„Moartea Roşie” devasta de o bucată de vreme ţara. Nicio molimă nu fusese vreodată atât de fatală şi atât de hidoasă. Sângele era avatarul ei, iar sigiliul – roşul şi teroarea sângelui. Erau dureri ascuţite, ameţeli bruşte şi apoi hemoragii abundente prin toţi porii. Petele stacojii de pe corp şi în special de pe chipul victimei erau însemnele care-l izolau din faţa ajutorului ori simpatiei celorlalţi oameni. Şi întregul chin, proces şi finalitate a bolii durau o jumătate de ceas.

          Însă prinţul Prospero era fericit şi neînfricat şi perspicace. Când ţinuturile sale ajunseră să fie pe jumătate depopulate, a chemat în jurul său o mie de prieteni sănătoşi şi voioşi dintre cavalerii şi damele de la curtea sa şi împreună cu ei s-a retras într-o izolare deplină într-una dintre mânăstirile sale crenelate. Aceasta era o clădiră întinsă şi magnifică, creaţia gustul său excentric şi în acelaşi timp maiestuos. Un zid puternic şi măreţ o împrejmuia. Porţile erau clădite din fier. Curtenii, odată intraţi în curtea mânăstirii, au adus ciocane şi au bătut în poartă cuie. Au decis să nu lase căi nici pentru a intra şi nici pentru a ieşi, în cazul în care cineva, cuprins de disperare ori frenezie, ar fi avut de gând să fugă. Mânăstirea avea provizii din belşug. Iar cu asemenea precauţii, curtenii nădăjduiau că molima n-o să se abată asupra lor. Lumea de afară putea să aibă singură grijă de ea însăşi. Prinţul se îngrijise ca oaspeţii să aibă parte de toate plăcerile. Fuseseră aduşi bufoni, fuseseră aduşi dansatori de balet, fuseseră aduşi muzicieni, fuseseră aduşi interpreţi, fusese adusă Frumuseţea şi fusese adus vin. Şi toate acestea, la care se mai adăuga şi siguranţa, se aflau înăuntru. Afară era „Moartea Roşie”.

          Se întâmpla să fie printr-a cincea ori a şasea lună de izolare, când, în timp ce ciuma bântuia cu furie pe afară, prinţul Prospero şi-a distrat prietenii cu un bal mascat de-o măreţie neobişnuită.

          Era o scenă voluptoasă mascarada. Dar mai întâi să vă spun despre camerele în care se ţinea. Erau şapte cu totul – o locuinţă imperială. În multe palate asemenea camere formau o lungă şi neîntreruptă încăpere, cu uşi care se pliau de pereţi pe ambele părţi astfel încât puteai vedea totul dintr-o singură privire. Aici, însă, lucrurile erau foarte diferite, aşa cum ar fi fost şi de aşteptat din partea unui duce înclinat către bizar. Camerele erau atât de neregulat dispuse încât cu greu puteai cuprinde cu privirea mai mult de-o încăpere. Exista o cotitură abruptă la fiecare douăzeci ori treizeci de paşi, iar la fiecare cotitură efectul unui roman. La dreapta şi la stânga, în mijlocul fiecărui perete, o fereastră gotică înaltă şi îngustă dădea într-un coridor care înconjura încăperile. Aceste ferestre aveau vitralii ale căror culori variau în funcţie de nuanţele decoraţiilor din camerele în care se aflau. Cele din extremitatea estică erau, de exemplu, albastre şi de un albastru profund îi erau ferestrele. În a doua cameră ornamentele şi tapiţeria erau purpurii, iar aici vitraliile erau şi ele purpurii. Cea de-a treia avea verde de jur împrejur, tot aşa fiindu-i şi ramele. Cea ce-a patra era mobilată şi luminată oranj, cea de cincea-n alb, iar a şasea în violet. A şaptea încăpere era strâns învăluită în tapiţerii din catifea neagră care atârnau din tavan de-a lungul pereţilor, căzând în voaluri grele pe un corvor din acelaşi material şi culoare. Dar doar în această cameră nuanţa vitraliilor nu corespundea cu cea a decoraţiilor. Cercevelele erau stacojii – o culoare sângerie şi profundă.

          În niciuna dintre încăperi nu exista vreo lampă ori vreun candelabru în mijlocul abundenţei de ornamente aurii împrăştiate încolo şi încoace ori agăţate de tavan. În toată suita de camere nu exista niciun fel de lumină care să emane din vreo lampă ori lumânare. Dar în coridorul care le împrejmuia şedea, pe peretele din faţa fiecărei ferestre un tripod greu purtând cărbuni aprinşi ce-şi proiectau lucoarea prin vitralii, luminând astfel încăperile. Iar în felul acesta se iscau o mulţime de privelişti deşănţate şi fantastice. Dar în camera vestică ori neagră, efectul văpăilor cărbunilor era cu adevărat groaznic, iscând priviri atât de sălbatice pe chipurile celor care intrau în încăpere încât puţini se aventurau să păşească mai departe înăuntrul ei.

          Şi în această cameră, de asemenea, şedea pe peretele vestic un orologiu imens din abanos. Pendulul său se legăna înainte şi înapoi cu un sunet greoi şi monoton; iar când minutarul termina de străbătut întregul cadran, iar ora urma să fie anunţată, din plămânii săi de aramă venea un sunet clar, puternic, profund, şi cu desăvârşire muzical, dar pe o notă atât de stranie şi cu-n accent atât de bizar încât din oră în oră muzicienii din orchestră erau nevoiţi să-şi întrerupă momentan reprezentaţia pentru a asculta acel sunet, iar din această pricină dansatorii se opreau şi ei, întreaga atmosferă veselă fiind adumbrită pentru o clipă; şi, în vreme ce clopoţeii orologiului încă mai sunau, se putea observa cum zâmbetele deveneau din ce în ce mai pale, iar cei mai în vârstă dintre cei prezenţi îşi treceau mâna peste frunte ca şi când ar fi fost cuprinşi de-o confuză reverie ori meditaţie. Dar în momentul în care şi ultimele ecouri se stingeau, un râs subtil cuprindea întreaga adunare; muzicienii se uitau unii la alţii şi zâmbeau, parcă râzând de propria lor nervozitate şi prostie, jurându-şi unii altora în şoaptă că următorul dangăt nu va stârni în ei nicio emoţie; dar atunci, după ce alte şaizeci de minute se scurgeau (care îmbrăţişează trei mii şase sute de secunde din Timpul care zboară) venea iată un alt dangăt ce producea în ei acelaşi tremur de mai înainte.

          Însă, în pofida acestor lucruri, rămânea o vesele şi magnifică desfătare. Gusturile ducelui erau bizare. A avut un ochi fin pentru culori şi efecte. A ignorat decoraţiile unei mode simple. Planurile sale erau îndrăzneţe şi ardente, iar concepţiile lui străluceau cu un luciu barbar. Există persoane care ar fi crezut că este nebun. Adepţii săi simţeau însă că nu este. Era necesar să-l asculţi şi să-l vezi şi să-l atingi pentru a fi sigur că, într-adevăr, nu este.

          S-a preocupat în detaliu de ornamentele din cele şapte încăperi şi propriul său gust era cel care dădea caracter acestui bal. Puteţi fi siguri că erau groteşti. Era mult sclipici, multe scântei, multă picanterie şi multe fantasme – mult din ce avea să fie văzut apoi în ,,Hernani’’. Erau figurine arabeşti, cu membre de mărimi diferite, care nu se potriveau. Erau fantezii delirante precum hainele croşetate de un nebun. Era mult frumos, mult desfrâu, mult bizar, ceva din teribil şi deloc puţin din ceea ce putea stârni dezgustul. Încolo şi încoace în cele şapte camere erau, de fapt, o mulţime de vise. Iar acestea – visele – se zvârcoleau neîncetat, luând culoarea încăperilor şi transformând muzica în ecoul propriilor lor paşi. Şi apoi venea dangătul orologiului de abanos aflat în camera de catifea. Iar pentru un moment totul împietrea şi amuţea, evidenţiind sunetul său. Visele îngheţau atunci. Dar reverberaţiile orologiului se disipau – nu duraseră decât un moment – şi râsete timide le luau locul pe măsură ce se stingeau. Şi iarăşi muzica se înteţea şi visele trăiau, deplasându-se încoace şi-ncolo mai vesele ca oricând, colorându-se de la vitraliile prin care cărbunii îşi răspândeau lucoarea. Dar în încăperea cea mai vestică din cele şapte nicio mască nu se aventura; iar noaptea se adâncea uşor şi o nuanţă mai deschisă pătrundea printre obloanele de culoarea sângelui. Şi pentru cel care îndrăznea să păşească în încăpere, un hohot înfundat venea de la orologiul de abanos, mai solemn decât cel auzit de cei aflaţi în alte încăperi şi care se complăceau în dansuri frivole.

          Însă aceste alte încăperi erau aglomerate şi-n ele bătea febril inima vieţii. Şi dansul a continuat până când orologiul bătu de miezul nopţii. Şi atunci, după cum v-am spus, muzica încetă, iar dansatorii se opriră şi ei şi neliniştea de mai devreme se aşternu peste toţi. Însă acum orologiul bătea de doisprezece ori, şi din astă pricină se întâmplă, probabil, ca mulţi dintre cei treziţi din dănţuit să se-adâncească-n cugetare. Şi tot din astă pricină, poate, se întâmplă, ca-nainte ca ultimele ecourile ale ultimei bătăi să se scufunde în tăcere, mulţi dintre musafiri să bage de seamă prezenţa unui personaj mascat care trecuse până-n acele clipe neobservat. Iar zvonul acestei prezenţe, răspândindu-se şuşotind prin întreaga societate, iscă rumoare şi un stupoare, expresii de dezaprobare şi mirare – şi, într-un final, de teroare, groază şi dezgust.

          Într-o aşa adunare fantasmagorică precum cea pe care v-am descris-o, e lesne de-nţeles că nicio prezenţă ordinară n-ar fi stârnit o asemenea vâlvă. Cu adevărat balul din acea noapte aproape că nu cunoştea limite, dar apariţia în cauză îl întrecuse în cruzime pe Irod, depăşind până şi hotarele decorului imaginat de prinţ. Există acorduri până şi în inimile celor mai nesăbuiţi oameni care nu pot fi atinse fără a isca emoţii. Chiar şi în cazul celor pierduţi fără scăpare, pentru care viaţa şi moartea-s treburi de şagă, există lucruri despre care nu se poate glumi. Întreaga adunare, într-adevăr, părea să simtă acum că-n costumul şi-nfăţişarea străinului nu se găsea nici şagă, nici decenţă: era înalt şi slab şi învelit din cap până-n picioare în linţolii mormântale. Masca sub care-şi ascundea faţa atât de meşteşugit era croită să aducă cu chipul unui cadavru încât cea mai atentă cercetare ar fi întâmpinat dificultăţi în decoperirea înşelăciunii. Iar toate acestea ar fi putut fi la o adică îndurate, poate chiar aprobate, de petrecăreţii din jurul său. Dar murmurul se răspândise prea departe, presupunând prezenţa Morţii Roşii. Haina îi era năclăită-n sânge, iar fruntea largă, aidoma trăsăturilor feţei, era strâmbată de stacojia groază.

          Când ochii prinţului Prospero căzură peste această imagine spectrală (care, cu o mişcare lentă şi solemnă, de parcă şi-ar fi intrat perfect în rol, îi bântuia încolo şi încoace pe dansatori), păru a fi zguduit în primul moment de un fior puternic de spaimă şi dezgust; dar, în următorul, fruntea i se încreţi de mânie:

          – Cine îndrăzneşte – ceru el răguşit să afle din mijlocul curtenilor – cine îndrăzneşte să ne insulte prin această blesfemitoare bătaie de joc? Puneţi mâna pe el şi smulgeţi-i masca, să ştim aşadar cine o să fie spânzurat la răsărit de creneluri!

          Era camera estică sau albastră cea în care se afla prinţul Prospero în timp ce rostea aceste cuvinte. Acestea au răsunat de-a lungul celor şapte încăperi puternic şi clar, pentru că prinţul era un om îndrăzneţ şi robust, iar muzica amuţea la simplul gest al mâinii sale.

          Era camera albastră cea în care prinţul se afla împreună cu un grup palid de curteni de-a parte şi de alta-a sa. La început, în timp ce vorbea, a existat o mişcare uşoară şi grăbită a acestui grup înspre intrus, care, în acel moment, se afla aproape, şi acum, cu paşi măsuraţi şi impunători, se apropia de cel care vorbise. Însă o veneraţie fără nume, cu care nebunele ipoteze murmurate au aţătaţ întreaga adunare, îi împiedica pe toţi să-şi întindă spre el mâinile pentru a-l prinde; şi astfel, nestingherit, trecu la un pas de prinţ, iar în timp ce vasta adunare, stârnită parcă de un singur impuls, se retrase din mijlocul încăperii către pereţi, înaintă neîmpiedicat de nimeni cu acelaşi pas solemn şi măsurat prin care s-a distins de la-nceput, trecând din încăperea albastră în cea purpurie, din cea purpurie în cea verde, din cea verde în cea oranj, din aceasta în cea albă, iar de aici în cea violet, fără ca vreo persoană să-ndrăznească să-l oprească. Dar atunci prinţul Prospero, înnebunit de furie şi de ruşinea laşităţii sale de moment, se repezi prin cele şase încăperi, în vreme ce, îngroziţi de moarte, musafirii nu-ndrăzniră a-l urma. Purta, scos din teacă, un pumnal, şi se apropie la doi, trei paşi de el, când celălalt, ajuns acum în profunditatea încăperii purpurii, se-ntoarse pentru a-l înfrunta. Se auzi un strigăt ascuţit, iar pumnalul căzu scânteind pe covor, iar în clipa următoare, pa covor căzu mort şi prinţul Prospero. Apoi, însufleţiţi de curajul sălbatic al disperării, o mulţime de petrecăreţi intrară de-o dată în încăperea neagră, prinzându-l pe teribilul saltimbanc a cărui siluetă înaltă şi dreaptă stătea nemişcată în umbra orologiului de abanos, dar icniră cu toţii de groză când, în spatele sumbrului linţoliu şi a măştii cadaverice, nu aflară nicio fiinţă materială.

          Iar în momentul acela recunoscură prezenţa Morţii Roşii. Venise precum un hoţ în noapte. Şi unul câte unul au început să cadă petrecăreţii în încăperile în care benchetuiseră, fiecare murind în postură disparată în care cădea. Iar viaţa din orologiul de abanos se scurse odată cu ultima lor suflare. Şi flăcările cărbunilor se stinseră. Iar Întunericul şi Putreziciunea şi Moartea Roşie şi-ntinseră nesfârşita-i stăpânire peste toţi.

 

 (în traducerea lui Alexandru Ioan Despina)

Edgar Allan Poe

Edgar Allan Poe

Edgar Allan Poe (n. 19 ianuarie 1809, Boston/Massachusetts - d. 7 octombrie 1849, Baltimore/Maryland), scriitor american, poet, romancier, nuvelist și critic literar, creator al genului de scurte povestiri și precursor al literaturii moderne de ficțiune științifico-fantastică. A dus o viață boemă, marcată de alcoolism și dependenţă de opiu şi a sfârşit în mizerie, dar tocmai din acest infern al existenței sale s-au născut multe dintre creațiile ce aveau să impună literaturii universale norme de evaluare estetică necunoscute până atunci. În cei patruzeci de ani ai unei vieți halucinante, scriitorul a izbutit să publice multe volume de versuri, de proză, estetică și teorie literară, făcând dovada unei forțe de creație extraordinare.

More Posts