Mă retrăgeam la adăpostul unui copac bătrân. Ascultam paşii care trosneau peste crengile uscate. De acolo, urmăream cum jocul se înfiripă iar. Râsetele copiilor răsunau puternic, vocile lor se pierzându-se-n pădure, repetate, ca şi cum aş fi memorat o lecţie. Larma din jur stârnea în mine fiori bezmetici, pe care-i simţeam străbătându-mă, odată cu sângele înfierbântat de mişcare. Jocul era acelaşi, doar eu îl simţeam altfel. În mijlocul cetei ce răspândea peste tot dezmăţul jocului, îl zăream pe Manfred. El singur, dintre toţi, îmi atrăsese atenţia. În clase, la ore, în pauze, chiar şi în momentele umplute cu singurătate, mă urmărea prezenţa lui; gesturile mă puneau mereu pe gânduri, odată cu alternanţa aceea înnebunitoare a stărilor lui de spirit: acum prea matur, meditativ şi solemn, peste câteva clipe, copilăros, jovial şi energic. Avea ceva ce nu găsisem în niciunul dintre elevii mei până atunci: ochi mari, cu sclipiri aurii, expresivi, ochi ce-mi spuneau poveşti de care mă îngrozeam. Sau, cel puţin, aşa simţeam eu. Ochii aceia îi simţeam pironindu-mă cu tresăririle din privirea lor, deşi mă aflam destul de departe, aşa încât nu-mi dădeam prea bine seama dacă pe mine mă fixau pe colegii mei. Dar nu!, nu puteam să mă înşel! Aveam aceeaşi senzaţie şi în clasă, când mă opream încurcată şi mă prefăceam cufundată în lectura unui pasaj din manual sau când doar lăsam să se aştearnă tăcerea. Când credeam că-mi revin, ridicam ochii. Copiii mă priveau liniştiţi, încredinţaţi că aceea fusese o pauză necesară pentru continuarea lecţiei. Numai Manfred, numai el ridica sprâncenele negre, bine conturate, în semn de întrebare, iar eu aveam impresia că un surâs persiflant îi răsare pentru o clipă în colţurile gurii. Apoi totul revenea la normal; el nu-mi adresa niciodată, nici măcar în pauze, vreo vorbă cu privire la aceste escapade din siguranţa mea de profesoară. Jocul începuse şi copiii se împrăştiaseră cu repeziciune în ascunzişurile pădurii. Îi urmăream pe toţi, vigilentă, de teamă să nu se piardă. Îi instruisem cum să fie pregătiţi pentru astfel de situaţii. Grija mea îi făcuse să mă iubească şi mai mult. Le plăcea şi felul în care-mi ţineam orele (neobişnuit, excentric, poate); îmi urmăreau iscoditori modulaţiile vocii şi tresăreau când îi priveam lung, fix, zâmbitoare, ca şi cum nimic n-ar fi fost ieşit din comun. Fetele mă studiau de cum păşeam în clasă; băieţilor, intuiam, li se ascuţeau simţurile pe măsură ce paşii mă purtau printre ei. Îi cucerisem comportându-mă cu ei când ca o mamă îngrijorată, când ca o prietenă ce le împarte plăcerile şi neplăcerile. Eram, aşa mi se dusese vestea, exigentă; când venea vorba de materia pe care o predam, nu întâmpinam din partea lor nici măcar minima rezistenţă a şcolarului. Dimpotrivă, mă admirau pentru asta! La teze, ca la orice altă lucrare scrisă, îi supravegheam atentă. Îmi dădeam seama dintr-o privire când unul dintre ei încerca să invoce ajutorul colegului de bancă şi, cu încă o privire, îl determinam să se liniştească pentru tot restul orei. Aveam obiceiul să mă plimb printre bănci, să-mi arunc privirea asupra a ceea ce scriau. La ultima teză, m-am oprit în dreptul băncii lui Manfred. Îşi ţinea coatele peste lucrare, aşa că m-am aplecat spre el, ca să pot citi. Dintr-o dată m-a izbit parfumul lui, un miros puternic şi proaspăt de liliac. M-am ridicat brusc şi i-am părăsit fără un cuvânt. M-am întors peste câteva minute, răcorită de apa ce curgea necontenit la toaleta fetelor. Le-am invocat o scuză, că mi-a fost rău; Manfred m-a întâmpinat cu acelaşi surâs care mă înspăimânta. A doua zi iar, mai apoi, în fiecare zi, îl priveam cu frică. Mă temeam că-mi citeşte peste tot, în ochi, pe buze, în mâini chiar, sentimentul acela nou. Mi-l închipuiam gol, plimbându-se în faţa mea cu dispreţul unui bărbat dorit. În fiecare noapte mă oboseam până la extenuare, sperând că o să adorm repede şi o să dorm greu, fără vise; niciodată nu se întâmpla aşa. Mă torturau săruturile pe care i le simţeam pe gât, respiraţia caldă oprită pe coapsa dreaptă. Aveam mâinile lui înfierate pe spate, pe sâni, greutatea lui mă apăsa şi întindeam mâinile să-i cuprind forma imaginară. Când în sfârşit adormeam, aceleaşi imagini îmi constituiau visele. Tresăream de fiecare dată când îmi vorbea în clasă, căci vocea aceea îmi şoptise, la ureche, vorbe împovărate de dorinţă. Aş fi vrut să plec, să las totul în urmă, dar nu puteam. Şi nici nu-mi doream, nu în ascunzişurile sufletului, acum atât de încurcat. Deşi groaza mă împietrea, observam cum această pasiune găsea răspunsuri în mine. Serile deveniseră mai plăcute, căci nu mai eram singură. Aveam lângă mine un trup cald, ce-mi dezvăluia plăceri până atunci ascunse. În clasă mă surprindeam căutându-i cu ochii trăsăturile pe care noaptea puteam să i le simt atât de bine. M-am convins să rămân, spunându-mi că o schimbare bruscă ar fi dat de gândit. Îl căutam, acum, printre copiii acaparaţi de joc. Se lăsa demult seara şi aş fi vrut să-i surprind pornirile mai vii ca niciodată, înainte să ne îndreptăm spre Sibiu. Totuşi nu-l recunoşteam în niciuna dintre umbrele împrăştiate prin pădure. Amorţisem în acea reverie, mi-era greu să mă mişc. Mi-era greu şi să strig. Jocul se desfăşura înaintea mea ca un film străin de mine, pe care-l difuzează un program tv oarecare. Noaptea se lăsa grea peste pădure, ca şi peste pleoapele mele. Un vânt călduţ începuse să adie şi să-mi încălcească şuviţe răzleţe de păr. Aproape sfârşită, îmi fixam privirile către un punct din faţă, de unde presimţeam că Manfred îşi va face apariţia. Am tresărit; mi se părea că aproape de mine cineva mă strigase. M-am întors spre locul de unde venea vocea. Manfred îmi vorbise, aproape de ureche, lăsat în genunchi. Îi puteam simţi strălucirea ochilor străbătându-mă, atacându-mă. În acelaşi moment, m-a cuprins căldura pe care o simţeam emanată în fiece seară de trupul lui cald. I-am întins mâna, iar el m-a tras blând spre el… Peste vreo oră, m-am trezit, buimacă încă de somnul ivit sub copacul cel bătrân. Manfred Kirschner fusese găsit acum un an, gol-goluţ, la marginea pădurii, sub frunze. Pur şi simplu îi plesnise inima.

Elisabeta Maruseac s-a născut în Suceava în vara anului 1993. A absolvit Colegiul Naţional „Petru Rareş” – Suceava. Actualmete este studentă în anul I în cadrul Facultăţii de Litere din Bucureşti.

A obţinut menţiuni la Concursul de Creaţie Literară „Virgil Ierunca” şi la Festivalul-concurs naţional de proză scurtă „Gib I. Mihăescu”. Premiul II la Concursul Naţional de Creaţie „Calistrat Hogaş”, Concursul Naţional „Marin Sorescu”, Simpozionul Naţional „Literatura şi celelalte arte”. Premiul I la Festivalul-concurs de literatură „Rezonanţe udeştene” şi Concursul de proză scurtă CILout&write – Scoate proza din sertar.

Cel mai recent este Premiul Gazeta SF din cadrul Concursului de proză scurtă CILout&write – Scoate proza din sertar.

A publicat proză scurtă în revistele Gazeta SF,  Alecart şi Bucovina Literară.

Blog personal: http://kutakiarikatukucika.wordpress.com/