GSF58ban01-650

          Gardianul mă invită într-o cameră rece, slab luminată. Îmi face semn să mă aşez pe unul din scaune şi mă lasă singur, uşa de metal închizându-se în urma sa cu un scârţâit prelung.

          Încăperea îmi provoacă o tulburare profundă. Nu-mi plac spaţiile închise. Dar nu e numai asta. Mă gândesc cu groază la numărul celor care au trecut pragul acestei încăperi minuscule şi la faptele oribile agăţate de sufletele lor ca lipitorile, poveşti îngrozitoare care mânjesc acum pereţii de metal din jurul meu.

          Gândul îmi provoacă un tremur uşor. Reuşesc totuşi să-l ţin sub control.

          Trag adânc aer în piept şi las paşii să mă poarte către masa amplasată în centru. Mă aşez pe scaun şi aştept. După ceva timp, uşa de metal se deschide cu acelaşi scâncet iritant. Un individ uscat cu uniforma ponosită îi trece pragul, iar gardianul de mai devreme se află imediat în urma sa. Deţinutul se aşază pe scaunul liber, iar gardianul îi prinde cătuşele de masă.

          — Asta e tot, spun.

          Gardianul încuviinţează, se întoarce în loc şi părăseşte încăperea. Deţinutul mă priveşte plictisit.

          Cei zece ani de detenţie şi-au lăsat adânc amprenta asupra lui. Am văzut fotografii din vremurile sale de glorie şi îmi este uşor să-i recreez profilul în minte: un bărbat înalt cu o constituţie atletică şi o alură impunătoare, un individ nemilos şi fără scrupule. Acum, doar înălţimea a mai rămas de capul lui. Până şi sclipirea aceea criminală i-a dispărut din privire — ochii săi sunt precum două mărgele fără viaţă.

          Pare puţin nervos, poate din cauza faptului că l-au târât aici din aşternuturi. Îşi caută o poziţie mai comodă, vizibil iritat de inspecţia la care se simte supus. Întoarce capul pe jumătate, dezvăluind o cicatrice hidoasă sub lobul urechii drepte, un memento de la schimbul de focuri care a dus la arestarea sa. Un zâmbet i se lăţeşte pe chip, iar pentru o clipă redevine traficantul cu sânge rece de odinioară.

          — Presupun că nu ai venit doar ca să vezi cum îmi merge. Ce vrei?

          Vocea sa în schimb, nu se potriveşte deloc cu imaginea pe care o am în faţa ochilor. Aparţine unui om învins, un om aflat pe marginea prăpastiei.

          Îmi împreunez mâinile pe tăblia mesei şi mă aplec uşor în faţă.

          — Am nevoie de ajutorul tău, domnule Alden.

          Cuvintele mele provoacă o transformare uluitoare în dispoziţia sa, aşa cum mă şi aşteptam să se întâmple. Bărbatul izbucneşte într-un râs aproape isteric. Privesc scena cu detaşare şi aştept să se calmeze. Ca la semnal, deţinutul se ridică de pe scaun, îşi apropie chipul de al meu şi mă priveşte în ochi insistent. Un amestec de furie şi amuzament joacă în pupilele sale dilatate.

          — FBI-ul are nevoie de ajutorul meu? Cine eşti, băiete? Pe cine ai supărat de ai ajuns în văgăuna asta căutând pe unul ca mine?

          Se găseşte la graniţa dintre furie şi nepăsare, un moment periculos pentru misiunea mea. Un pas mai la stânga sau unul mai la dreapta şi nu voi mai putea scoate ceva de la el. Situaţia cere o abordare specială.

          — Mă numesc François Hubert, precum celebrul pictor francez. A fost ideea tatălui meu, parizian la origine. Îi plac lucrurile de genul acesta, pompoase, extravagante şi, dacă mă întrebi pe mine, fără gust. Nu am supărat pe nimeni, domnule Alden, şi nici nu am venit aici în spirit de glumă. Sunt consultant FBI, dar vizita mea nu are legătură cu Biroul.

          Îi ofer câteva secunde în care să-mi analizeze spusele, apoi întreb:

          — Mulţumit de răspuns?

          Se aşază înapoi pe scaun, aproape mecanic. Arată dezamăgit, dar şi puţin intrigat.

          — Trebuie să fii un consultant al naibii de bun dacă ţi-au permis accesul aici, zice după o vreme.

          — Mă descurc, răspund simplu.

          Cască plictisit, apoi se sprijină cu un cot de tăblia mesei. Pare pregătit să vorbească.

          — Am să întreb din nou, ce vrei de la mine, puştiule?

          — Vreau să-mi povesteşti despre una din victimele tale.

          — Care din ele?

          Duc mâna la piept şi scot de la adăpostul jachetei o fotografie. O aşez pe masă şi o împing către Alden. Acesta o priveşte câteva secunde, apoi o prinde de margine cu două degete şi o ridică. Privirea sa pierdută îmi dezvăluie că am ajuns unde trebuie.

          — Îmi amintesc de ea. Clatină uşor din cap şi adaugă: Nu se afla în depozit cu restul.

          — Vreau să-mi povesteşti ce s-a întâmplat cu ea.

          Mă priveşte suspicios.

          — De ce te interesează?

          — Sunt lucruri legate de moarte ei care necesită clarificare. Cred că tu eşti cheia către adevăr.

          Pufneşte cu dispreţ.

          — Priveşte în jurul tău, puştiule. Într-o cameră asemănătoare or să-mi putrezească oasele. Nu crezi că e de-ajuns? Ce mai vrei de la mine?

          Închid ochii pentru o secundă şi încerc să mă detaşez emoţional de ceea ce urmează să fac.

          — Ai închis treizeci şi doi de oameni într-un depozit şi le-ai dat foc. I-ai lăsat să ardă de vii într-o ultimă încercare de a-ţi acoperi urmele. Nu, nu cred că este de-ajuns.

          În mai puţin de o secundă, Alden se ridică de pe scaun şi îşi apropie ameninţător de mult chipul de al meu, răsuflarea-i ca un uragan biciuindu-mi faţa.

          — De fiecare dată când închid ochii le văd figurile transfigurate şi nu trece clipă în care strigătele lor de agonie să mă părăsească! Zece ani de zile, zi de zi, a dracului secundă după secundă! Poţi să-ţi imaginezi aşa ceva, puştiule? Spune-mi, poţi?

          Se calmează brusc şi alunecă încet pe lângă spătarul scaunului. Îmi dau seama că nu a fost o mişcare prea inteligentă din partea mea. Şi are dreptate, nu-mi pot imagina cum este să porţi în suflet un asemenea stigmat.

          — Am făcut multe lucruri de care nu sunt mândru. Dar asta a fost într-o altă viaţă. Închisoarea te schimbă. Trecutul începe să se întrepătrundă cu prezentul şi ajungi să te întrebi de ce mai faci umbră pământului. Aşa că nu veni la mine cu texte de-astea!

          — N-ar fi trebuit să…

          — N-am nevoie de mila sau de scuzele tale, îmi aruncă furios. Am să-ţi spun ce vrei să ştii, apoi vreau să te cari dracului de-aici şi să nu te mai întorci.

          Încuviinţez tacit. Alden mormăie ceva nervos, apoi îşi începe dezvăluirea.

          — Înainte de război mă ocupam cu transportul drogurilor. Era profitabil. Scoteam destui bani cât să-mi ajungă zece vieţi, nu una, dar, vezi tu, omul e calic de felul său. Am vrut mai mult. Iar războiul a deschis o nouă posibilitate de afaceri. Supravieţuitorii masacrului din Mexic căutau să părăsească ţara în grabă, iar eu puteam să le ofer mijloacele prin care să treacă graniţa în siguranţă, în locul unor sume de bani exorbitante, desigur. Cei care nu aveau cu ce să plătească, ajungeau să lucreze pentru mine în fabrici şi depozite.

          Îl privesc cum aşază fotografia pe masă şi loveşte cu degetul arătător în ea, tăblia de metal răspândind zgomote seci.

          — Am trecut-o graniţa cu acelaşi transport care m-a adus aici. Nu-i cunosc numele sau trecutul, nu puneam astfel de întrebări. Totuşi, ea avea ceva diferit, nu era ca restul. Încă din prima clipă în care ni sau întâlnit ochii am ştiut că-mi va aduce necazuri. Nu plătise pentru transport, dar nici nu părea genul care să îmbrăţişeze o viaţă de sclavie. Cu prima ocazie a fugit din fabrică. Am luat câţiva băieţi şi am plecat după ea.

          Se opreşte pentru câteva clipe şi mormăie ceva numai pentru el.

          — Am urmărit-o până la depoul din nordul oraşului. Nu ştiu ce s-a schimbat în seara aia, dar, cu cât mă apropiam mai mult de pradă, cu atât îmi doream mai mult să renunţ la urmărire. Aveam mai mulţi bani decât puteam număra, iar de mână de lucru puteam să fac rost oricând, conflictul fiind departe de apogeul său. Ce rău mi-ar fi putut face una ca ea? Niciunul. Nu ar fi îndrăznit să vorbească. Iar dacă totuşi ar fi fost atât de nesăbuită, aş fi putut oricând s-o lichidez. Mai făcusem asta şi cu alte ocazii. Aşa că de ce să n-o las să plece?

          Mi-am chemat băieţii şi am anulat urmărirea. I-am trimis înapoi la depozit; eu am rămas la depou şi am căutat-o. Voiam s-o mai văd măcar o dată, dar şi s-o avertizez de ceea ce avea să i se întâmple dacă îndrăznea să vorbească. I-am dat de urmă într-un târziu şi i-am cerut să discutăm. S-a speriat, a ieşit din ascunzătoare şi a luat-o la fugă printre macazuri. Am pornit pe urmele ei. O lumină puternică m-a orbit, iar un ţipăt scurt mi-a oprit înaintarea. Atunci când am deschis ochii, se terminase deja…

          Alden rămâne pierdut în amintiri şi nu mai spune nimic. Rememorarea evenimentelor l-a afectat profund, lucru la care nu mă aşteptam. Vreau să închei interogatoriul chiar aici, pentru că nu-mi plac genul acesta de lucruri, dar nu pot. Un fior rece mă anunţă că ea se află cu noi, în încăpere, şi vrea să continui.

          Îmi duc mâna la buzunarul jachetei şi scot un carneţel vechi, cu marginile roase. Îl răsfoiesc până ce găsesc prima pagină goală. În acelaşi moment, cu litere de foc, un singur cuvânt apare ca din neant: „Lănţişorul”. Închid carneţelul şi-l strecor înapoi în buzunar.

          — Ce s-a întâmplat cu lănţişorul pe care îl avea la gât?

          Alden mă priveşte năucit. Îmi dau seama că nimeni nu l-a mai întrebat vreodată de lănţişor în aceşti zece ani, aşa că nu-şi poate explica de unde am aflat eu.

          — Lănţişorul… Cum de…

          Se opreşte brusc. Devine serios. Se încruntă şi mă priveşte bănuitor.

          — Eşti unul dintre ei, nu-i aşa? Un paranormal sau cum dracului vă spuneţi.

          Nu are rost să mint.

          — Nu sunt un paranormal, domnule Alden. Nu citesc minţile oamenilor şi nici nu am puteri ieşite din comun. Vreau totuşi să înţelegi că primesc ajutor din surse mai puţin obişnuite, asupra cărora nu am însă niciun control.

          — Şi cum e asta diferit faţă de… Ştii ce? a făcut deodată indiferent. Chiar nu contează.

          — În cazul ăsta, nu cred că te deranjează să-mi spui ce s-a întâmplat cu acel lănţişor.

          Se foieşte o clipă.

          — Am întrebat-o în timpul călătoriei de unde avea lănţişorul. S-a gândit, probabil, că mi-l doream drept plată. Nu era aşa. Pandantivul ataşat de lănţişor avea un design foarte neobişnuit, lucru care mi-a trezit curiozitatea. Era din argint cu agat, dantela mexican, opal şi granat. Mai văzusem astfel de obiecte, dar acesta părea prelucrat cu foarte mare grijă, aproape de perfecţiune. Obiectul în sine nu valora cine ştie ce, dar probabil că avea o valoare sentimentală nepreţuită. I l-am dat înapoi atunci, fără să ştiu că va trebui să-l revendic ceva mai târziu. Avea amprentele mele pe el, aşa că după accident a trebuit să-l fac dispărut. L-aş fi putut arunca pe fundul unui lac, dar nu m-a lăsat conştiinţa. Până la urmă l-am lăsat la un magazin de vechituri din zonă. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el.

          — Îţi mai aminteşti adresa magazinului?

          — Nu. N-am dat importanţă amănuntului. Nu aveam de gând să mă întorc după el. Dar se găsea undeva în spatele depoului, aproape de cartierul chinezesc.

          Îmi notez toate astea în carneţel, apoi mă ridic în picioare.

          — Îţi mulţumesc pentru ajutor, domnule Alden.

          Dau să plec, dar bărbatul mă opreşte.

          — Ce ai de gând să faci cu lănţişorul? Asta presupunând că ai să-l mai găseşti după atâta timp.

          — Intenţionez să eliberez un suflet chinuit.

          Alden începe să râdă.

          — Ai unul şi aici, puştiule, dacă eşti interesat.

          — Îmi pare rău, domnule Alden, dar problemele celor vii nu sunt de domeniul meu.

          Îl salut cu respect pe gardian, apoi părăsesc încăperea. Un alt gardian mă conduce afară din complex, unde mă întâmpină răceala nopţii. Urc în taxiul care m-a adus aici şi mă gândesc la pasul următor. Comunic taximetristului zona în care îmi doresc să ajung, iar acesta mă întreabă dacă am o adresă. Îi explic că nu, iar după o scurtă conversaţie în care îi spun ceea ce caut, ajungem la un acord. Există trei locuri de interes, după spusele sale, aşa că stabilesc cu el să le vizităm pe fiecare.

          Ajuns la prima destinaţie, aflu că magazinul cu pricina s-a desfiinţat de curând, dacă ar fi să mă iau după afişul din geam. Nu pot face mai multe în seara asta, aşa că mă urc înapoi în taxi şi mă rog să nu fie acesta locul unde a lăsat Alden lănţişorul, pentru că lucrurile s-ar complica foarte mult.

          La al doilea magazin am mai mult noroc. Găsesc o bătrână care se oferă să mă ajute imediat ce îi explic problema mea. Din păcate, nu reuşeşte să găsească vreo evidenţă cu lănţişorul respectiv şi nici nu-şi aminteşte să fi luat în primire unul de genul celui descris de mine. Nici de Alden nu-şi aminteşte, decât de la televizor. Dezamăgit, îmi iau la revedere.

          Taximetristul mă conduce la ultimul magazin pe care îl cunoaşte în zonă, amplasat la parterul unui bloc. Ajungem chiar în momentul în care un bătrânel trage obloanele. Nu se arată prea mulţumit de apariţia mea, dar mă pofteşte înăuntru. Mă prezint, îmi oferă numele său, apoi scot o fotografie cu Alden şi i-o întind. Tresare uşor. E posibil ca norocul să nu mă fi părăsit încă.

          — Cu zece ani în urmă, acest om a lăsat la dumneavoastră un lănţişor cu pandantiv.

          Domnul Winsworth, după cum s-a prezentat, mă priveşte insistent.

          — Eşti de la poliţie?

          — Nu, domnule, sunt consultant FBI. Lănţişorul a aparţinut unei tinere care s-a aflat în apropierea acestui om. Vreau doar să găsesc acest lănţişor, asta e tot.

          Bătrânul oftează, apoi îmi face semn să-l urmez. Părăsim magazinul, iar după ce se asigură că totul e securizat, mă conduce la etajul al patrulea al blocului cu pricina. Ne oprim în faţa apartamentului din capătul culoarului. Bătrânul descuie şi mă invită înăuntru. Mă conduce în sufragerie, acolo unde sunt întâmpinat de soţia şi fiica lui, domnul Winsworth ocupându-se de prezentările de rigoare. Îmi face apoi semn să mă aşez pe canapea, iar doamna Winsworth se oferă să-mi aducă ceva de băut. Refuz politicos, însă doamna nu mă bagă în seamă şi dispare în bucătărie.

          — Luiza s-a culcat? îşi întreabă bătrânul fiica.

          — Ştii bine că aşteaptă să-i citeşti înainte să se bage în pat, îi răspunde femeia cu un zâmbet.

          — Poţi să-i spui să vină puţin?

          — S-a întâmplat ceva, tată? întreabă îngrijorată tânăra şi priveşte în direcţia mea.

          — Nu, nimic, o asigură domnul Winsworth. Vreau doar să vorbesc cu ea.

          Femeia clatină din cap şi dispare într-o cameră alăturată. Doamna Winsworth soseşte din bucătărie cu o cană de cafea, pe care o aşază pe o măsuţă rotundă, în faţa canapelei. Sorb câteva guri şi îi mulţumesc pentru amabilitate.

          Câteva secunde mai târziu, Sheera, fiica domnului Winsworth, apare de mână cu o fetiţă de vreo şapte sau opt ani. Copila arată puţin somnoroasă, dar chipul i se luminează atunci când îşi vede bunicul, în braţele căruia sare de bucurie. Ochii îmi cad pe lănţişorul pe care îl poartă la gât. Fetiţa observă asta. Privirile ni se intersectează pentru o clipă şi îmi dau seama că este specială.

          Domnul Winsworth o aşază lângă el, pe fotoliu, şi încearcă să-i explice despre lănţişor. Însă Luiza îl opreşte şi arată cu degetul către mine.

          — Ştiu deja de ce a venit.

          Spre surprinderea familiei, fetiţa coboară din fotoliu şi păşeşte în direcţia mea. Îşi scoate lănţişorul de la gât şi mi-l întinde.

          — Bunicul a încercat să-l vândă de multe ori, dar nimeni nu l-a vrut. L-a adus într-o zi acasă, plângându-se că nu poate să-l dea. Atunci când l-am văzut, am ştiut că vrea să rămână la mine. Acum… cred că vrea să meargă cu tine.

          Iau lănţişorul din mânuţa ei firavă şi îl privesc câteva secunde. Este deosebit, aşa cum a zis Alden. Emană o încărcătură emoţională puternică. Nu e de mirare că a trezit abilităţile copilei înainte de vreme.

          — Îţi mulţumesc, Luiza, că ai avut grijă de el.

          Fetiţa îmi zâmbeşte. Îmi dau seama că este la fel ca mine, că simte prezenţa lucrurilor nevăzute. Iar peste ani, atunci când puterea ei va ajunge la maturitate, iar Păzitorii o vor descoperi, dacă le accepta propunerea, va primi un carneţel ca al meu, cu file care transformă în cuvinte suferinţa celor trecuţi în nefiinţă. Dar pe moment, e mai bine să se bucure de copilărie. Şi aşa a purtat prea multă vreme povara lănţişorului.

          — Îmi cer scuze pentru deranj, spun şi mă ridic în picioare. Dacă se poate, domnule Winsworth, aş vrea să cumpăr acest lănţişor de la dumneavoastră.

          Bătrânul clatină din cap.

          — L-am dăruit Luizei cu vreo patru ani în urmă, aşa că îi aparţine. Acum, ea ţi l-a oferit ţie. Ridică din umeri neputincios: Nu există nicio datorie.

          Le mulţumesc încă o dată pentru ospitalitate, apoi îmi iau rămas bun. Liftul mă duce degrabă la parter. Cobor scările de la intrarea în bloc şi urc în taxi, care porneşte, la instrucţiunile mele, către apartamentul pe care îl deţin în centrul oraşului. Misiunea mea nu s-a încheiat, dar ora este deja destul de târzie, aşa că mă văd nevoit să las pe dimineaţă ceea ce va fi probabil ultimul pas.

          Seara trece repede, oboseala acumulată pe timpul zilei oferindu-mi un somn adânc. Dimineaţa soseşte parcă într-o clipă, iar eu o întâmpin cu zâmbetul pe buze. Nu este primul meu caz de acest gen, dar în momentul în care nu voi mai simţi acestă entuziasmare, această împlinire interioară, voi preda carneţelul înapoi Păzitorilor.

          Cobor scările în grabă, în plină surescitare a momentului. La ieşirea din bloc dau nas în nas cu Elisabeth. Nu pare deloc fericită.

          — Îmi spui şi mie la ce ţi-ai mai luat telefon mobil dacă-l ţii închis?

          Mă caut prin buzunare, iar într-un târziu dau peste obiectul cu pricina. Într-adevăr, este închis. Am uitat să-l bag la încărcat în seara precedentă. Ridic din umeri şi afişez un zâmbet nevinovat. Elisabeth îşi dă ochii peste cap nervoasă şi îmi face semn s-o urmez.

          — Vino, avem o crimă de investigat.

          O urmez în tăcere până la maşină. Înainte să urc, întreb:

          — Mă poţi duce până la cimitir?

          Mă priveşte ca o profesoară severă care şi-a prins elevul preferat copiind.

          — De ce?

          — Am ceva de rezolvat. Nu durează mult, promit.

          Nu-i convine. Începe să mormăie ceva neinteligibil, dar nici nu mă refuză. Urcăm în maşină, iar Elisabeth demarează în viteză. Nu ştie despre abilitatea mea şi nici nu are idee cu ce mă ocup în timpul liber. E mai bine aşa. Nu este genul de om care să accepte paranormalul cu braţele deschise. Totuşi, este deranjant când munca mea intervine în relaţia profesională de care ne bucurăm. M-aş lipsi cu bucurie de momentele acestea tensionate, în care niciunul din noi nu scoate o vorbă.

          Ajungem destul de repede la cimitir. Elisabeth coboară din maşină şi îşi aprinde o ţigară, iar eu îmi fac drum către intrare. Mă abat de la cărarea pietruită şi înaintez printre pietre de mormânt. Frunze moarte mi se lipesc de talpa încălţărilor şi tivul pantalonilor mi se umezeşte. Într-un final, privirea îmi cade pe o piatră relativ nouă. Inscripţia spune totul.

          În memoria fetei în albastru

          Ucisă de tren, iulie 17 2019

          Necunoscută, dar nu uitată

          Scot lănţişorul şi carneţelul de la adăpostul jachetei.

          — L-am adus, spun. Ce vrei să fac în continuare?

          Niciun răspuns. Nu simt prezenţa spiritului fetei. Nici carneţelul nu aruncă vreun indiciu. Oare am interpretat greşit semnele? Întrebarea aceasta mă roade. Din păcate, nu mă pot gândi prea mult la asta, pentru că aud claxonul nervos al mașinii e Elisabethei. Nu este o fire răbdătoare. Este în interesul meu să nu o las să aştepte. Oricum nu am idee ce ar trebui să fac în continuare, aşa că va trebui să reanalizez fiecare indiciu.

          Pornesc către ieşire. Pe drum, o tânără mă ocoleşte, având într-o mâna un buchet cu flori, iar în cealaltă mânuţa unei copile de unsprezece sau doisprezece ani. Mă opresc în loc ca trăsnit. Mă întorc buimac şi scot din buzunar fotografia fetei în albastru. Orice urmă de îndoială se risipeşte atunci când descopăr cât de copleşitoare este asemănarea.

          Femeia şi copila se opresc în dreptul mormântului necunoscutei. Femeia aşază buchetul pe solul umed, iar fetiţa pare că vorbeşte pietrei funerare. Deşi nu îmi doresc să întrerup un asemenea moment, nu am de ales. Elisabeth claxonează încă o dată, ceea ce înseamnă că începe să-şi piardă răbdare. Asta nu e bine deloc. Mă îndrept cu paşi repezi către cele două.

          — Îmi cer scuze, dar o cunoşteaţi? arăt către mormânt.

          Femeia mă priveşte suspicioasă şi o trage pe copilă aproape de ea.

          — Cine eşti?

          — Mă numesc François Hubert şi sunt consultant FBI, spun şi îi prezint legitimaţia.

          Femeia îşi muşcă buza de jos încet şi o ascunde pe copilă în spatele ei.

          — Deci, aţi aflat până la urmă.

          — Mă tem că nu ştiu despre ce vorbiţi…

          — Nu aţi venit după…?

          Se opreşte înainte să-şi termine gândul, dar îmi dau seama că se referă la fată.

          — Aţi pătruns ilegal în ţară, despre asta e vorba, nu? Tăcerea ei mă invită să continui: În cazul acesta, nu trebuie să vă faceţi griji, nu sunt aici ca să vă fac necazuri. Aş vrea totuşi să-mi spuneţi ce legătură aveţi cu cea care se odihneşte aici.

          Femeia oftează uşor. Clatină din cap supusă.

          — Numele meu este Maria Álvarez, iar mormântul aparţine surorii mele, Enriqueta.

          — Şi fetiţa?

          — Mirabel este fiica ei.

          — Aşa m-am gândit şi eu, spun mai mult pentru mine. Aş vrea să ştiu ce s-a întâmplat? Cum a ajuns micuţa în grija ta?

          — Aşa cum ai ghicit deja, domnule François, am intrat ilegal în ţară, acum vreo zece ani. După bombardamente, am vândut casa şi toate bunurile şi am încercat să trecem graniţa. Maria era căsătorită şi avea doi copii, pe când eu eram singură. Am găsit foarte repede pe cineva care să mă ajute. Dar nu am vrut să plec singură. Aşa că am căzut de acord să o iau pe Mirabel cu mine, iar Enriqueta să ne urmeze la scurt timp cu soţul şi cealaltă fiică a lor, atunci când găseau pe cineva care să fie dispus să-i treacă graniţa.

          Am ajuns cu bine în State, mi-am găsit o slujbă, prost plătită, dar la oameni care nu puneau întrebări, şi mi-am aşteptat sora cu nerăbdare, având în acest timp grijă de Mirabel. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu exactitate, dar am primit într-o zi veşti de la ea că Chico, soţul ei, şi Francisca, fata cea mare, au murit într-o confruntare armată şi că încearcă să ajungă cât mai repede la noi. Spunea că a găsit pe cineva care s-o treacă graniţa şi că va sosi curând. Nu a mai ajuns la noi, după cum îţi dai şi singur seama. Şi, din cauza condiţiei noastre, nu am putut să ajut la identificarea ei, motiv pentru care au îngropat-o ca pe o necunocută.

          — Îmi pare rău, spun. Îmi dau seama că v-a fost foarte greu.

          Duc mâna la buzunar, mă aplec şi-i întind copilei lănţişorul.

          — Cred că mama ta îşi doreşte ca lănţişorul acesta să ajungă la tine.

          Maria suspină şi se lasă pe vine pentru a fi la acelaşi nivel cu Mirabel.

          — Lănţişorul acesta… Nu ştiu de unde îl aveţi, domnule François, dar… a aparţinut Enriquetei, spune cu ochii în lacrimi. Chico l-a făcut cu mâna lui şi i l-a oferit în ziua nunţii. Se pricepea la astfel de lucruri… Era genul de om bun la toate. Şi-a iubit soţia şi fiicele nespus de mult…

          Ochii copilei se umezesc. Strânge cu putere lănţişorul în palma ei şi mă priveşte cu recunoştinţă.

          — Mulţumesc.

          Îi ofer un zâmbet sincer, apoi aştept stânjenit ca cele două să se calmeze. Maria îşi şterge lacrimile şi se ridică în picioare. Mă priveşte în ochi şi întreabă cu teamă:

          — Ce se va întâmpla cu noi acum?

          — O să fac tot posibilul ca şederea voastră aici să devină legală.

          — Poţi face aşa ceva, domnule François?

          — Am câţiva prieteni buni… În plus, nu este o coincidenţă faptul că ne-am întâlnit astăzi aici, spun şi privesc piatra de mormânt.

          Aud claxonul maşinii lui Elisabeth pentru a treia oară, mai furios ca înainte. Trebuie să mă grăbesc, altfel nu o să mai am linişte toată ziua. Scot din portofel o carte de vizită şi i-o ofer Mariei.

          — O să vă contactez eu zilele următoare, domnişoară Álvarez. Între timp, dacă aveţi nevoie de ceva, nu ezitaţi să-mi spuneţi. Iar acum, dacă-mi permiteţi, trebuie să-mi iau la revedere.

          Mă înclin cu respect şi mă îndrept către ieşire. Un fior mă cuprinde brusc şi îmi dau seama că Enriqueta doreşte să-mi comunice ceva. Scot carneţelul din buzunar şi îl răsfoiesc. Pe prima pagină liberă găsesc cu litere de foc: „Mulţumesc”. Un zâmbet tâmp mi se lăţeşte pe chip.

          Pun carneţelul la adăpostul jachetei şi mă grăbesc către ieşire. O găsesc pe Elisabeth rezemată de maşină, bătând darabana de nervi.

          — Parcă ziceai că nu durează mult.

          — Îmi cer scuze, nu am crezut că lucrurile vor fi atât de complicate.

          Pufneşte nervoasă şi îmi face semn să urc mai repede în maşină. Înainte s-o ascult, chiar dacă nu este nici pe departe cel mai bun moment, îmi fac curaj şi spun:

          — Elisabeth, am nevoie de o favoare.

          Se întoarce în loc şi trânteşte portiera deschisă doar pe jumătate.

          — O favoare?! O favoare, François? Spune-mi, a câta ar fi pe luna asta? Ai idee cât îmi este de greu să rezolv toate chestiile astea pe care mi le tot arunci în cârcă? Sau îţi imaginezi că Biroul există doar ca să-ţi facă ţie favoruri?

          Nu răspund. Este supărată şi înţeleg de ce. În momentul acesta, orice aş zice ar fi folosit împotriva mea. Şi nu la curtea de justiţie.

          — Urcă! spune fără drept de apel.

          Mă supun spăşit. Maşina demarează în forţă, ca de fiecare dată când Elisabeth se găseşte nervoasă la volan. Îi înţeleg frustrarea. Nu reacţionează astfel pentru că nu vrea să mă ajute, ci pentru că toate se sparg în capul ei. Iar eu… Eu sunt stresul cel mai mare cu care s-a pricopsit până acum.

          Întorc capul şi îi ofer un zâmbet sincer. Încearcă să se ţină tare, dar, într-un final, oftează şi observ cum se relaxează, chiar dacă furia încă îi mai joacă în pupile precum artificiile. Apucă un pliant din torpedo şi mi-l aruncă în braţe.

          — Prânzul sau cina? întreb.

          — Spune-mi mai întâi ce promisiune ai făcut.

          Înghit în sec. De data asta o să mă coste mai multe prânzuri şi cine decât îmi permit. Este totuşi un preţ mic pe care sunt oricând pregătit să-l plătesc pentru liniştea celor trecuţi în nefiinţă.

          — Cred că o să plătesc pentru amândouă… Probabil şi pentru următoarele… şi următoarele…

          

Dumitru Vlad

Dumitru Vlad

M-am născut pe 10 februarie 1987 în Bucureşti. Am cochetat cu scrisul în adolescenţă, dar am renunţat repede din lipsă de talent şi chef, dar şi din cauza unor probleme neaşteptate. Împins de la spate de o bună prietenă, căreia i-am povestit de „minunăţiile” scrise cu ani în urmă, m-am reapucat de scris. Între timp, am descoperit un site dedicat literaturii, unde am întâlnit foarte mulţi autori aspiranţi care m-a ajutat să evoluez ca scriitor. Autori precum Jules Verne, Victor Hugo, Radu Tudoran şi Constantin Chiriţă m-au însoţit pe parcursul copilăriei, iar acum, atracţia mea pentru SF crescând neaşteptat de mult pe parcursul anilor, autori precum Orson Scott Card, Frederick Pohl şi Nancy Kress şi-au găsit loc în biblioteca personală. Trei cărţi de suflet m-au influenţat mult: Shogun, Dune şi Preludiul Fundaţiei.

More Posts