GSF85 banner-650

III

 

          #1

          Ocupaseră spaţiul cu o viteză de neimaginat până atunci; o avalanşă ce poseda un mod rudimentar de conştiinţă. Populaţia Jehenei fusese evacuată fără incidente, oamenii odată răzvrătiţi ascultaseră cuminţi indicaţile armatei.

          Conflictul încetase, nu fiindcă vreuna dintre părţi îşi dorise acest lucru, ci fiindcă se simţeau cu toţii copleşiţi în faţa inamicului comun. Războiul accelerase procesul de deteriorare a oraşelor, iar mana aşteptase tot acel timp ca terenul să fie pregătit pentru următoarea etapă a evoluţiei sale.

          Oraşul cu blocurile sale cenuşii şi galbene era îngropat sub o pânză albă formată din ţesuturi groase ce se uneau între ele, apoi se împărţeau în alte direcţii. Lumina zilei dădea o nuanţă gălbuie spălăcită întinderii de alb, ca pielea jupuită de pe un animal şi întinsă la soare. Privind peisajul, îmi aminteam de fulgii de zăpadă căzând pe lângă fereastra mea, aşezându-se în straturi pe pământ. O invazie tăcută. În acele zile, fusesem atât de naiv încât să cred că asistasem la un miracol.

          Acum, doar armata şi câţiva jurnalişti reprezentau populaţia Jehenei, posibil şi câţiva membri ai grupării Lumina din Versinsky care încercaseră să pătrundă aici în ciuda interdicţiei generale faţă de civili. Reuşisem să obţin un permis de liberă trecere ca jurnalist al Martorului  ceea ce mă făcea antipatic soldaţilor, întrucât ziarul fusese considerat anti-guvern în timpul războiului civil. Evitam cu toţii locurile înguste şi fundăturile, întrucât riscam să fim prinşi ca muştele în pânza unui păianjen. În spaţiu deschis nu te aflai în pericol, cu condiţia să nu rămâi prea mult în aceaşi locaţie.

          Orice încercare de ţinere a expansiunii organismului sub control se întorcea împotriva soldaţilor. Aruncătoare de flăcări, cantităţi uriaşe de pesticid, bombe; toate făceau mai mult rău. Unde ţesutul era sfâşiat, se regenera la loc de câteva ori mai dens. Dacă ai fi încercat să tai o liană albă crescută între două ziduri, părţile tăiate s-ar fi reunit într-o fâşie tot mai groasă până ce aceasta plesnea în mai multe fibre, cele exterioare întinzându-se în direcţii noi.

          *

          Andreei: ,,E imposibil să privesc peisajul ăsta sinistru şi să nu cred că totul a fost plănuit de la început.”

          AngelsEgg: ,,Din contră, privind lucrurile din urmă, mi se pare că totul a fost o improvizaţie. Războiul civil a pornit după ce ţara voastră a renunţat la pactul secret ce protejase Ferma până atunci.”

          Andreei: ,,Dacă nu cumva însăşi distrugerea Fermei a fost parte din plan.”

          AngelsEgg: ,,Nu e în afara discuţiei, dar în acelaşi timp nu putem dovedi acest lucru. Situaţia s-a întors la 180 de grade la scurt timp după ce un partid de opoziţie a preluat puterea. Pe lângă asta, uciderea acelui tânăr pe teritoriul Fermei a fost un factor neprevăzut, care nu putea fi plănuit.”

          Andreei: ,,Cu atât mai avantajos pentru a masca ce se întâmpla în spatele cortinei, spun eu.”

          Instituţile media ce protejau statusul quo căzuseră de acord: războiul care a întors ţara pe dos a fost rezultatul puterilor de manipulare a invadatorilor nepământeni. Dr Graham îşi recâştigase notorietatea, întrucât susţinea că profeţia lui se adeverise, deşi nu prevăzuse niciodată un război civil, ci doar o noţiune ambiguă a unei catastrofe. Lumina din Versinsky fusese catalogată grupare teroristă de către mai multe partide politice şi pierduse aproape toată încrederea populaţiei.

          Andreei: ,,Ce crezi? O fi avut totuşi Graham dreptate? Tipul mi-e antipatic, nu i-a păsat niciodată de soarta celor care trăiau în Fermă, dar asta nu înseamnă că greşea în tot ce-a spus.”

          AngelsEgg: ,,Ei bine, noi am mers tot timpul după premiza că aceste fiinţe nu posedă sistem nervos, sau mă rog, ceva care să se asemene unui sistem nervos. E posibil să fi fost orbi de la început.”

          Andreei: ,,Ce vrei să spui?”

          AngelsEgg ,,Am crezut că acei tuberculi sunt organisme independente. Că noi vedeam forma reală şi completă a acelor fiinţe. Ca şi cum ai crede că fructele unui pom reprezintă întregul arbore.”

          Andreei: ,,Un superorganism? Cum e şi în forma actuală?”

          AngelsEgg: ,,Exact. Doar că e posibil să fi fost asta de la început. Corpul real se găsea probabil adânc sub pământ. Sub Fermă. Ceva mult mai complex decât ne-am imaginat noi. Acolo poate există ceva asemănător unui sistem nervos central, poate chiar un creier care veghea în tot acest timp.”

          Andreei: ,,Ar trebui să faci cunoscută teoria asta.”

          AngelsEgg: ,,Lucrez chiar acum la un eseu. Vreau să arate cât mai credibil, ca un articol ştinţific.”

          Andreei: ,,Nu sta prea mult pe gânduri! Ţi-o va lua altcineva înainte.”

          *

          Capsule brun deschise, precum ouăle de păianjen, dar lucioase, se desprindeau din locurile unde încrengăturile atingeau altitudinile cele mai înalte, ridicându-se în aer ca nişte baloane. Elicoptere militare dotate cu mitraliere survolau cerul pentru a distruge capsulele înainte de-a se pierde în zare şi a-şi răspândi conţinutul mai departe — cel mai probabil praf de stele.

          Pe cele mai înalte blocuri pulsau inimi. Aveau aproximativ forma unor octagoane mult alungite în partea de jos, laturile învelite în puf alb din care se continuau braţe înrădăcinate în betonul din jurul clădirilor ca nişte ancore. Aceste rădăcini-ancore erau sfori groase din fibre organice împletite în modele complexe. Inimile erau de un roz aprins, dând impresia de carne vie expusă în afara corpului. Erau formate din miezurile în spirală ce migraseră prin ţesuturile albe pentru a forma nuclee.

          După ce-am făcut poze din mai multe unghiuri, m-am îndreptat spre următorul nucleu. Păşeam pe pătura vie, având grijă să stau departe de ochiurile goale ce s-ar fi putut umple în orice clipă. Probabil că paşii rarilor trecători nu exercitau suficientă presiune pentru a fi simţiţi drept agresiune. În cel mai înfricoşător caz, simţeam cum nivelul ,,solului” se ridica uşor sub mine. Mă lăsam să alunec de pe porţiunile mai ridicate spre cele mai scunde ca pe o pârtie de piele.

          Sunetul unei alarme a fost urmat de o voce venind din megafonul unui dirijabil: eram cu toţi rugaţi să ne depărtăm cât mai mult de zona centrală. Nu se vedea nici o mişcare suspectă acolo, dar am bănuit ce urma să se întâmple. Nu puteam să ratez o asemenea filmare, aşa că am nesocotit ordinul. Am îndreptat aparatul de filmat spre clădirea cea mai înaltă, de douăsprezece etaje, acoperită în treimea superioară de o inimă octagonală, emanând un roz intens.

          Am auzit întâi şuieratul rachetei străbătând atmosfera, apoi a urmat imediat impactul ce a zguduit terenul de sub picioarele mele. Am văzut doar o lumină albă ce mi-a cuprins întreg câmpul vizual şi mi-am simţit urechile fierbând de la zgomotul deosebit de puternic. Fusesem nesăbuit.

          Ridicându-mă, am privit printr-o gaură imensă ce smulsese mare parte din cantitatea de material a blocului turn. Bucăţi mari de beton şi fier forjat erau împrăştiate pe străzi, aproape de mine. Se simţea un miros de carne arsă şi latex; monstruoasa inimă se topise în întregime. Din clădirea originală mai rămăseseră doar marginile scheletului, suspendate în aer, menţinute în poziţia iniţială de către braţele albe ale superorganismului.

         

          #2

          AngelsEgg: ,,Ai făcut ce? Te comporţi cu viaţa de parcă ar fi un palton vechi de aruncat la gunoi. Trânte cu armata, reporter în zonele cele mai aprinse ale conflictului, iar acum era să-ţi pierzi auzul şi vederea, dacă nu viaţa, pentru o filmare!”

          Andreei: ,,N-a fost chiar aşa de rău, bănuiesc. Am primit toate îngrijirile medicale, dar mi s-a interzis să mă mai apropii de Jehena. Oricum, aş mai fi avut doar o zi la dispoziţie în care să fac asta, aşa că nu e mare pierdere.”

          Planul iniţial al armatei fusese de-a distruge toate inimile de pe fiecare clădire ,,posedată” în parte — se credea că ele menţin superorganismul în viaţă şi că, odată eliminate, acesta ar pieri. Aşa cum era de bănuit, nucleele se regenerau de la zero în scurt timp.

          Mana se bazase iniţial pe oameni pentru a-i oferi descompunerea urbană necesară pentru a prospera, dar odată ce atinsese dimensiuni colosale, se putea ocupa singură de această problemă. Clădirile simple erau fisurate de rădăcinile care pătrundeau prin ziduri şi apoi tavanele erau strivite sub greutatea pânzei. Braţele organismului spărgeau geamurile blocurilor pentru a creşte în apartamente, printre mobilă transformată în aşchii, covoare măcinate şi igrasie. Pereţii care despărţeau apartamentele cedau uşor. Blocurile roase pe interior asemenea unor fructe mâncate de viermi erau menţinute în picioare doar de către braţele-sfori.

          Soldaţii puneau cantităţii însemnate de explozibil la fundaţile clădirilor înalte şi apoi le detonau, dar şi aceasta era o acţiune zadarnică, întrucât mana le reconstruia din moloz ca pe nişte turnuri frankensteiniene.

          Pe măsură ce mana se extindea tot mai mult în afara Jehenei, guvernul nu mai ştia ce să facă cu populaţia tot mai numeroasă care trebuia evacuată. Nu era niciun rost în a mai salva măcar o părticică din zonele afectate. Singura soluţie era anihilarea completă, dintr-o singură lovitură.

          Bomba nucleară urma să fie detonată în zona ce odată fusese vechiul cartier Versinsky. Se acţiona conform ipotezei existenţei unui fel de creier aflat sub suprafaţă. Se săpase o groapă adâncă în straturile de beton unde urma să fie plantată arma de distrugere în masă. Întradevăr, în urma excavării ieşise la iveală o densitate mare de masă organică. Bomba era menită să creeze un crater imens, suficient de întins pentru a smulge din pământ întreaga zona iniţială de contaminare şi suficient de adânc pentru a extirpa tumora. Explozia urma să pârjolească şi să radieze întreaga regiune unde mana pătrunsese, şi mai mult de atât.

          Guvernul nostru reuşise să facă un acord cu statele vecine pentru a primi numărul imens de locuitori ce fuseseră şi urmau să fie evacuaţi, cu condiţia de a se crea pe viitor condiţii pentru reprimirea acestora.

          *

          Andreei: ,,Ce spui, crezi că de la tine le-a venit ideea creierului îngropat sub oraş?”

          AngelsEgg: ,,Ar fi arogant şi naiv să-mi fac astfel de iluzii. E adevărat că eu sunt principalul repsonsabil în popularizarea acestei ipoteze şi mă mândresc cu asta, dar cu siguranţă ea fusese discutată de mult timp în rândul specialiştilor care au studiat întreg şirul de evenimente. Mă bucură totuşi că i-am luat-o înainte tipului ăla, Graham.”

          *

          Sperasem să văd lumina exploziei din patul de spital al unui alt oraş, dar în ziua decisivă ospiciul a fost evacuat întrucât se considerase că există un risc prea mare al expunerii la radiaţii de la acea distanţă. Am părăsit ţara cu ultimul tren ce transporta persoanele evacuate.

          Eram foarte aglomeraţi, doar cei mai norocoşi apucaseră să se aşeze pe scaune, restul stăteam în picioare în compartimente, lipiţi unii de alţii. Excepţie făceau persoanele grav bolnave pentru care existau vagoane speciale. Pielea de pe piept îmi era foarte iritabilă (iniţial nici nu simţisem arsura, de-abia după ce efectul de andrenalină s-a domolit am resimţit efectele razei de şoc a rachetei ce lovise turnul).

          Conform unor zvonuri apărute ulterior, mai mulţi membri ai religiei Versinskyului se ascunseseră înăuntrul Jehenei, murind odată cu organismul faţă de care rămăseseră loiali.

         

          #3

          Un Cernobîl extins, asta avea să rămână secole la rând Jehena şi zonele învecinate. Un loc pustiu, sumbru şi fantomatic. În zilele următoare exploziei, mana se transformase în cenuşă, pulberea aşezându-se şi amestecându-se cu rămăşiţele oraşului. Existase temerea că această cenuşă ar fi un nou praf de stele, dar din fericire acest lucru nu s-a adeverit. Craterul imens a fost lăsat descoperit şi era cercetat la intervale regulate de timp de oameni în costume de protecţie anti-radiaţie, singurul mod în care cineva mai putea păşi aici. Se sfârşise.

          Eu şi familia mea, ca mulţi alţii, am preferat să rămânem în străinătate. Părinţii mei considerau condiţile de trai oferite proprietarilor evacuaţi drept inacceptabile. Am devenit un fotograf profesionist în toată puterea cuvântului. Specialitatea mea erau locurilor exotice, dar nu de orice fel: locuri uitate, scoase de pe hărţile turistice sau curiozităţi cunoscute unui număr restrâns de curioşi. Institute de cercetare părăsite, parcuri de distracţii abandonate, structuri de fier şi de beton lăsate pradă capricilor naturii. Locuri despre care se spunea că sunt bântuite, în jurul cărora se formau legende. Pereţi decojiţi cu urme de poluare puternic impregnate, de partea cealaltă văzându-se o junglă tropicală luxuriantă. Uzine unde odată se extrăgeau minerale, peşti înotând printre schelete lor scufundate în apă gălbuie, păsări oprindu-se pe turnurile lor stinse. Caruseluri pentru copii pe care urca iedera şi marionete cu capete sparte în care îşi făceau somnul tarantule.

          Mark, cunoscut şi drept AngelsEgg, lucrează în domeniul celulelor stem, e fascinat de abilităţile de regenerare ale acestora. Amândoi ne-am văzut de vieţile noastre, separate de Fermă, dar în acelaşi timp sperând că o să descoperim fiecare în felul nostru piesele lipsă din acel puzzle. Încă mai ţinem legătură şi probabil aşa va fi până la bătrâneţe.

          Mark încerca să dea de urma tuturor experimentelor secrete desfăşurate în laboratoarele lumii, încercând să obţină interviuri cu persoane de al căror nume afla în goana lui după bârfe savante. Asta stârnea unele controverse printre cercurile apropiate. Îşi făcuse chiar şi prieteni hackeri care să-i dea o mână de ajutor.

          Între timp, eu primeam ponturi de la alţi fotografi globe-trotteri care-mi apreciau munca şi aflaseră despre trecutul meu. Ajunsesem undeva prin deşertul Gobi, în tărâmurile mongole. Localnicii mă primeau în corturile lor, ca pe alţi străini curioşi cu aparate de fotografiat în mână. Aveau legendele lor, vechi de mii de ani, dar şi unele recente care mă interesau mai mult.

          M-au dus la baza unui deal scund. Acolo, îmi spuneau ei, spritele străbunilor îşi arătaseră mila şi trimiseseră hrană pentru tot satul. Descrierea nu se potrivea cu ce ştiam eu, nu era vorba de tuberculi alb, ci de un fel de licheni galbeni moi care creşteau în cantităţi mari peste pietrele de la baza dealului. Caii descoperiseră primii acel spongi hrănitor. Aspectul cel mai minunat era că, a doua zi, ,,aurul străbunilor” cum îi spuneau ei, creştea la loc, înlocuind cantitatea din ziua anterioară şi aşa mai departe. Îmi arătau deasupra pietrelor cum luau în căuşul mâinilor pasta spongiul şi-o dădeau pe gât; era gustoasă, îşi aminteau bătrânii. Apoi totul dispăruse; hrana se uscase şi devenise treptat praf purtat deasupra deşertului.

          Mongolii credeau că străbunii lor se supăraseră pe ei dintr-un motiv sau altul, iar legendele au început să se ţeasă. Nu avusese loc niciun război tribal în acele locuri. Cât fusese, fusese destul pentru toţi, apoi nu mai fusese deloc.

          Am aflat poveşti similare şi de la alte triburi, toate din zone sărace ale lumii. Unele dintre legende, mi-am dat seama, se asemnănau doar superficial cu ce căutam eu şi erau mult prea vechi, din timpuri care nu puteau fi datate. Altele păreau mai aproape de ce căutam. În niciunul dintre cazuri ceva similar nu avusese loc într-o zonă urbană. Cât despre hrana misterioasă, ea de obicei lua forma simplă de pastă aşa cum o descriseseră mongolii, dar în două dintre cazuri fusese vorba de nişte blobi translucizi ce creşteau pe sol. Oamenii îi adunau în coşuri sau vase de lut dimineaţa, înainte de-a deveni lichizi.

          *

          Mark mi-a propus într-o zi să ne întâlnim în Londra, să facem schimb de impresii şi idei faţă în faţă, nu doar pe internet sau la telefon. ,,Călătoreşti prin toată lumea, pe unde nici nu ştiam că există oameni, dar noi nu ne cunoaştem din privire. Nu ţi se pare ciudat?” Am fost de acord. Arăta ceva mai slab decât mine şi nu-şi lăsa niciodată barbă, în plus eu eram şaten, iar el brunet; eu eram de asemenea mai aventuros, dar când ne-am povestit copilăriile, am descoperit că aveam chiar mai mult în comun decât bănuiam. Comparându-ne, mi-am dat seama că dezvoltarea mea ulterioară a fost puternic influenţată de implicarea mea în evenimentele puse în mişcare de Fermă.

          Prima oară când ne-am întâlnit se arătase mândru de mine şi descoperirile mele, dar dezamăgit de sine fiindcă el nu mai făcuse progrese. I-am spus că el trebuie să se gândească în primul rând la importanţa muncii sale în cercetare. Mi-a spus că am dreptate şi am început să vorbim despre muzică, filme şi să ne plimbăm pe străzile ploioase ale Londrei. Oraşele mohorâte mă transportau tot timpul înapoi în timp. Parcă auzeam din nou împuşcăturile printre sunetele stropilor de apă.

          Într-o altă întâlnire s-a arătat mai entuziasmat ca niciodată până atunci. L-am întrebat dacă avea vreo legătură cu munca sa de cercetător sau poate cu latura sentimentală, în schimb mi-a spus că era legat de obsesia noastră comună. Întrucât nu-mi spusese despre asta înainte să ne vedem, m-am gândit că voise să fie o surpriză.

          Într-adevăr, unul din prietenii săi hackeri dăduse peste nişte informaţii top secrete, se pare rapoarte ale unui cercetător genetician rus. Potrivit acestor rapoarte, o echipă internaţională de oameni de ştiinţă fusese finanţată din fondurile mai multor state pentru a obţine o sursă de hrană capabilă să se dezvolte în zone ale lumii sărace în resurse naturale sau afectate de secetă ori poluare. Se încercase combinarea genetică a mai multor tipuri de plante, dar acestea necesitau resurse ale solului mai bogate decât se dorise. O breşă se descoperise când se încercase folosirea unui organism mult mai simplu, un fel de fungi care trăia sub formă de colonie, cu proprietatea naturală de-a se dezvolta rapid în orice fel de mediu. Era însă foarte sărac în nutrienţi şi necombestibil. Următorul pas era de-a se obţine, tot prin recombinare genetică, transformarea acestui organism simplu în ceva care să asigure necesităţile de bază ale unei populaţii.

          După numeroase decenii se obţinuse ceva în stare vâscoasă, dar cu proprietăţi regenerative care întreceau orice aşteptări şi pe lângă asta perfect combestibil. Organismul obţinut era foarte similar cu ce descrisese tribul mongol. Exista şi o listă cu diferitele locaţii în care se dorise a se face ,,însămânţarea” solului, toate zone foarte sărace şi izolate, printre care şi deşertul Gobi. Totul se dorea a fi făcut în mod secret, întrucât nu se puteau prevede posibilele mutaţii ale organismului odată ce urma să fie eliberat într-un mediu natural.

          Mai departe nu existau informaţii. Jehena nu fusese trecută pe acea listă.

          Sursa de informaţii nu putea fi legată de nimic oficial, doar o listă de nume de cercetători care existaseră cu adevărat şi laboratoarele unde lucraseră iniţial, precum şi metodele prin care fuseseră recrutaţi. Totuşi, descoperirea asta se potrivea perfect cu ce aflasem eu în călătoriile mele. Din păcate, majoritatea de pe acea listă erau decedaţi acum, toţi fiind foarte bătrâni. ,,Evident, asta înseamnă că trebuie să dau de cei câţiva încă aflaţi în viaţă şi să mă bag peste liniştea vieţii lor. Nu-mi prea convine, dar trebuie să se ocupe cineva şi de asta.”, mi-a zis Mark atunci.

          Până a reuşit să găsească adresele lor, a descoperit că şi aceştia muriseră între timp. Acolo s-au oprit bucăţile de puzzle.

          — Dacă ce scrie acolo e pe bune, înseamnă că descoperirea ta din deşertul Gobi trebuie să fi fost forma iniţială a noului organism. Cartofii sunt o formă ulterioară, mai evoluată.

          — Da, bănuiesc că acei blobi transparenţi au fost o treaptă intermediară, ceea ce ar explica instabilitatea lor.

          — Până la urmă, de-o fi fost vorba de o formă de viaţă obţinută artificial ori de una extraterestră, ambele scenarii sunt destul de fascinante, nu crezi? îmi spunea Mark în timp ce priveam pe balcon la noaptea londoneză, în a nu ştia câta noastră ,,întâlnire de afaceri.”

          — Desigur! i-am spus cu sticla de bere în mână, braţul atârnându-mi peste balcon. Rămăsesem visător.

          — Vezi să nu-ţi scape! m-a avertizat.

          Mi-am retras mâna înăuntru.

          — Visam la deşertul Gobi. Mă gândeam la miracole, i-am spus. La faptul că am realizat că eu nu mai pot să cred într-un miracol pur, fie el venit dincolo de cer sau realizat de mâna omului. Odată ce devine parte din viaţa de zi cu zi, intră în râul murdar al acesteia, plutind împreună cu toate resturile duse în aval.

          Avusesem viziunea unui fel de peşte-dragon auriu pe cerul senin al unui tărâm îndepărtat, coborându-se pentru a intra într-o groapă din pământ. După sezonul ploios, acest peşte-dragon ieşea la suprafaţă. Devenise unul dintre acei peşti cu plămâni, creaturi caraghioase ce se târăsc prin noroi pentru a ajunge la o sursă de apă.

         

          #4

          Mă întorceam ,,acasă”. În zonele mărginaşe mai existau copaci morţi şi uscaţi, dar aceştia dispăreau odată ce pătrundeai mai adânc; o întindere cenuşie stearpă, cu bucăţi de clădiri aruncate peste tot ca nişte bolovani lăsaţi în urmă de trecerea glaciaţiunii, era tot ce te aştepta. Sub efectul radiaţilor, mana care ţinuse totul laolaltă se uscase şi devenise fragilă, lăsând oraşul să cadă precum castelele din cărţi de joc.Îmi aducea aminte de vechiul hangar 18 şi resturile lăsate pentru a face locul neprimitor, dar de data asta la o scală mult mai mare.

          Priveliştea m-ar fi deprimat mult mai mult dacă nu m-aş fi familiarizat deja cu astfel de locuri din călătoriile mele. Ajuns aproape de crater, am îmbrăcat costumul de protecţie anti-radiaţii care-mi fusese oferit odată cu permisul special de liberă trecere şi am ieşit din maşină. Am încercat să mă detaşez de imaginea goliciunii din faţa mea; am făcut mecanic câteva poze şi am plecat.

          Mai mulţi kilometri pe autostradă se vedea acelaşi peisaj mort, deşi în jur erau oraşe. Mă îndreptam spre aglomeraţia urbană din nord.

          Văzut din exterior, părea la fel de deprimant precum zona moartă din sud, deşi aici exista o supradensitate a populaţie. Construcţii de un brun închis întinzându-se cât vedeai cu ochii, o linie continuă de zid. Exista poate o asemănarea cu Hong-Kongul, dar acela erau un loc mult mai colorat.

          Am intrat pe porţile oraşului ca într-o cetate fortificată. Pe holurile nesfârşite ale imensei construcţii aveai nevoie de o hartă ca să găseşti ce căutai. Existau de asemenea semne indicatoare. ,,Complex mall” scria deasupra unei săgeţi roz. Tarabe cu diverse produse ieftine şi fast-fooduri aşezate pe mai multe etaje. Mi-am luat un produs de patiserie şi un suc, privind la oamenii din jur, dar datorită aerului închis, masa nu mi-a priit. Aglomeraţia fusese special construită pentru familile evacuate dinaintea molimei albe şi a radiaţilor nucleare, dar stilul ieftin de viaţă atrăsese şi alte persoane să trăiască aici.

          Totul îmi lăsa o impresie sufocantă, strivitoare; puteai să mergi ore în şir pe coridoarele interioare fără să vezi vreodată cerul albastru printr-o fereastră. Am simţit o suflare de aer răcoros şi m-am îndreptat în direcţia de unde venea. Mă aştepta un copac înalt şi masiv, înconjurat din patru laturi de etaje şi balustrade de fier. Găuri rotunde de ventilaţie răspândeau oxigenul pe care-l producea prin coridoarele clădirii. Jos existau gratii pentru a opri gunoaiele ce cădeau de sus. Accesul în grădina din jurul arborelui era blocat; privind printre ramuri în sus vedeam din nou cerul. Mi-a prins foarte bine după ce mâncarea din complex-mall îmi întorsese stomacul pe dos.

          Uşile închise dădeau impresia că nu se afla nimeni în spatele lor. Cu harta în mână, m-am îndreptat spre secţiunea ,,Versinsky”. Spaţiul repartizat locuitorilor fostului cartier reprezenta cea mai veche parte a aglomeraţiei, un grup de blocuri unit de restul construcţiei prin poduri de fier. Din spatele ferestrelor nu se vedea nici urmă de viaţă. Am trecut peste un pod care ducea într-unul din blocuri, dar clădirea mi se părea la fel lipsită de viaţă dinăuntru ca şi din afară. Mi-am dat seama că toţi cei care fuseseră repartizaţi aici iniţial se răspândiseră cu timpul prin restul mega-clădirii, probabil în apartamentele ulterior părăsite.

          Mi se făcuse din nou foame. M-am gândit să-mi iau ceva din complex-mall, dar să savurez mâncarea lângă aerul curat al arborelui. Existau de fapt mai multe complex-malluri şi ,,micro-biosfere” pe hartă. O cantină se afla însă mai aproape. Mi-am zis că mâncarea oferită întrun astfel de loc n-are cum să fie prea bună, dar era totuşi un loc unde se strângeau oamenii laolaltă, aşa că trebuia să-l vizitez.

          Când am intrat pe uşa cantinei, m-a izbit un miros familiar. Era amestecat cu felurite arome, probabil pentru a-l masca, dar, deşi nu-l mai simţisem de mulţi ani, era imposibil să nu-l recunosc. Plimbându-mă printre mese, câţiva oameni m-au direcţionat în spate, unde mai erau locuri goale. O fată mi-a făcut cu mână; îmi părea oarecum cunoscută, dar nu eram sigură dacă o mai văzusem înainte. Avea părul blond-şaten şi ochii ei păreau să-mi aducă aminte de o anumită scenă.

          — Tu eşti fotograful ăla? m-a întrebat.

          Aveam aparatul cu o bretea după gât, aşa că asta nu spunea prea multe.

          — Mă cunoşti? am întrebat-o eu.

          — Cred, adică bănuiesc că tu eşti. Am copilărit în Fermă. Săream coarda într-o zi, când cineva mi-a făcut o poză, mie şi câtorva băieţi. Băieţii se jucau cu o minge dezumflată. Fotografului i s-a făcut probabil milă de ei şi le-a cumpărat una nouă.

          — Tu eşti fata din poză? Nu-mi vine să cred! Cred că pe atunci aveam cam aceeaşi vârstă pe cât ai tu acum.

          — Chiar eu, ia te rog loc lângă mine! Să ştii că atunci n-a fost singura oară când mi te-ai întipărit în minte. Ia să văd, îţi mai aduci aminte?

          ― În ziua atacului, când armata a năpustit în Fermă, mi-am amintit de copii şi m-am temut să nu fi rămas înăuntru. Când am ieşit afară, tu erai acolo în faţa unui grup de puşti. Nu mi-ai spus nimic, dar am citit totul în ochii tăi.

          ― Chiar aşa s-a întâmplat. Părinţii mei se aflau încă înăuntru. M-au luat la orfelinat şi nu i-am mai întâlnit până nu ne-au adus pe toţi laolaltă aici. Existau atunci doar nişte blocuri în mijlocul pustiului. N-aveam decât minimul de subzistenţă. Ca să ne fie cald, ne acopeream cu păturile pe care ni le dăduseră, fiindcă pături aveam destule, dar nu şi încălzire centralizată.

          — Cu ce vă hrăneaţi?

          — Orez, în mare parte. Asta ne dădeau cel mai des. Câteodată schimbau cu mazăre şi fasole, dar mie tot orezul îmi plăcea cel mai mult, îmi spuse şi zâmbi amuzată.

          Acel miros familiar mi-a năvălit din nou în nas.

          — Nu simţi? i-am zis. Nu ţi se pare cunoscut? Rumeguş şi ceva dulceag.

          — Ba da, ăsta e prânzul.

          — Doar nu vrei să spui că …

          O femeie în halat alb aşeză câte o farfurioară în faţa fiecăruia şi apoi turnă un fel de terci alb cu polonicul.

          — E exact ca atunci. Nu ştim de unde vine, dar se produce în cantităţi foarte mari şi nu se epuizează.

          — Eu nu pot să mănânc aşa ceva, i-am zis. Nici atunci nu puteam. E o barieră psihologică bănuiesc…

          Am lăsat în urmă zidul imens de construcţii cu aspect brutal. Mă îndreptam din nou spre sud, spre câmpia de distrugere urbană care-mi fusese casă. Avusesem dreptate, cel puţin în acest caz, miracolul se transformase în banal.

         

         

Boboc N Mădălin

Este din Craiova. Influențele sale de început sunt Neon Genesis Evangelion, Ghost in the Shell (1995), Kara no Kyoukai, 2001: Odiseea Spațială, Blade Runner, Dr. Who dar și autori precum William Gibson, George R.R. Martin (perioada SF) sau Arthur C. Clarke.

More Posts