Creşteau în grupuri mici care-şi păstrau distanţa între ele. Dacă porneai din centru pe strada care ducea spre gară, nu vedeai nici urmă de ei, şi de altfel nicăieri unde era o străduţă mai curată sau o faţadă de clădire îngrijită. În acelaşi timp, era evident din imaginele făcute cu drone pe cerul nopţii, că ei înconjurau oraşul. Centrul era încercuit de o curbă închisă de puncte roz.

          *

          Andreei: „Aşa arată etapa a-II-a.”

          Angels se uita peste numeroasele imagini pe care i le trimisesem.

          AngelsEgg: „Crezi că vor aştepta până ce tot oraşul va fi complet ocupat?”

          Andreei: „Nu cred că se poate vorbi de o ocupare completă, colonia pare să aibă o limită până unde creşte în densitate. Oricum, eu am început deja să mă obişnuiesc cu micii noştri vizitatori. Fac parte din peisaj, ca porumbeii.”

          AngelsEgg: „Lumina lor ţi-o fi afectat deja creierul.”

          Andreei: „Posibil. Nicicând oraşul nostru n-a arătat mai plăcut noaptea, parcă ar fi presărat cu mânunchiuri de floricele.”

          AngelsEgg: „Prea eşti liniştit. Mă sperii.”

          Andreei: „N-am ce face altceva decât să aştept să apară imagini similare şi în oraşele vecine. Poate după ce vor trece graniţa, cineva va căuta o soluţie reală.”

          AngelsEgg: „Un alt lucru de care mă tem: cu cât vor lăsa problema să capete o întindere mai mare, cu atât soluţia va trebui să fie pe măsură.”

          Andreei: „La ce te gândeşti?”

          AngelsEgg: „O ploaie toxică de exemplu. Pesticide foarte puternice.”

          Andreei: „Pare o măsură exagerată pentru ceva care pare atât de inofensiv. Dacă situaţia va atinge cândva un punct critic, o voi şterge de-aici şi o să-mi conving părinţii să mă urmeze.”

          *

          Urmam străzi lăturalnice pentru a-mi completa albumul cu poze. Într-una din zile, găsisem corpi albi crescând într-o caroserie de berlină abandonată. Era lipsită de motor şi roţi, aşezată direct pe pământ, cu găuri în podea pe unde aceştia scoseseră capul. Aşteptasem să vină noaptea ca să văd cum străluceşte din interior cadavrul acela de maşină comunistă.

          Tot colindând după astfel de imagini inedite, am dat peste un fel de adăpost de tablă îngust construit între două blocuri forte apropiate. Am încercat să ridic capacul când m-a văzut cineva vizibil furios. Nu mai conta, văzusem lumina organică dinăuntru.

          Atunci mi-am dat seama că Jehena devenise mult mai divizată decât bănuisem eu.

          Depozitele improvizate erau ascunse cu stângăcie de către asociaţiile de proprietari. Cea mai bună ascunzătoare era probabil şi cea mai simplă: între blocuri, sub maldăre de saci negri de gunoi. Grămezi peticite de bucăţi de carton, plastic, haine prea vechi pentru a mai fi purtate şi tablă, erau supravegheate de la ferestre.

          Aici lucrurile erau mai organizate decât în Versinsky; oamenii formaseră mici colective cu politicile lor proprii.

         

          #4

          Tensiunile îşi atinseseră apogeul, tot ce mai lipsea era incidentul catalizator.

          Întrucât eu încetasem să mai vizitez Versinskyul noaptea, am aflat totul a doua zi din ziar. Îmi ratasem şansa de-a vedea cu ochii mei exact ce se întâmplase. A trebuit să separ informaţiile de părerile părtinitoare ca să ajung la o imagine de ansamblu cât de cât obiectivă. Tot ce era clar e că un grup de tineri să avântase noaptea în Fermă şi unul dintre ei sfârşise prin a-şi pierde viaţa, omorât „cu sânge rece” de un fermier. Media fusese aproape unanim de acord faţă de ce se întâmplase: tinerii fuseseră mânaţi doar de curiozitate, fără să-şi de-a seama că locuitorii acelui cartier deveniseră un colectiv închis şi agresiv faţă de orice străin.

          Asta nu se potrivea prea bine cu ce ştiam eu. Exceptând unele priviri suspicioase la început, nu avusesem parte de nicio atitudine duşmănoasă. Din contră, asociaţiile de proprietari ce ascundeau cartofi printre blocuri erau mai respingătoare decât aşa zişi fermieri, care păreau conştienţi de faptul că ei nu primiseră nimic pe drept, ci doar miraculos, şi prin urmare erau dispuşi să împartă cu alţii.

          După săptămâni bune în care nu mai vizitasem locul, m-am întors sperând să mă voi lămuri mai bine pe cont propriu. Câteva case înconjurate de benzile galbene ale poliţiei aveau pereţii înegriţi de fum. Asta n-ai fi aflat-o din ziar. Căutând prin jur după alte indicii, am dat de o canistră goală de benzină.

          M-am dus să caut un grup de copii, întrucât le câştigasem încrederea şi ei nu se fereau de mine. Am dat de un băiat. M-a recunoscut.

          ― Te ştiu. Tu eşti nenea cu mingea.

          ― Am nevoie de ajutorul tău. Ai văzut ce s-a întâmplat aici seara trecută?

          ― Bine, îţi spun, dar vezi că mingea s-a spart şi mă gândeam că… ăăă…

          ― Ok, o să vă iau alta, dar întâi ia spune-mi ce-ai văzut!

          După spusele băiatului, un grup de băieţi tunşi foarte scurt şi îmbrăcaţi aproape milităreşte încercaseră să pornească un incendiu, unul dintre localnici trezit în noapte de zgomote ieşise din casă chiar când unul dintre băieţi dădea cu benzină pe zidul casei în care dormea. Îl stropiseră şi pe el ― nu era clar dacă gestul fusese intenţionat ― şi de teamă să nu i se dea foc săriseră la băiat, îl pusese la pământ şi în furie, îi dăduse cu o piatră în cap suficient de tare încât să-l omoare dintr-o lovitură. Se potrivea cu indiciile găsite de mine.

          Un poliţist m-a avertizat să nu mai intru în vorbă cu localnicii, ca să nu păţesc şi eu la fel.

          ― Da’ pe băiatul ăsta l-ai întrebat cum au stat lucrurile de fapt?

          ― O puşlama, se protejează unii pe alţii.

          Căutând pe internet informaţii despre victimă, am aflat că simpatiza cu Liga Salvării, o grupare de tineri cu înclinații neo-fasciste. Ei considerau cartofii drept nişte invadatori străini cu scopul clar de-a subjuga umanitatea şi astfel că orice mijloc de-a distruge Ferma era văzut drept acceptabil. „Jegoşii”, aşa cum le spuneau locuitorilor, renunţaseră la umanitate atunci când se compromiseseră şi ingeraseră de bună voie „hrana necurată”. Nu era cușer altfel spus, mi-am zis uşor amuzat.

          Caracterul extremist al grupării din care tinerii făceau parte a fost cu uşurinţă ignorat de media, care părea să fi format un bloc comun împotriva Fermei. Povestea fusese simplicată astfel: unul din „băieţii noştri” fusese ucis de un om sălbăticit, aflat sub influenţa luminii hipnotice. Ipoteza nedovedită ştinţific a lui Graham devenise fapt. Nu fusese o simplă altercaţie cu sfârşit tragic, ci primul act de agresiune al finţelor extraterestre. Indivizii din Fermă erau simple unelte, oricând gata să-şi urmeze pornirile alterate. Cel puţin, asta era povestea oficială, pe care guvernul însuşi avea s-o adopte.

          De la începutul Fermei şi până atunci, mai multe guverne se perindaseră pe la putere. Partidul Naţia Liberă, proaspăt ales, era adversar ideologic declarat al celor de până atunci, acuzându-le că servesc intereselor străine. Ipoteza pe care Angel mi-o spusese prima dată, cum că Versinsky devenise teren de testare al unui experiment supravegheat de agenţi străini, era tot mai acceptată. NL se luptase de mult ca să obţină „închiderea” cartierului, dar până atunci nu reuşise să strângă un număr suficient de voturi în parlament. Acest incident, precum şi părearea favorabilă a mass-media, era tot ce aveau nevoie.

          Prim-ministrul declarase la oră de maximă audienţă: „Până acum, naţiunea noastră s-a aflat într-un mare pericol, mai mare chiar şi decât politica economică a trădătorilor de democraţi şi liberali. Un pericol a cărui origine ne este necunoscută, dar în orice caz ea se află în afara graniţelor planetei noastre. O invazie ce şi-a permis să aştepte, fiindcă i s-a permis să existe. Până aici! Naţia Liberă va acţiona doar în interesul suprem al jehenilor şi nu exagerez să spun, al umanităţii. Mâine, la prima oră a dimineţii, un grup de soldaţi va pătrunde în Versinsky pentru a dezinfecta acea parte bolnavă a ţării noastre. Locuitorilor li se ordonă să părăsească Versinskyul de urgenţă! Până acum li s-a permis să rămână acolo ilegal, fiindcă Naţiunile Unite aveau nevoie de cobai umani. Până aici! Dacă până mâine nu pleacă, îi vom arunca în stradă cu forţa, acolo unde le e locul.”

          În acea noapte s-au făcut demonstraţii contra deciziei guvernului în toată ţara, însă s-au strâns şi grupuri de susţinere. Pe alocuri, au existat ciocniri destul de violente între manifestanţii celor două tabere. Jehena era divizată. Cei care voiau să păstreze Ferma erau de mai multe feluri: cei care vedeau mana cerească drept un miracol venit de la divinitate şi astfel, prin decizia guvernului, vedeau un act de sacrilegiu asupra unui loc sfânt; cei care sugerau guvernanţilor că ar trebui mai întâi să aibă ei grijă de toţi acei năpăstuiţi şi abia apoi s-ar putea vorbi de ce ar trebui făcut cu singurul loc care le oferise protecţia sa; apoi o minoritate mânată doar de inters ştinţific, care voia Ferma protejată aşa cum ai proteja orice rezervaţie naturală. Cei împotrivă erau doar de un singur tip: cei care voiau ca un pericol să fie stârpit din timp.

          Rămăsesem peste noapte ca să observ starea de spirit a fiermerilor. Nimeni n-a dat să plece, deşi exista o anxietate generală. Nimeni nu dormea, străzile luminate roz cu nuanţe violet nu fuseseră nicicând mai aglomerate. Aşteptam împreună cu ei.

          Când cenuşiul cerului începuse să se deschidă spre dimineaţă, drumul care venea din spatele dealului începu să iasă şi el tot mai mult la iveală. Mai mulţi dintre noi priveam în acea direcţie cu sufletul la gură. Câţiva copii nesupravegheaţi o luaseră înainte şi se întorceau alergând şi strigând în gura mare: „Vine tancul!”. Întradevăr, înainte să vedem ceva, am auzit roţile maşinilor militare şi mai ales marele monstru pe şenile. Câinii se făcuseră nevăzuţi.

          Din semiîntuneric s-a desprins apoi silueta tancului, ţeava îndreptată în faţă cu mândrie, gata parcă să străpungă cartierul în două. O astfel de manifestare de forţă mi se părea exagerată, dar se potrivea perfect caracterului naţionalist al guvernului. De-abia atunci rândurile celor de pe străzi au început să se rărească, cei speriaţi ascunzându-se inutil prin casele cu uşi sparte şi câţiva fugind spre zid. Mai rămâneau totuşi suficienţi oameni în picioare. Soldaţii au ieşit din maşinile vopsite în verde-camuflaj. Un ofiţer a tras un foc de armă în aer.

          ― Uite ce-aţi făcut aici! a rosti pe un ton dur, în batjocură. Ca la porci. Aveţi zece minute să plecaţi, care rămâneţi, vă băgăm în dube şi vedeţi voi pe dracu’!

          Eu filmam cu un aparat digital, transmiţând direct pe internet, încercând să rămân ascuns în spatele câtorva oameni.

          ― Acolo! i-a arătat un soldat ofiţerului.

          ― Tu ăla care filmezi, dă aici aparatul!

          L-am băgat în buzunar şi m-am strecurat mai departe fără să o iau la fugă.

          ― Cinci minute, apoi punem tancul să termine ce-aţi început voi să distrugeţi! Vreţi să vă îngropăm în pământul ăsta, să aveţi ce mânca şi pe lumea cealaltă?

          Cred că nu trecuse niciun minut când a ordonat soldaţilor să scoată furtunele cu apă.

          ― Faceţi şi voi o baie, jegoşilor !

          Oamenii erau trimişi dincolo de zid, iar cei care scăpau de zidul de apă erau îmbrânciţi la pământ şi împinşi cu forţa în dube. Venise şi rândul meu, când un soldat a spus:

          ― Ăsta nu-i de-aici, e prea bine îmbrăcat, cred că-i ăla care filma.

          Mi-au confiscat aparatul şi m-au aruncat printr-o deschizătură din zid în afară.

          ― Acolo să stai!

          Afară aşteptau o mulţime de oameni, temători să intervină. Când m-au văzut, au început să strige injurii la adresa soldaţilor. Am înconjurat zidul de cărămidă şi tencuială, căutând crăpături mai mici în care să-mi înfig mâinile şi picioarele. Cu greu, întrucât îmi pierdusem exerciţiul, am reuşit să urc deasupra. Locuitorii primeau pumni şi picioare înainte să fie aruncaţi în dube; chiar şi cei aflaţi la pământ nu scăpau de jeturile de apă.

          ― Are cineva o cameră de filmat? am strigat jos la mulţime. Trebuie să arăt lumii ce se întâmplă aici!

          Un bărbat mi-a urmat exemplu, urcând pe aceleaşi „trepte” pe care le folosisem şi eu. L-am sprijinit când a ajuns suficient de sus. A început să filmeze, eu îi arătam locurile unde mi se părea că soldaţii acţionează cel mai violent.

          „Copiii!”’, mi-am spus. Am coborât şi am întrebat mulţimea dacă a văzut copiii ieşind din Fermă. M-au îndreptat spre un grup de puşti pe care în parte i-am recunoscut. „Ce bine!”, mi-am spus.

          O fetiţă mă privea cu ochii întrebători, ceilalţi copii aveau expresii diferite pe chip, de la şoc şi tristeţe la simplă mirare. Niciunul n-a spus niciun cuvânt, dar bănuiam ce gândeau. Cei care aveau părinţi se întrebau dacă aveau să-i mai vadă, cei care trăiseră prin canale erau intrigaţi de spectacol.

          Un grup mic a pătruns prin mulţime, venind la copii. Am recunoscut doi dintre ei: făcuseră parte dintr-un grup de voluntari. Au vorbit cu mine şi mi-au explicat că rolul lor era de-a lua copii în grija orfelinatului până ce părinţii lor vor fi aduşi înapoi. M-am liniştit. Majoritatea s-au conformat, întrucât adulţii le vorbiseră frumos şi le aduseseră câte ceva bun, dar câţiva dintre puşti o luaseră la goană. Unul din bărbaţi mi-a spus să nu mă îngrijorez prea tare din cauza lor, întrucât cei care fugiseră erau copii ai străzii şi cel mai probabil ar fi încercat să scape şi din orfelinat, odată ajunşi acolo.

          Încă nu se terminase. Când mai mulţi soldaţi au raportat că toţi localnici fuseseră goniţi sau închişi în dube, am auzit o lovitură de tun. Am urcat din nou sus unde se strânseseră deja mai mulţi oameni filmând cu telefoanele mobile tot ce se întâmpla sub ei. Mai multe case fuseseră spulberate, praf alb şi fum ridicându-se dintre dărâmături.

          ― Crezi că a mai rămas vreunul ascuns? l-am întrebat pe bărbatul care continua să filmeze.

          ― Dacă mai erau, cu siguranţă ar fi ieşit când s-a auzit bubuitura. Dacă nu cumva or fi rămas printre dărâmături, dar sper să nu fie aşa.

          Mă speria lipsa de grijă pentru viaţa umană de care dădea dovadă armata sau, poate mai bine zis, cei care dăduseră ordinele.

          Tancul a început să ia la ţintă rândurile aliniate de case în formă de L, după care a culcat la pământ zidurile care mai rămăseseră în picioare. O demonstraţie impresionantă de forţă. Saci cu un compus toxic necunoscut au fost împrăştiate de soldaţi prin tot cartierul demolat. Au aruncat apoi torţe aprinse peste saci, s-au adăpostit în maşinile blindate şi au şters-o de acolo împreună cu prizonierii lor. Tancul a ieşit primul pe drumul ce înconjura dealul scund ce păzise până atunci Ferma. Un fum violet s-a ridicat mult deasupra zidului părăginit de cărămidă şi ciment. Miros de lemn putrezit, parfum dulceag amestecat cu fum toxic înţepător.

          Când focurile s-au stins, mai multe macarale au doborât la pământ zidurile ce înconjurau perimetrul şi a căror structură fusese serios slăbită de loviturile de tun. Resturile au fost ridicate şi transportate, întrucât mai conţineau protuberanţe organice ce trebuiau distruse complet. În cele din urmă, au venit betonierele, sigilând a doua oară acel cartier sub straturi de beton ― de data asta mult mai groase — şi umplutură neomogenă de resturi de fier rămase de prin uzine amestecate cu plastic şi alte materiale rugoase. În două zile au turnat suficient ciment încât să construiască un cartier de blocuri pe aceaşi suprafaţă.

          Am ajuns acasă cu părul şi hainele murdare, pielea de pe braţe julită. Pe atunci aveam 24 de ani şi încă locuiam cu părinţii mei. Aceştia mă aşteptaseră foarte îngrijorăţi; bănuiseră unde rămăsesem peste noapte. Am vrut să mă schimb de haine şi să intru direct în dormitor, dar aproape năvăliseră asupra mea cu întrebările lor. Le-am spus tot ce-am văzut, ce s-a întâmplat fapt cu fapt, dar am evitat să fac vreo promisiune că mă voi feri de necazuri şi pe viitor.

          Imaginile încărcate pe internet au stârnit imediat mii de reacţii, atât din ţară cât şi din afară. Chiar şi ce apucasem eu să uploadez în timp real era transmis în reluare pe un site de ştiri online. Majoritatea reacţilor erau de indignare, dar exista şi o minoritate care se bucurau de cele întâmplate; „Bine că s-a terminat. Era şi timpul. Trăiau în casele alea ilegal şi erau un pericol pentru toţi cetăţenii.” Cei mai mulţi făceau însă apel la drepturile omului şi se întrebau ce se va alege de cei care ajunseseră să depindă zilnic de aceaşi sursă de hrană, lumină şi căldură.

          Comentariile şi replicile aprinse oglindeau manifestările şi conflictele tot mai intense din stradă. A doua zi după incident, oameni din oraş s-au adunat în jurul perimetrului acum pustiu, aprinzând candele roşii. Nu plângeau moartea unor oameni, ci a unui loc care fusese viu. Desigur existau şi ceilalţi, care îşi simţeau sufletul uşurat şi anxietăţile ridicate; pentru ei un uriaş adormit ce aşteptase la pândă fusese în sfârşit somat. Numărul celor din urmă se împuţinase odată cu trecerea timpului, dar rămâneau încă suficient de mulţi.

          *

          Andreei: „Sper că asta nu înseamnă sfârşitul prieteniei noastre, nu Angel?’”

          AngelsEgg: „Sigur, suntem amici. Ciudăţenia asta doar ne-a adus laolaltă, dar ne leagă ceva mai mult de-a atât.”

          Andreei: „E, acum nu fi şi tu melodramatic.”

          AngelsEgg: „Hahaha! Am văzut Ferma cum creştea sub proprii noştrii ochi. Mă rog, tu ai fost ochii mei.”

          Andreei: „Ce să spun, cât de înduioşător!”

          În cei câţiva ani cât au trecut de când i-am trimis prima mostră de ţesut nepământean într-o minge de baseball, am vorbit despre multe interese şi pasiuni comune, de la muzică la filme şi literatură.

          AngelsEgg: „Ştii ce e ciudat? Dacă aş fi avut atunci vârsta de-acum, n-aş mai fi făcut târgul acela cu tine. Acum, dacă cineva ar posta acelaşi lucru, aş crede că vrea să mă prostească. Desigur, de-atunci a văzut o lume întreagă că aveai dreptate, dar zic că poate nu ne-am fi apropiat atât de mult.”

          Andreei: „Crezi că ai devenit mai sceptic? Ciudat, acum sunt în stare să cred orice. Că ai adus vorba, cred că ar trebui să-ţi returnez suma de bani pe care mi-ai dat-o atunci. Aşa ar fi corect.”

          AngelsEgg: „Nici vorbă, afacerea-i afacere. Parcă spuneai că ţi-ai luat un aparat digital de filmat din banii ăia, nu?”

          Andreei: „Da, dar am descoperit că-mi place mai mult să fotografiez. Ghici ce s-a întâmplat cu aparatul ăla?”

          AngelsEgg: „L-ai pierdut!”

          Andreei: „Mi l-au confiscat soldaţii.”

          AngelsEgg: „Wow! Ai luptat pe linia întâi?”

          Andreei: „E mult spus.”

          *

          Am vorbit până noaptea de târziu, încercând să analizăm totul. Amândoi eram de acord că situaţia politică avea să treacă acum pe prin plan; umbra de influenţă prin care mana îşi consolida moştenirea.

          În ziua următoare m-am interesat la orfelinat. Mi s-a spus că guvernul intenţiona să ofere apartamente modeste tutoror celor din Versinsky care n-aveau unde să se mai întoarcă. Odată ce noii rezidenţi vor accepta ce le oferea guvernul, vor fi aduşi acolo şi copiii lor. Acest lucru urma să se întâmple cât mai repede cu putinţă, între timp „fermierii” fiind cazați într-o tabără păzită de armată, ca nişte refugiaţi. Am verificat posibilele locaţii: toate blocuri de apartamente neterminate, lipsite de mai toate facilităţile importante, pur şi simplu pereţi reci de beton şi acoperişuri deasupra capetelor.

          Filmările incidentului nu erau singurele informaţii care se scurseseră din Jehena în maldărul de date numit internet. Deşi făcusem numeroase poze, îmi văzusem lungul nasului şi nu deconspirasem existenţa adăposturilor improvizate. Prudenţa mea fusese degeaba; alţii o făcuseră în locul meu.

          Ştiam că asta însemna reîntoarcerea soldaţilor pentru a termina ce începuseră cu câteva zile în urmă. Mai ştiam, de asemenea, că dintre cei care se aflaseră atunci de cealaltă parte a zidului, nu toţi aveau să mai stea cu mâinile în sân.

         

          #5

          Fum gros fără flăcări urca prin spaţiul îngust dintre blocuri, înegrind suprafeţele gri de ciment. Un braţ de gaz s-a desprinse pătrunzând în interior printr-un geam lipsă şi umplând spaţiul scării cu un miros dulceag de rumeguş umed stropit cu parfum. Sacii de gunoi fuseseră înlăturaţi şi aruncaţi neglijent pe trotuar.

          Oamenii priveau de la ferestre şi înjurau în timp ce un grup în uniformă stropea cu benzină maldărul pestriţ de prelate de nailon, pungi, cârpe şi cartoane întins peste un petic de spaţiu verde ce odată fusese folosit ca loc de joacă pentru copii. După ce aruncătoarele de flăcări transformară totul în scrum, grupul căută alte asemenea improvizaţii.

          Foarte aproape se găsea o altă movilă peticită. Când primul soldat s-a îndreptat spre aceasta cu aruncătorul pregătit, un foc de armă s-a auzit venind de undeva de sus. Soldatul a fost rănit în umăr, deşi probabil i se ţintise capul. Camarazii lui au îndreptat puştile spre fereastra de unde se auzise împuşcătură au început să tragă. Scene similare s-au mai repetat, iar soldaţii primiseră ordin de-a acţiona la fel în toate cazurile.

          Până atunci părea că un fluid incandescent fusese ţinut sub presiune şi în cele din urmă încălzit; filmările cu soldaţii trăgând spre ferestre au fost ca nişte scântei ce au căzut aprinzând combustibilul, o adevărată explozie a cărei rază de impact pornea din Jehena şi ajungea în toate extremităţile ţării.

          În Jehena, prima acţiune în forţă a manifestanţilor după plecarea soldaţilor, a fost de năpustire asupra barierele ce blocau drumurile ce intrau şi ieşeau din oraş. Paznicii ţineau puştile pe umeri, din când în când îndreptându-le în sus sau spre mulţime, dar în faţa zidului de oameni păreau mai degrabă neputincioşi decât ameninţători. Maşinile formaseră cozi lungi pe drumurile ce în ultimii ani deveniseră tot mai pustii, claxonând în semn de suport pentru Jeheeni. A fost o primă victorie fără vărsare de sânge, paznicii luându-şi puştile pe umăr şi cerând să fie lăsaţi să plece, în aplauzele mulţimii.

          Atunci au intrat multe arme în Jehena, ascunse în maşini pentru transportul produselor alimentare. Cei care înarmau populaţia în scopul apărării nu fuseseră chemaţi, erau indivizi misterioşi care-şi spuneau în mod colectiv Lumina din Versinsky. Ei aveau să devină un catalizator important atunci când masele păreau pe punctul de-a renunţa. Atunci nu purtau robele lor specifice.

          Eu îmi alesesem un pistol şi mai multe cutii de cartuşe, oferite dintr-o maşină pickup albă de pe vremea comunismului, în jurul căreia oamenii se strânseseră ca la pâine. Revolverul semăna cu cele vechi pe care le vedeam în filmele cu cowboy: toc maro imitând lemnul, încărcător rotund, ţeavă subţire. Bănuiam că n-aveam să-l folosesc vreodată, dar cum un război civil tocmai începuse, nu puteam şti când se va ivi ocazia. Pe lângă asta, îmi plăcea cum se simţea în mână greutatea lui.

          L-am ascuns în camera mea dar părinţii au găsit în cele din urmă cartuşele. Văzându-i îngrijoraţi, le-am spus că e bine să-l avem în casă, întrucât situaţia a scăpat de sub control. Mama mea n-a vrut să mă creadă, se aştepta să fac vreo prostie acolo jos în stradă. Tata mi-a spus că ar fi trebuit să iau un pistol modern, mai uşor de folosit.

          Majoritatea celor din stradă protestau împotriva guvernelor, atât cel prezent, cât şi cele din trecut. Cereau condiţii de trai decente pentru toţi locuitorii ţării. Prima din cerinţele noastre era încetarea acţiunilor de trimitere în stradă a celor care nu-şi mai puteau plăti datoriile prea mari. Consideram că principalul vinovat era o conducere ineficientă care nu putea şi nici nu dorea să ia măsuri pentru a proteja populaţia de criza economică. Nu oamenii de rând creaseră acel vid în care se scurgeau banii, prin urmare era nedrept ca tot ei să fie cei care sufereau cel mai mult.

          Ferma le arătase oamenilor că nu trebuiau să accepte starea de fapt. Un fenomen inexplicabil oferise o breşă, iar oamenii trebuiau s-o lărgească mai mult. Sfârşitul înnăbuşit al Fermei reprezentase strigătul de luptă.

          Străzile miroseau a fum de la torţele chimice pe care tinerii le aruncau în direcţia secţilor de poliţie, instituţilor economice şi sedilor de partid. Pereţii albi ai clădirilor se umpleau cu graffiti, mesaje de ură alăturate sau suprapuse celor de speranţă, formând texturi haotice multicolore. Pietre, cărămăzi sau bucăţi de pavaj zburau spre geamurille elitelor sau spre scuturile jandarmilor ce intrau cu forţa în grupurile de manifestanţi.

          Grupuri de revoluţionari luaseră cu asalt clădirile de unde foştii ocupanţi fuseseră evacuaţi silit sau cele pe care autorităţile le lăsaseră pradă eroziunii timpului. Îi primeau cu braţele deschise pe cei care aveau nevoie de un loc deasupra capului, dar pentru oamenii legii aveau doar gloanţe pregătite pe ţeavă. Steaguri naţionale şi sloganuri despre libertate scrise pe pânză stăteau agăţate de ţevile puştilor scoase ostentativ pe ferestre.

          Centrele vechi ale oraşelor erau principalele câmpuri de bătălie dintre revoluţionari şi oamenii în uniformă. Poliţia şi armata formaseră front comun. Focurile de armă se auzeau acolo precum artificiile în zi de sărbătoare. Mai erau luate cu asalt blocurile de locuinţe în construcţie ce se adresau în special clasei de mijloc şi proprietăţile confiscate de comunişti şi apoi retrocedate în capitalism moştenitorilor.

          Era război de clasă, dar cei care-l luptau n-aveau în principiu ca scop instaurarea unui regim socialist de tip marxist, ci pur şi simplu o gestionare mai echitabilă a resurselor ţării. Idealul care-i înflăcăra era Ferma şi nu Comuna din Paris ori sovieturile lui Lenin.

          Partidele de extremă stângă câştigau puternic teren pe scena politică, ideologiile lor potrivindu-se ca o mănuşă în jurul cerinţelor celor din stradă. Anarhiştii erau şi ei luaţi pentru prima oară în serios. Din urmă veneau radicalii de extremă dreaptă, ca o reacţie împotriva „dezintegrării sociale” şi haosului creat. Din contră, socialiştii susţineau că nicicând societatea n-a fost mai unită.

          Ziarele care protejau status quo-ul susţineau că în tot se putea citi „planul” nepământenilor. Entităţile extraterestre erau principalele răspunzătoare pentru starea de haos generalizată, susţineau jurnaliştii cu firi conservatoare.

          Eu nu mă găseam de partea manifestanţilor violenţi, purtam pistolul cu mine tot timpul când ieşeam în stradă, ascuns într-o jachetă sau într-un toc improvizat pe sub tricou, dar nu l-am folosit niciodată. M-am întrebat deseori după aceea dacă aş fi putut reacţiona rapid cu o armă în mână, chiar şi cu scopul de-a-mi apăra viaţa. Îmi găsisem o slujbă prost plătită de fotograf permanent pentru un ziar — Martorul — ce urmărea prezentarea obiectivă a evenimentelor şi scoaterea la iveală a abuzurilor poliţiei şi armatei, prin urmare mă găseam deseori în apropierea situaţilor celor mai tensionate. Cocteiluri Molotov zburau la câţiva metri de mine şi focuri de armă străbăteau văzduhul deasupra mea.

          Dintre diversele grupări ce sperau să câştige influenţă pe fundalul conflictului, Liga Salvării şi Lumina din Versinsky se foloseau de tactici extreme. Una dintre tragediile acelui război civil a fost aruncarea în aer a unei case istorice din secolul al XIX-lea ce adăpostea revoluţionari. Cunoscând dinainte că „marxiştii” (aşa cum cei de dreapta numeau toţi manifestanţii) aveau să ocupe acea clădire, un grup afiliat Ligii Salvării pătrunsese acolo pe timp de noapte şi plantase o cantitate însemnată de exploziv în subsolul clădirii. Când revoluţionarii se năpustiseră cu steagurile şi sloganurile lor înăuntru, casa explodase, aruncând moloz şi corpuri umane în stradă. Nu se ştie cum o detonaseră, dar grupul de extremă dreapta preluase responsabilitatea actului. Conservatorii blamaseră distrugerea unei clădiri de patrimoniu, aşa că nu câştigaseră prea mulţi noi simpatizanţi.

          Membrii Luminii din Versinsky acţionau episodic, dar îşi jucau foarte bine rolul de avangardă. Tancurile aveau efectul psihologic de-a domoli fervoarea revoluţionară acolo unde poposeau, aşa că Lumina trebuise să remedieze acest lucru. Un tânăr îmbrăcat într-o robă albă din lână de oaie aşteptase tancul ce se îndrepta din capătul opus al străzii principale; o replică a incidentului eroic din Piaţa Tiananmen. Mamutul de fier oprise cam o jumătate de oră în faţa ciudatului dar curajosului individ, după care cei dinăuntru se hotărâseră că n-aveau timp de asemena prostii. Tunul a făcut un crater în stradă, la câţiva metri de bărbat. Un soldat a ieşit din maşinărie pentru a vedea dacă cel aflat la pământ murise în urma impactului cu bucăţile smulse din stradă şi în acel moment o grendată s-a strecurat înăuntru, aruncată undeva de pe un acoperiş. Cei doi soldaţi dinăuntru au murit pe loc, ridicând numărul victimelor la trei.

          Efectul fusese cel dorit, armamentul greu al armatei nemaireuşind să instaureze aceaşi teamă psihologică ca până atunci. În ciuda rolului crucial pe care-l jucase în toiul acelor evenimente, Lumina din Versinsky îşi menţinea o aură de mister. Nu se ştia cum se formase sau cum recrutau membri, dar se bănuia că miezul grupării trebuia să fie un număr foarte restrâns de indivizi la care se adăugau alţii ce doreau să le imite exemplul, fără a avea vreodată o legătură directă cu grupul mamă. Exista un manifest şi o imagine (robe albe de lână cu glugă). Ideologia se prezenta sub forma unui manifest mai degrabă religios decât politic. În esenţă, Versinsky fusese ales de puterea divină drept un loc sfânt, iar distrugea sa fusese un sacrilegiu. Lumina nu căuta un scop politic, ci doar răzbunarea divină, pentru ei războiul civil la care luau parte era doar mijlocul cel mai la îndemână pentru a îndeplini actul de dreptate.

          *

          AngelsEgg: „Asistăm la naşterea unei noi religii. O religie ai cărei discipoli sunt războinici cu glugă.”

          Andreei: „Poate să se nască o religie în vremurile noastre seculariste?”

          AngelsEgg: „Majoritatea religilor importante au avut un punct de plecare mult mai modest. Miracolul pe care se întemeiază acest cult este unul concret şi documentat în toate sursele media ale lumii. Ce-ar putea opri Lumina să devină una din marile religii ale secolului XXI şi mai departe?”

          Andreei: „Le lipseşte un profet. Un om sfânt.”

          AngelsEgg: „Au un organism sfânt. Poate e de-ajuns.”

          Andreei: „Care nu ţine predici. E o religie fără legii sfinte, fără profeţi, întemeiată în schimb pe cel mai mare miracol din istoria modernă. Soarta acestui cult va fi dată cel mai probabil de deznodământul războiului.”

          AngelsEgg: „Poate că soarta lumii…”

          *

          Războiul a sfâşiat ţara şi a alterat înfăţişarea oraşelor. S-au scris multe cărţi pe această temă, dar nu asta e povestea pe care am căutat s-o spun aici.

          Într-una din zilele, când totul se apropia de sfârşit deşi nimeni nu bănuia, mă plimbam din nou pe străzile Jehenei, de data asta ca reporter pentru Martorul. Ţinusem aproape zilnic legătura cu părinţii mei ca să mă asigur că se aflau în siguranţă. Ei îmi aşteptau telefoanele ca să fie siguri că nu-mi pierdusem viaţa. După amiaza şi seara mi-am petrecut-o cu ei, iar noaptea am dormit din nou în camera pe care ei o lăsaseră neschimbată, doar că mai curată şi mai ordonată. Părea un sanctuar, o lume desprinsă de haosul de afară, unde timpul stătuse în loc.

          A doua zi dimineaţa mă plimbam pe vechile străzi, în mirosul prafului de puşcă, privind cioburile de la cocteiluri Molotov de pe trotuare, geamurile magazinelor, ţiglele căzute, găurile de gloanţe din ziduri sau tencuiala desprinsă de pe clădiri. Mă îndreptam spre locul de unde începuse totul, mergând pe fosta uliţă în jurul căreia nu se mai găsea nicio casă — totul fusese demolat, iarba şi pământul fuseseră îngropate sub asfalt. Când am privit vechiul părculeţ, am uitat tot ce se întâmpla în Jehena, în afara Jehenei, în lume. Mintea îmi era golită de orice altceva în afara imaginii din faţă. Copacii bătrâni erau doborâţi sub greutatea unor pânze uriaşe ca de păianjeni. Am luat aparatul de filmat şi am focalizat. Vedeam mişcare; fibre subţiri creşteau constant şi se alungeau în afară.

         -va urma-

Boboc N Mădălin

Este din Craiova. Influențele sale de început sunt Neon Genesis Evangelion, Ghost in the Shell (1995), Kara no Kyoukai, 2001: Odiseea Spațială, Blade Runner, Dr. Who dar și autori precum William Gibson, George R.R. Martin (perioada SF) sau Arthur C. Clarke.

More Posts