gsf74 banner-650  

          În RL (Real Life), era începutul primăverii lui 2005 și cei care aveam să extindem alianța Valahia din Uni 11 ogame (Universul 11 de pe ogame.org) lucram toți la aceeași firmă, în câteva birouri, undeva în orașul vechi al Brașovului.  Pentru ce lucram noi, perioada era una lentă, aveam timp să ne ocupăm și de altceva, în speță de jocuri în rețea. Cât Age of Empires și Starcraft poți să joci între trei și șapte participanți, fără a mai pune la socoteală campionatele în sistem elvețian, “fiecare cu fiecare”? Așa că, atunci când Petecu (scris fără apostrof, username pentru toate jocurile la care participa) a avut ceva nou pe ecranul calculatorului său, ceva care părea simplu și arăta bine și, mai mult decât atât, nu cerea downloaduri și instalări de sute de mega sau câțiva giga, ne-am strâns toți câți nu eram “pe teren” în spatele lui și am început să punem întrebări.  Niciunul dintre noi nu știam atunci, nu bănuiam măcar în dimineața de aprilie cu lumina aceea albă care face birourile să pară mai curate și cu temperatura exactă a unei vacanțe perpetue, că RL-urile noastre se vor schimba într-atât până la venirea toamnei. Până-ntr-atât încât RL va deveni un apendice incomod al singurei vieți care va conta pentru noi, aceea de războinici spațiali valahi, amirali ai flotelor combinate, prinși într-un conflict inter-galactic care nu va ține cont de timpul și locul unde bietele noastre RLs ar fi vrut să ne ducă, aruncându-ne în bătălii nesfârșite la marginea unor sisteme planetare ale Universului 11.

          *

          Cosmologia ogame și limitele derivate din ea (I)

          La intrarea într-un univers, jucătorul primește o planetă într-un sistem solar cu până la 15 “sloturi” orbitale care pot fi toate ocupate, dar, de cele mai multe ori, nu sunt decât pe jumătate sau chiar mai puțin. Și asta pentru că există 400 de sisteme într-o galaxie și nouă galaxii pe univers. Ceea ce înseamnă că un univers ogame ar avea un maximum de 15 ori 400 ori 9 jucători cu câte o singură planetă, fapt ce nu s-a întâmplat niciodată, anume din două motive: fiecare jucător poate și trebuie să dețină doar nouă planete, iar diferențele de valoare în luptă între jucătorii intrați în univers mai curând și cei nou-veniți sunt insurmontabile, ceea ce face jocul mai puțin interesant. De aceea, niciodată vreun univers ogame n-a avut mai mult de 9000 de jucători, iar eu nu am jucat nicioadată într-unul cu mai mult de 5000. Universul 11 avea peste 4000 de jucători când alianța Valahia ne-a primit pe noi, iar când eu am cedat contul meu, se îndrepta spre 3000, devenise “rece”.

          Încă un lucru despre forma universului ogame și a influenței asupra jocului: pentru că este vorba de traiectorii, expediții, chiar urmăriri în spațiu, distanțele și vitezele contează foarte mult. Trecând peste diferențele dintre tipurile de nave și avansul tehnologic (voi reveni), distanțele sunt relativ proporționale cu 20 000 de unități între galaxii, care aceleași 20 000 de unități se regăsesc la fiecare 50 de sisteme aflate “în linie” în aceeași galaxie.  Cu alte cuvinte, să ajungi din galaxia 1 în galaxia a 4-a ia mai puțin timp decât să zbori din sistemul 1 în sistemul 400 ale aceleași galaxii. De aceea, la discuțiile despre forma universului ogame, cu o cană de cafea în mână, pe terasa biroului în RL, oscilam între a vizualiza nouă clătite rulate puse una peste alta, în secțiunea fiecărei clătite fiind câte un singur sistem de câte 15 planete, sau un tor de toruri (“clătitele”), căci galaxia 1 părea că e la aceeași distanță de 2 ca și de 9…

          Adevărul nu a avut niciodată prea mare importanță fiindcă majoritatea acțiunii s-a desfășurat în primele două galaxii, cu pierderea intensității în a 3-a și a 4-a, cu refugii, falanstere și colonii miniere răspândite până-ntr-a 9. Intrarea jucătorilor noi în univers se face totdeauna în primele două galaxii și, pe cât posibil, în primele 100 de sisteme ale acestora.

          *

          Cu toții jucasem pe vremea 286-lor și până la adventul pentiumurilor, Civilisation 1 și Orion. Așa că “skin”-ul inițial al ogame-ului nici nu ne-a plăcut, nici nu ne-a displăcut, era util, odihnitor cu albastrul lui de uniformă de liceu pre-decembrist. Era amuzant cu vinietele din fața descrierilor construcțiilor, navelor, tehnologiilor și armelor de apărare pe care trebuia să le dezvoltăm în imperiile noastre aflate în stadiul embrionar: prima planetă, nicio construcție, nicio tehnologie, 500 de unități de metal și 500 de unități de cristal primite ca deschidere.

          Toți cei șase colegi ai Petecului ne-am înscris aproape simultan în universul 11, după ce am revăzut regula jocului cum că sub același IP nu pot exista două conturi, adică o persoană poate avea doar un cont per univers, precum și regula că mai multe persoane nu pot împărți același cont. La început nu am înțeles foarte bine la ce sunt bune regulile acestea, dar în nici două săptămâni, când războiul era peste noi în toată splendoarea lui, le-am binecuvântat chiar.

          Deci iată cum Otrăvitu, Catliban, Haiducu, Helios, Cyobik și Skeas ne-am alăturat Petecului și am început să construim cât de repede ne lăsa jocul: centrala energetică, minele de metal și cristal, apoi sintetizatorul de deuteriu…

          *

          Echilibrul resurselor, avansul tehnologic, înarmarea (I)

          În ogame există trei resurse principale: metalul, cristalul și deuteriul. La ele se adaugă în varianta de după 2007 a jocului “materia întunecată”, care e un soi de monedă internă și face transpunerea banilor din RL în ogame, pentru jucătorii care vor să ardă etapele sau vor să aibă anumite avantaje pentru care sunt gata să introducă în ogame cardul RL. La vremea când ce se povestește aici se întâmpla, rutinele materiei întunecate nu existau, toată lumea juca gratis, mulțumindu-se cu comerțul intern jocului.

          Metal, cristal și deuteriu – în diverse combinații, proporții și cantități, cele trei resurse sunt cheltuite pentru construcții, tehnologii, nave și apărare planetară (fiecare construcție pleacă de la nivelul 0 și, teoretic, nu are o limită în a fi dezvoltată – cu excepția celor dedicate unor salturi tehnologice sau a porților hiperspațiale -, dar nu am auzit de mine peste nivelul 36, căci investiția în nivelurile superioare ar fi prohibitivă, imposibil de făcut în condiții de război). Evident, pentru a avea puterea de a extrage mai multe resurse, este nevoie de energie, fie de la centrala solară, fie de la sateliții solari, fie de la reactorul de fuziune… Aici intervine prima balanță, căci jucătorul ogame își dă foarte repede seama că sateliții solari – altfel ieftini și cu un timp redus de producție  – pot fi distruși în raidurile inamice, iar reactorul de fuziune consumă deuteriul care e mai bine folosit de propriile nave. Se ajunge la o formulă de tipul “nivelul centralei solare este optim cu două unități mai mare decât cel al minei de metal, cu trei mai mare decât al minei de cristal și cu cinci mai mare decât al sintetizatorului de deuteriu”. Formula aceasta îmi aparține, este ce am observat că ajunsesem să am pe toate planetele mele.

          Ținând cont de faptul că în raidurile și bombardamentele inamice nu sunt distruse construcțiile (mine, laboratoare etc.), ci doar navele de pe orbită și apărarea planetară (dacă nu reușesc să învingă sau măcar să respingă inamicul în maximum șase runde – voi reveni), investiția în construcțiile de la suprafața planetei și în tehnologie este cea mai sigură. Este ceea ce creează jucătorul “miner”, adică jucătorul care nu e interesat de război, cu vânătoarea și cursele lui, cu jafurile și distrugerile sale, ci doar de creșterea de neoprit, în aparență, a exploatării resurselor și a investițiilor. Da, dar ogame spune că o jumătate din resursele depozitate pe o planetă înfrântă într-un raid se încarcă automat în calele învingătorului, de unde și jocul dublu al “minerilor” ca jucători defensivi, constructori ai unor apărări planetare monstruoase, menite să descurajeze orice atac. Însă eu nu am întâlnit nicio apărare impenetrabilă în fața unor bombardamente, atacuri și trucuri combinate ale mai multor jucători…

          *

          Ogame începe lent, poate fi plictisitor și devine periculos înainte de vreme dacă îl joci singur. De aceea, încă din a doua zi, după parcurgerea listelor de discuții de pe forumul universului 11, grupul nostru a început să își caute o alianță. Convenția jocului spunea că orice mesaj folosind interfața ogame să fie în engleză – azi există universuri în toate limbile naționale relevante din RL, inclusiv românește -, așa că, vrând-nevrând am fost pus în rolul de ambasador al grupului nostru de “newbiees” – nou-veniți, “noobs”, mai pe scurt. În topurile uni 11 (puncte, flotă, tehnologie), mi-a sărit în ochi Valahia, care n-avea cum să nu fie românească, nu-i așa? Plus că veteranii noștri românași erau în top 10-20 la toate statisticile, deci unde era un loc mai bun să ne aciuim și noi, cei șapte de la poalele Tâmpei, în așa fel încât să ardem etapele și să maximizăm distracția? De-abia după ce am fost admiși, am constatat că ar fi fost nevoie să fim ceva mai atenți cu statusul alianței care ne-a primit cu brațele deschise: Valahia se afla în război, de vreo două luni, cu Genesis Recreated,  o alianță de top 5-5-5…

          *

          Cum se poartă un război spațial (I)

          Până la urmă sau, de fapt, de la început, tot ceea ce contează sunt punctele, cuantificările. 1 punct în palmaresul personal se dă prin cheltuirea, indiferent pe ce, a 1000 de unități de resurse. Că ești un miner, că ești un prădător care investește numai în flotă și o ține în mișcare,  că ești un savant, PUNCTUL îl faci în același fel.  Mia aceea de resurse o poți face așteptând ca minele și sintetizatorul de pe planeta respectivă să producă destul pentru investiția ce o ai în plan. Mai poți să îți aduci resurse de pe o altă planetă de a ta, ca să acoperi mai repede costurile. Apoi este războiul… Cel mai ușor, iar 9 din 10 jucători așa încep, este să cauți planete părăsite, cu apărarea distrusă, care au stăpânul ieșit din joc într-o stare psihologică vecină cu disperarea sau cu nepăsarea de după o renunțare bruscă, și care nu au minele oprite din producție ori, mai rău, distruse. Planetele cu minele încă în exploatare, fără apărare și al căror stăpân nu se mai întoarce, se numesc “ferme”. Este un act de război să faci un raid la o fermă și să pleci cu calele pline. Fermele provenite de la jucătorii de top 500, să zicem, cum era cazul în universul 11, erau o mană cerească pentru orice noob care le-a găsit.  Regula jocului spune că nu poți ataca aceeași planetă a aceluiași jucător mai mult de cinci ori pe zi (“bashing rule”), dar un jucător absent nu se va plânge, nu-i așa? Se pot organiza trenuri formate din nave de transport, fără escortă, iar resursele se aduc pe planeta de pe care flota a pornit atacul-recoltare.

          De asemenea, una dintre marile temeri ale oricărui jucător de ogame este să nu devină “ferma” unui jucător mai puternic. Căci după ce ai investit în construcțiile unei planete și în apărarea ei, dacă un inamic reușește să te dea peste cap, nu mai ai nimic de făcut decât să părăsești jocul sau – dar cine are tăria asta de caracter? – să îți distrugi planeta sau planetele pe care nu mai poți să le aperi și să pleci în altă galaxie…

          *

          Primele zile au fost vesele în Valahia. Veteranii valahi, despre care am aflat pe Messenger că în RL sunt programatori și ingineri la o firmă din Târgu Jiu, ne-au primit cu brațele deschise și cu cuferele pline, cum s-ar zice. Alianța lor a crescut în efective cu aproape 30% și aveau nevoie de entuziasmul nostru după ce războiul cu GenRe-ul, cum numeau ei Genesis Recreated, le-a mai știrbit din plăcerea jocului.  “Balaurul” era avatarul sub care se afla liderul alianței, un jucător de top 50, cu peste 300 000 de puncte când am intrat noi în Valahia.  El a dat ordinul ca noii veniți să fie ajutați cu resurse (absolut legal în joc: nu este nevoie de comerț, de schimb în proporția 3:2:1, metal-cristal-deuteriu, între un jucător mai valoros și unul aflat sub el în tabele, primul poate trimite oricât celui de-al doilea; reciproca nu este valabilă și nici legală), ceea ce ne-a făcut să avansăm foarte repede, cu greșelile inerente. Construcții inutile pentru un începător aflat sub 5000 de puncte (când încă este protejat de eticheta de newbie și nu poate fi atacat de cineva cu mai mult de două ori punctele sale) au apărut pe planetele noastre în a treia sau a patra zi de la înregistrare. Balaurul avea răbdare, presupun că era șef de birou la el acolo, căci altfel nu și-ar fi petrecut atâta vreme explicându-ne ce ar trebui să facem.  Când primul dintre noi, cred că a fost Skeas,  a lansat primul transportor mic către o fermă de-a Balaurului, a fost sărbătoare și în Brașov și în Târgu Jiu!… Iar asta a fixat dispoziția până la primele lovituri ale GenRe-ului împotriva recruților valahi

          *

          Tehnologii, nave și apărare planetară (I)

          Întocmai ca în Civilisation și în Orion, dezvoltarea nu este liniară și are suficiente puncte în care jucătorul să decidă ce i se potrivește mai bine ca personalitate și/sau scop în joc.  Există tehnologii care trebuie cercetate până la un anumit nivel – cea a laserului, spre exemplu -, altfel arborele descoperirilor științifice nu se mai ramifică. Tot astfel, este inutil, dacă ești jucător de atac, să îți dezvolți tehnologia plasmei până la nivelul 7, dacă tot nu ai de gând să îți construiești îngrozitoarele tunuri plasmatice pe planetele tale. Câteva tehnologii sunt esențiale și orice jucător încearcă să atingă cât mai repede un nivel cât mai ridicat pentru fiecare:

          a. tehnologia calculatoarelor – cu fiecare nivel primești dreptul la încă o flotă aflată în zbor simultan cu celelalte flote ale tale. Foarte utilă încă de la început, pentru un jucător cu mult timp la dispoziție, fiindcă poate avea mai multe tipuri de misiuni simultan. De asemenea, scade timpul în care se descoperă noi tehnologii.

          b. tehnologia spionajului – cu cât este mai ridicată, cu atât sondele de spionaj (“probes”, de unde “probele” în jargonul ogame) pot afla mai multe despre apărările planetare ale adversarului, despre flota lui, fără a fi descoperite. Un raport de spionaj cu 100% exactitate este mult mai bun decât unul de 30%, evident. Tot astfel, contraspionajul își face mai bine datoria dacă această tehnologie este mai avansată decât a adversarului care trage cu ochiul.

          c. tehnologia motorului (pe combustie sau cu impuls sau hiperspațial) – fiecare din variantele de motor necesită alte investiții și permite alte nave, cu alte performanțe. Combustia e folosită de transportoare, nave de vânătoare mici și sonde, impulsul de crucișătoare, propulsia hiperspațială de “battleships” (nave de război, cuirasate) și “stele ale morții” (da, “Death Star”, ca în filmul lui George Lucas) etc. O flotă combinată zboară cu viteza celei mai încete nave din compunerea ei, iar timpul de atac contează enorm, mai ales pentru realizarea surprizei.

          d. tehnologia armelor – se aplică nu doar pentru a crește puterea loviturilor navelor sau apărării planetare, dar și pentru a descoperi unele aplicații noi.

          e. tehnologia graviton – duce la dezvoltarea ultimei arme din ogame, R.I.P.-ul, așa cum e numită “steaua morții” în jargonul jocului. Un RIP sau, și mai bine, câteva puse la un loc, pot distruge o lună, cu tot ce e construit pe ea. Este expresia ultimă a unei puteri cu adevărat imperiale, în stare să acopere costurile enorme și să protejeze investiția în sateliți solari.

          *

          Primul duș rece l-am primit cam după o săptămână – zece zile de la înscrierea în Valahia. Petecu a greșit rău de tot, a fost “banat”( “bannished”) pentru “împărțire de cont”(“account sharing”), până în 2034, adică pe veci, în ce ne privea! Petecu primise parola de acces de la un alt jucător, Red Snake, care plecase în concediu în RL și nu a intrat în vacanță în joc (adică nu și-a oprit producția, nu și-a andocat flota, nu a anunțat un Game Operator că pleacă și, implicit, contul său să nu poată fi atacat). Faptul că Petecu și-a trimis sieși, de pe același calculator, resurse de la contul Red Snake către contul Petecu, l-a dat de gol imediat unui GO, care a acționat conform regulilor… Că Valahia a pierdut contul Petecu, de vreo 3500 de puncte n-a prea contat, dar Red Snake avea aproape 100 000! “Nu așa se joacă, domnilor!”, Balaurul era nemulțumit, ca să mă exprim delicat.

          În fine, foarte repede aveam să învățăm, cei șase care am rămas în Uni 11 și în Valahia, cât de serioasă e joaca noastră. Eu puțin mai repede decât ceilalți, întrucât, fiind mai vorbăreț de felul meu, mă cam băgasem în seamă pe lista de discuții a războiului cu GenRe-ul.  Nord-americanii, în principal canadieni – aflasem de la veterani cu cine aveam de-a face -, jucau psihologic murdar: deși nu reușiseră să distrugă decisiv flotele sau apărările planetare ale Valahiei, făceau un zgomot puternic cerând zilnic, într-un limbaj la un pas de “trolling” (amenințarea neelegantă a unui jucător mai slab), acceptarea înfrângerii de către aceasta. Curentul de opinie de pe forum le era favorabil, mai ales că niciun jucător valah nu mai reușise de ceva vreme o lovitură semnificativă împotriva vreunei flote GenRe. Atunci m-am trezit și eu, fiindcă engleza mea îmi permitea, să îi iau în tărbacă. Să fac mișto. Să le dau cu tifla. Să le-arăt degetul… ceea ce în ogame se cheamă “flamming”, adică inflamarea nervilor adversarului. Catliban got first known for his tongue in Uni 11. Dar cearta mea cu GenRe-ii a avut un efect imediat în Valahia, a redat pofta de joc veteranilor hărtăniți. Și, pe cuvânt!, era timpul să vrea iar să își pună flotele în mișcare!

          *

          Cum se poartă un război spațial (II)

          Majoritatea jucătorilor ating limita de 10 000 de puncte având o dezvoltare “în evantai”. Adică au tehnologiile cercetate până pe la a putea produce crucișătoare, dar cu armură, scuturi și arme mediocre (nivelurile 5-6), șantierele navale la limită, tot pentru crucișătoare și nave de colonizare, apărările planetare până la scutul planetar mic, bazându-se pe laserele mari și, eventual, niște tunuri ionice; “imperiul” lor are de-abia 4-5 planete, din care cel mult trei dezvoltate armonios… Cât despre flotă, ea este un amalgam de transportoare mici, mari – maxim 20 -, reciclatoare – vreo 6-7 -, “vânători” ușori și grei – maxim 100 din primii, probabil vreo 30 din ultimii -, și, summa cum laude, vreo 10-15 crucișătoare, la care se adaugă, pentru impresia artistică, 10-15 “probe” de spionaj. Apărarea pe planeta-mamă se zbate între câteva zeci și câteva sute de lansatoare de rachetă, lasere ușoare, lasere grele, ceva tunuri ionice, 2-3 tunuri Gauss (adică niște acceleratoare electromagnetice care trimit la viteze cosmice pe orbită obuze cât casa), protejate de un scut planetar mic, după cum spuneam. Cu alte cuvinte, 10 000 000 de unități de resurse cheltuite pe… nimic semnificativ la un atac cât de cât serios.

          Limita de 10 000 de puncte este importantă fiindcă jucătorul care a atins-o este o țintă legitimă și neprotejată pentru oricine din univers. Când ai împlinit “10k” puncte, ești de-adevăratelea în ogame, camarade! Din fericire, și nu pun ghilimelele, protecția newbie revine de fiecare dată când jucătorul este aruncat sub 10 000 puncte de atacul unuia mai puternic. Și o ia de la capăt… de cele mai multe ori fără să fi înțeles ce a greșit.

          Asta i s-a întâmplat Otrăvitului, de câteva ori.

          *

          Otrăvitu, în RL proaspăt absolvent de politehnică, un șaten înalt, suplu, cu ochi albaștri, copilăros, dar foarte serios în tot ce făcea și mai ales în jocurile începute, era redutabil în a-și construi o bază materială solidă în cel mai scurt timp în indiferent ce joc, fie Age of Empires, fie Starcraft. La fel a făcut și în ogame. A fost primul din grupul nostru trecut de 10k, și a primit primul gradul de sergent-major de la Balaur într-o ploioasă dimineață de mai, imediat după ce a deschis calculatorul și interfața cu universul 11 din ogame – mai nou, asta era rutina de serviciu pentru noi toți, deschideam ogame înaintea e-mailului… Tot el a fost și primul atacat de GenRe și, prin vederea în timp real a distrugerii flotilei sale, noi toți am învățat ce este acela un “phalanx”. Bietul Otravitu! Avea genele umede când privea câmpul de rămășite de lângă planeta-mamă, tot ce mai rămăsese din navele sale mândre, vizualizate sub un skin inspirat de serialul Babylon 5.

          *

          Cum se poartă un război spațial (III)

          În ogame, bătăliile spațiale se pot da doar în apropierea planetelor. În restul timpului, navele se află în hiperspațiu, între două planete sau luni, și nu se pot atinge una pe alta, indiferent de decalajul tehnologic sau de disproporția numerică.  De aceea, contează să faci “fleetsave”, adică să îți ții flota în mișcare, chiar și când nu ești online, peste somnul de noapte, spre exemplu, sau chiar în intervalul în care ajungi de acasă la serviciu. În ogame, mai ales de când s-a introdus posibilitatea reunirii mai multor flote pentru un obiectiv comun, fie în atac, fie în apărare, este 95% sigur că poți să găsești o flotă mai puternică decât a ta, care te poate urmări și distruge. În 2005, când s-au întâmplat cele ce le povestesc aici, fiecare jucător era pe cont propriu și, dacă știa cine îl urmărește, avea mai multe șanse să scape dacă făcea fleetsave cu încăpățânare.

          Marile imperii, jucătorii cu peste 300k de puncte, mai târziu ajungând la milioane de puncte, dețineau pe lunile anumitor planete construcția numită “sensor phalanx”, pe scurt “phalanx”. Acesta este un fel de radar cu o anumită rază de acțiune, combinat cu un cititor de desktop, căci jucătorului asupra căruia phalanxul este ațintit (prin simplul click pe planeta-țintă) i se citesc toate ordinele de marș de la și către planeta sa, la secundă, în timp real. Ținând cont de faptul că unei flote care se întoarce dintr-o misiune de luptă sau transport nu i se mai poate schimba viteza și destinația, cel care o vede cu phalanxul poate calcula la secundă un atac pentru a o distruge.  În 2005, nici măcar un jucător experimentat nu putea să ridice iar în hiperspațiu o flotă proaspăt aterizată, în mai puțin de 7-8 secunde. Eu nu am reușit niciodată sub 12. Timp berechet pentru ca lovitura phalanx să înceapă și, într-o secundă, să se încheie. În loc de flotă andocată în șantierul naval, poți avea un câmp de rămășite de metal și cristal în jurul planetei. Iar dacă atacatorul chiar este bun, după alte câteva secunde și câmpul de rămășite, “debris field”-ul, e cules de reciclatoarele lui, trimise cu mult înainte de flota de atac propriu-zisă, pentru recoltare, căci reciclatorul este cea mai lentă navă din ogame… Așa că nu mai poți recupera nimic iar atacatorul de obicei se laudă nu doar că ți-a spart flota, ci și că o s-o recicleze. Există o serie întreagă de emoticoane care se adaugă raportului de luptă postat pe forum și care exprimă exact ideea asta: “you’ve been PAWNED”! Un FR (“fast recovery”) sau QR (“quick rebuild”) lângă titlul DEFEATED aflat în fața avatarului tău adaugă jignirea peste rănirea de moarte, simulând politețea.

          *

          Semiramis era avatarul jucătoarei care l-a strivit pe sergentul nostru major.  O veterană GenRe, hârșită în lupte, perfidă și hâtră, o contabilă care lucra și se juca de pe computerul de-acasă, din Toronto. Avea între 16 și 18 ore online pe zi în uni 11 din ogame,  iar în week-end-urile când nu pleca de-acasă – și nu prea pleca -, era practic încontinuu online.  Flota sa, ca număr, armament și protecție, era doar cu puțin inferioară celei a Balaurului, dar Semiramis avea bazele departe de cel mai valoros valah, iar de următorii din alianță spusese sus și tare că nu-i pasă. Ah, dacă am fi avut putința în 2005 să lovim împreună!… Așa, Otrăvitu a rămas nerăzbunat. De vreo 4-5 ori. Mi-a plăcut de el că nu a renunțat, așa cum propagandiștii GenRe îi cereau pe forum.

          Cu vremea, Semiramis și Otrăvitu au intrat în vorbă, iar acum un an, în 2011,  când Otrăvitu a câștigat un contract în Toronto a zis că o să iasă la o bere și o pizza cu nemesis-ul său din universul 11, imediat ce scapă de jet lag. Asta da, “fast recovery”!

          *

          Și eu am primit prima lovitură serioasă de la o jucătoare: Raindrop. Deși nu era membră GenRe, era prietenă cu majoritatea canadienilor și comenta ironic sau felicita călduros fiecare postare de pe forumul dedicat războiului nostru, în funcție de cui aparținea respectiva însemnare. Ca flotă se afla cu mult deasupra mea, pe undeva prin stratosferă, din discuția cu ea de după atacul asupra planetei mele principale am păstrat expresia “my fleet is like a fly on your windshield”, “flota mea e ca o muscă strivită pe parbrizul tău”, căci știu că a râs și n-a mai fost atât de ostilă mie, chiar dacă a mai atacat valahi și după aceea.

          Mi-aduc aminte că am făcut cunoștință cu Raindrop în după-amiaza zilei în care m-a atacat, după-amiaza MEA. Diferența de fus orar din RL contează foarte mult în ogame, pentru că un atac surpriză are mai multe șanse dacă știi că ținta doarme. La fel a fost și cu mine și Picătura de Ploaie – dormeam și ea a atacat în valuri. Deși nu mi-a prins flota – oricât de nesemnificativă ar fi fost, era totuși A MEA -, lovitura a fost foarte grea întrucât m-a lăsat fără resurse, mai ales deuteriu, iar apărarea planetară mi-a fost redusă la sub o treime. Or eu oricum eram permanent sub amenințare, mai mult decât un membru obișnuit al alianței mele, întrucât eram provocatorul de serviciu! Planeta-mamă Melisandria zăcea în ruine și a fost necesar să îmi mut cartierul general pe a doua planetă, Tudorana, mai prost plasată, mult prea aproape de încă trei GenRei, fiecare mai puternic decât mine.  Am încercat să compensez lipsurile materiale cu un spor de talent diplomatic.

          *

          Cum se poartă un război spațial (IV)

          Există reguli care se aplică numai în caz de război și există și proceduri general acceptate pentru a face război. În primul rând, războiul se declară. Nu este neapărat nevoie să fie între două alianțe, se poate declara război și între doi jucători sau între un jucător și o alianță – acest din urmă caz doar după ce s-a introdus posibilitatea – software – atacului și apărării în comun de către flotele mai multor jucători. De la începutul ostilităților regula “bashing”-ului, a celor maxim cinci atacuri pe zi, pe jucător, se suspendă. De asemenea, conducătorii sau ambasadorii celor două alianțe în război crează un thread pe forum pentru rapoartele de luptă, în așa fel încât întregul univers să fie martorul faptelor de arme ale beligeranților. Un GO deschide un thread pentru schimburile diplomatice care, de obicei, se deschide cu declarația de război, aceasta trebuind să conțină motivația și scopul războiului, inclusiv condițiile în care victoria este obținută. Spre exemplu, între alianțele X și Y luptele continuă până când una dintre ele ajunge cu distrugerile la 20 de milioane de unități. Între Genesis Recreated și Valahia, războiul a durat atât de mult, aproape nouă luni, pentru că victoria trebuia recunoscută formal de către învins, cu trecerea ei pe site-ul alianței etc. Am auzit și de războaie după care învinșii au fost obligați să își desființeze alianța…

          Într-un mediu atât de pasional, ambasadorii alianțelor sunt niște jucători foarte prețuiți… și vânați. Ei trebuie să protejeze jocul alianței lor, să îi acopere greșelile, să îi exacerbeze victoriile, să nu supere terții, să fie ascultați de către toți din univers. Sunt mândru să spun că după ce am ajuns locotenent, adică la 20 000 de puncte, Balaurul mi-a făcut onoarea de a mă numi Ambasadorul Valahiei. Schimbarea și avansarea a fost făcută publică imediat, pe pagina alianței. De asemenea, Ambassador Catliban a primit codurile pentru moderarea alianței și a website-ului acesteia, devenind de facto, al doilea jucător ca importanță și influență din Valahia. Este inutil să spun că s-a sărbătorit cu bere în RL, pe terasa biroului din Brașovul Vechi, scăldat în căldura și lumina soarelui de iunie. Nu cred că își mai aduce cineva aminte ce și cu cine am lucrat în luna aceea sau în cele care au urmat, dar războiul cu GenRe-ul este foarte clar prezent în memorie!

          *

          Tehnologii, nave și apărare planetară (II)

          Diferența între ogame și Orion este, în afara lipsei desenelor animate, faptul că nu există atacuri la sol, invazii. Nimeni nu ocupă planetele nimănui. Maximul ce se poate obține este distrugerea totală a apărării planetare și transformarea în fermă. Nu pare mult, dar este mult pentru că în ogame, un joc ce se poate întinde de-a lungul a ani în RL, timpul investit în crearea unei flote sau în construcția unei apărări este învestit cu o mare încărcătură emoțională. Am văzut jucători căzuți din top 15 cu 1000 de locuri, ceea ce pentru ei era un rău resimțit în RL, frustrarea și furia fiind verbalizate dincolo de ce este acceptabil – evident respectivii au fost “banați” până în 2034, chiar dacă era clar că vor pleca de la sine…

          Pentru a produce o înfrângere atât de categorică, jucătorul ogame trebuie să cunoască perfect tehnologia internă universului, ce poate face flota sa, la ce se poate aștepta de la flota și apărarea țintei sale. El știe că după un atac al flotei, apărarea planetară se reface între 60% și 75%. Doar bombardamentul cu rachete interplanetare distruge elemente din apărare fără a mai lăsa șansa refacerii imediate a acestora. Și atunci, combinarea atacului cu rachete, inclusiv de la bazele aliaților, concentrat asupra apărării planetare a țintei, trebuie să preceadă atacul propriu-zis al flotei.  (Am participat la atacuri în care nu mai puțin de opt jucători au bombardat o singură planetă!)

          Apărătorul, pe de altă parte, are de ales între a dezvolta un număr enorm de rachete antibalistice, menite să oprească bombardamentul nuclear, fie a lansa la rându-i, ca represalii, rachetele sale interplanetare, ținând cont că două din primele ocupă același loc în hangar și sunt mai ieftine ca una dintre cele de al doilea tip.

           De asemenea, dacă flota sa este semnificativă și, împreună cu restul de apărare ce i-a rămas, poate să respingă sau chiar să distrugă flota atacatoare, dacă este prezentă pe planeta-țintă, el trebuie să încerce să o aducă sincronizat cu doar câteva secunde înainte de impactul flotei atacatoare, imposibil de oprit, deci. Este ceea ce se cheamă un “ninja”. Să fii prins de un “ninja” înseamnă că ți-ai calculat greșit numărul de nave cu care să ataci o planetă și/sau ai pierdut elementul surpriză, tu însuți fiind cel surprins acum. Mi s-a întâmplat și mie.

          Există instrumente de software pentru ogame care ajută jucătorii să calculeze rezultatul probabil al unui atac. Aceste simulatoare iau în calcul numărul de nave, tipul lor, tehnologiile armurii, scutului și armelor aplicabile ambelor flote, precum și numărul, tipul și tehnologiile apărării planetare. După cel puțin 100 de simulări, rezultatul bătăliei poate fi prevăzut. Am găsit foarte utile “the ogame tools” pentru că m-au ferit de câteva înfrângeri care s-ar fi datorat aprecierii după ochi a puterii combatanților. Am învățat pe pielea mea, pardon, pe flota mea, că e bine să mai sacrific în fața unui tabel de calcul în Visual Basic încă 15 minute, decât să lansez un raid mânat de primul impuls. Am plătit cu sute de crucișătoare o bună parte din primele impulsuri pe care le-am avut.

          *

          Cyobik a fost următorul jucător pe care l-am pierdut, pe la mijlocul lui iulie. Era în practică la noi, se pregătea să plece la mare, nu-i mai stătea capul nici la muncă, nici la ogame. Chibița mai mult, cât era la birou. Uita să își facă fleetsave-ul sau întârzia când i se întorcea flota – pe care, de lene, o ținea pe toată la un loc -, și o lăsa pe planetă suficient cât să fie văzută de spionii oricui. Așa s-a și întâmplat catastrofa. Gallardo, un jucător de top 10, neafiliat niciunei alianțe, suficient de puternic să poată să se distreze și dacă tot universul s-ar fi pus pe urmele sale, cu o personalitate fermecătoare și de un umor nebun, i-a prins flota lui Cyobik într-un atac-supriză cu 30 000 de crucișătoare, nici măcar phalanx, pornit după o spionare de rutină, într-o singură jumătate de oră. Cyobik nici măcar nu era plecat de la birou, nici măcar nu lucra, nici măcar nu avea jocul închis; cred că în jumătatea aceea de oră a fumat la o cafea pe terasă și a vorbit cu niște potențiale cliente… Știți și voi cum poate trece o jumătate de oră după-amiaza, în iulie, la birou, înainte de plecarea la mare.

          Când s-a așezat din nou în fața calculatorului, s-a albit atât de tare și de brusc încât toți am crezut că i s-a făcut rău. Noroc că a dat cu pumnul în tastatură, așa că am înțeles că e ceva legat de joc. Era. 300 de nave de război, 850 de crucișătoare, aproape 2000 de vânători ușori etc., pluteau silențios în jurul unei planete de-a lui Cyobik. Da, cioburile lui Cyobik, mai mult decât suficient să îi dea lui Gallardo un HoF de toată frumusețea (o lovitură pentru thread-ul “Hall of Fame”), dar insuficiente pentru ca rămășițele să se atragă reciproc și să formeze o lună…  Nici nu știam ce să facem, să râdem sau să fim nemulțumiți de jocul studentului nostru. În fine, a fost un căpitan pierdut de Valahia nu în războiul cu GenRe-ul, ci cu slăbiciunile omenești.

          Raportul de luptă publicat de Gallardo mai târziu, când ne pregăteam să plecăm acasă, a fost o capodoperă de umor și voie bună. Cu fotografii ale mașinilor de lux care i-au dat și avatarul, Gallardo a făcut un mic desen animat lăsându-le să treacă prin sticla unor oglinzi, transformând-o într-o ploaie de cioburi. Interesant… Textul era povestea exploatării oportunității, cu tot jocul psihologic de “s-o fac, să n-o fac, hai s-o fac”. N-aveai cum să te superi pe superbul vânător îndrăgostit de cea mai rapidă navă din ogame, crucișătorul, căruia îi cercetase un nemaiauzit nivel 17 pentru motorul cu impuls!

          Din discuția de a doua zi de pe forum, am înțeles că Gallardo era un român plecat în Italia. L-am întrebat de ce nu ne ajută în războiul cu GenRe-ul; răspunsul lui mă scutește de orice comentariu: “I stroke friendship with all the good players. You don’t have enough of those in Valahia.”

          *

          Diferența dintre Genesis Recreated și Valahia era sesizabilă nu doar în topuri, ci și, sau mai ales, în cum se purtau veteranii cu recruții, cu “noobii”. Toate alianțele de top 10-20, aproape toate, căci semizeii din Katana nu se ocupau cu prozelitismul, aveau și o “aripă tânără”, un wing sau o școală. Acolo, sub conducerea a doi-trei jucători cu experiență, noii veniți erau învățați fundamentele și apoi secretele ogame. După ce ajungeau la un anumit număr de puncte, prin joc susținut, aveau posibilitatea să treacă în alianța-mamă, ca membri cu drepturi depline. Era un aranjament bun pentru ambele categorii de jucători, alianța propriu-zisă își păstra statisticile la un standard ridicat, iar noobii erau de obicei protejați de pacte de neagresiune. Astfel, GenRe-ul avea o pepinieră de vreo 25 de noobi,  Genesis School, pe scurt, GenS.

          Valahia nu își permitea luxul acesta. În total, în timpul războiului cu Genesis, n-am depășit niciodată 30 de membri. Politica Balaurului era să îi primească pe toți, fiecare jucător urmând să arate dacă vrea și poate să rămână valah. Cam pe când l-am pierdut pe Cyobik, încă vreo cinci jucători de până în 15k de puncte au părăsit alianța sau au fost dați afară pentru lipsă de activitate.  Dar cei 20-25 care am rămas ajunsesem să avem un spirit de corp de elită, neafectați că zile întregi nu făceam decât fleetsave, așteptând ca adversarii noștri de pe cealaltă față a Pământului din RL să facă greșeala de a nu crede că îi putem ataca.

          August a fost luna schimbării. O parte din GenRei au plecat în concediu și și-au lăsat conturile ogame în vacanță.  Doar vreo 7-8 flote ne mai vânau, amiralii lor fiind destul de plictisiți și căzuți în rutină. Valahia a început campania de vară cu câteva HoF-uri de-ale primilor doi jucători de la Târgu Jiu, Balaurul și Dan. “A decent feat of arms” cum am avut grijă să las uni 11 să știe de pe forum. Dar rapoartele de luptă ale bătrânilor vorbeau de la sine.

          *

          Cum se poartă un război spațial (V)

          O lovitură Hall of Fame trebuie să aibă cel puțin 1 000 000 de unități cuantificate ca distrugere suferită de cel înfrânt.  Ideal este ca victoria să fie totală, învingătorul să nu piardă nici măcar un vânător ușor.  HoF-urile (“hofurile”, “hofs”,  în jargon) de după folosirea sensor phalanx-ului, cele date de “ninja” și cele care distrugeau stele ale morții (“RIP kill”), erau cele mai aplaudate. Era important de asemenea ca, după atac, apărătorului să nu i se transforme câmpul de rămășițe în lună – căci asta însemna că poate să își construiască phalanx și poartă stelară, deci să aibă un avantaj pe termen lung, chiar dacă pe moment este ciuca bătăii. Oricum, probabilitatea apariției unei luni era redusă și mai degrabă aleatoare, indiferentă la masa rămășițelor. Niciun jucător nu a ezitat să atace o flotă inamică doar pentru “a nu-i da  lună”celuilalt.

          Cuantificarea rezultatului unei bătălii spațiale era suficient de complicată pentru a nu fi întrutotul previzibilă cu instrumentele ogame. Ecuațiile nu translatau punctele de resurse investite în flote și combustibilul lor direct în unități de distrugere. Spre exemplu, pentru construirea unui crucișător se consumă 20k metal, 7k cristal și 2k deuteriu, adică se adaugă 29 de puncte în statistica centrală a jucătorului respectiv. Trimițând crucișătorul în luptă, se mai consumă încă niște deuteriu, în funcție de distanță, viteză și încărcătură. Dar, de obicei, când un crucișător este distrus, pierderea lui este cuantificată la 20 000 de unități, adică aproximativ doar 20 de puncte în statistica jucătorului înfrânt.

          Cu alte cuvinte, pentru a fi vânat pentru un hof de către lupii bătrâni, este suficient să ai laolaltă 50 de crucișătoare sau echivalentul lor. Imaginați-vă flotele care dădeau  hofuri de miliarde de unități și aruncau învinsul înspre coada clasamentului…

          *

          Cosmologia ogame și limitele derivate din ea (II)

          Războiul Valahiei cu GenRe-ul avea loc în primele 200 de sisteme ale galaxiei 1, în primele 100 ale celei de-a 2-a, și în primele 100 ale celei de-a 4-a. Acolo fuseseră fermele pentru care s-au luat la harță la început și tot acolo au apărut noobii ambelor alianțe. Extinderea spațială a conflictului avea mare importanță, fiindcă jocul era afectat de modul de dispunere a planetelor fiecărui participant. Întocmai cum unii ar fi preferat o viață liniștită, cu cât mai multe planete colonizate în același sistem sau măcar în sisteme solare vecine, tocmai pentru a deveni mineri și “țestoase” ( “turtle” – jucător eminamente defensiv, investește în apărarea planetară mult mai mult decât în flotă), tot astfel alții se simțeau ca peștele în apă într-o zonă de conflict asupra căruia își exercitau influența dispunându-și coloniile la distanță de câteva zeci de sisteme solare, păstrându-și o planetă, chiar două nealocate, tocmai pentru a putea coloniza în apropierea țintei, fiind în stare să lanseze atacuri-surpriză sau atacuri-în-valuri, susținute de bombardamente atomice… La un moment dat, fiind ambasadorul Valahiei, crescuseră în sistemele vecine planetei mele mamă, câteva colonii de atac GenRe. Crucișătoarele lui Skalledskin ar fi putut ajunge la mine pe Melisandria în 18 minute… Din fericire, atacul acela n-a avut niciodată loc fiindcă nu i-am oferit niciodată lui Skalledskin o țintă de tip Cyobik.

          Probabil unele dintre cele mai spectaculoase atacuri, profitând de geometria spațiului ogame, erau cele dintr-o galaxie în alta. Distanța standard de 20 000 de unități între două galaxii adiacente făcea întreprinderea tentantă pentru amiralii cu suficientă experiență și combustibil. Diferența între un atac venit din aceeași galaxie și unul  venit dintr-alta era dublarea surprizei. Dacă știi cine te vânează, tinzi să verifici prezența flotei lui pe planetele de lângă tine, trimițând “probe”. Nu te mai uiți și în sus și în jos, după ce întorci privirea la stânga și la dreapta. Întrucâtva, majoritatea jucătorilor din uni 11 erau condiționați să vadă universul ca o înșiruire de obiective, nu o suprapunere. Modul de notare a coordonatelor, galaxie:sistem:poziție planetară, menținea confuzia. Spre exemplu, Melisandria mea, de la 1:62:7 era mai aproape de coloniile mele din galaxia 2, 2:62:5 și 2:62:8, decât de colonia mea de luptă de la 1:338:9 care, la rândul ei, se găsea la aceeași distanță de galaxia 2 ca Melisandria.  Universul ogame are propria lui geometrie neeuclidiană.

          *

          A doua mare schimbare adusă de luna august a fost lovitura mea diplomatică. Să las modestia la o parte și să spun că, pe lângă jocul excepțional al veteranilor valahi, rezultatul final al războiului mi se datorează și mie.

          După cum ziceam, alianțele mari tindeau să își păstreze noobii la adăpost în wing-uri. GenRe-ul avea GenS-ul. Poland avea Poland.wg. Rohan, cea mai mare alianță turcească, avea RohaN și Ilderim. Era o înțelegere tacită în uni 11 că războaiele celor mari nu îi afectează pe cei mici, care au voie și ei, să se joace de-a războiul în spații special amenajate, către pozițiile 40-50 din clasamentul pe alianțe.

          Dar conflictul nostru era unul atipic, pentru că alianțele nu erau echilibrate.  Genesis Recreated avea 20 de jucători de elită care urmăreau vreo 5-6 valahi ce le puteau face față, plus încă 15 pe care i-ar fi putut mesteca pe o măsea. De asemenea, GenS-ul avea vreo 25 de ținte absolut delicioase pentru toată Valahia, problema fiind cutuma care spunea să lăsăm copiii în pace, oricât de obraznici ar fi. Am făcut într-o seară, la birou, un tabel folosind statisticile de pe forum, iar concluzia s-a impus de la sine: dacă vroiam să avem vreo șansă, Valahia trebuia să declare război GenS-ului și să convingă lumea că noile rapoarte de luptă contează în conflictul cel vechi. Pur și simplu nu aveam de unde să scoatem punctele de victorie altfel. Ba mai mult, prea multe atârnau numai de flota Balaurului, de cele 16 000 de cuirasate care erau cel mai puternic grup de izbire al Valahiei, iar el dădea semne de oboseală – de două ori îmi spusese că a scăpat flota aruncând-o în hiperspațiu cu o secundă-două înainte de a-i fi strivită de mercenari din top 5, plătiți în deuteriu de către Genesis.

          În aparență, mutarea era în defavoarea noastră: nu făceam decât să dublăm numărul inamicilor noștri. Pe asta m-am și bazat când am argumentat declarația de război, zgândărind orgoliile anglo-saxone. Acum eram 25 de valahi împotriva a vreo 50 de nord-americani și ceva spanioli, ori vorbitori de spaniolă… Tot forumul mi-a luat în râs, încă o dată, gândirea strategică. Dar Balaurul și cu mine le-am explicat alor noștri că nu am făcut decât să dublăm numărul de ținte legitime, iar consemnul a devenit “postați pe forum cel puțin un raport de bătălie pe zi”. Încet-încet, cu câte 200-300 000 de unități trecute în contul Valahiei, balanța totală a început să se încline dinspre înfrângere spre o nesperată de nimeni victorie…

          *

          Cum se poartă un război spațial (VI)

          Au urmat două luni nebune, mai ales că și în RL aveam din ce în ce mai mult de lucru, iar calculatoarele din biroul nostru aveau permanent cel puțin două ferestre deschise – contractele în derulare și atacurile sau fleetsave-urile din ogame. Lucrând împreună, grupul de la Brașov am devenit foarte buni în atacuri combinate. Haiducu era spionul șef și expertul în bombardamente planetare, Skeas calcula loviturile în valuri, Otrăvitu și cu mine continuam să fim momelile și să asigurăm sprijin pentru Helios care avea cea mai puternică flotă din grupul nostru. El, Helios, a fost primul care a copiat stilul de joc al GenRe-ului: nicio investiție în apărarea planetară, totul pentru flotă!

          Loviturile noastre au ajuns la următorul algoritm: Haiducu spionează 30-40 de ținte posibile la prima oră, Skeas o alege pe cea mai bună, până la masa de prânz ținta respectivă e bombardată de către toți cu rachete interplanetare, eventual cerem ajutor și de la restul alianței, după care urmăm cu atacurile date în ordinea descrescătoare ale puterii flotelor, Helios, eu, Otrăvitu, Skeas, eventual Haiducu dacă e convins să iasă din carapace, până când planeta-țintă este “fermabilă”.  Dacă reușeam să prindem și ceva nave la sol, cu atât mai bine. În același timp, Haiducu avea grijă să nu fim prinși în phalanx, avertizându-ne când un GenRe veteran avea flota prea aproape. De câteva ori am riscat și, Helios, eu și Skeas, era să fim prinși în contra-loviturile unor GenRei încrâncenați.  Le-am dat un hof așa, Shalmanassar mi-a prins 100 de cuirasate și 1000 de vânători ușori după un raid împotriva unui GenS. Dar pierderile pe care le provocasem în ziua respectivă au fost de trei ori mai mari decât ale mele, flota mea fiind refăcută într-o săptămână cu ajutoare venite din toată Valahia

          Încet-încet, simpatia celor care urmăreau războiul pe forum s-a deplasat dinspre Genesis spre noi.  La o adică, aveam ce să arătăm. Nu cedasem în fața unor statistici zdrobitoare, am extins războiul și, culmea!, eram “on a winning streak”, părea că suntem în stare să câștigăm.  Eu mai avem puțin și ajungeam la 100 000 de puncte, ca Helios și Haiducu. Totuși, GenRe-ul făcea orice îi stătea în putință să aducă oficial în conflict încă o alianță de top, predicând asupra nedreptății valahe ce s-a revărsat peste bieții noobi GenS, mulți dintre ei părăsind uni 11, nu doar alianța care i-a îngrijit ș.a.m.d.  Era în interesul principiilor ogame ca Valahia să fie zdrobită… Nu, era momentul să facem pace, am zis eu.

          *

          Balaurul și Dan de la Târgu Jiu erau obosiți după aproape un an de lupte în care ei au dus greul. Făcuseră cam tot ce se putea face în ogame. Veteranii au fost de acord să cerem pace, cu găselnița mea: remiză. “Draw”. Dacă puteam să obțin asta de la nord-americani, meritam un premiu, a zis Balaurul.

          Înapoi pe forum, cât și pe interfața de mesagerie ogame, am contactat șefii GenRe-ului. Le-am explicat ce dorim în Valahia și cât de rațională este soluția propusă. Ei își recapătă credibilitatea sloganului “join us. we have cookies”, iar noi nu vom pune LOST în fața războiului cu Genesis. De asemenea, deși GenS a fost aproape distrusă de noi, nici ei nu vor pune LOST lângă războiul cu noi.  În definitiv, este doar un joc…

          Am avut parte de arbitrii imparțiali, pe care nu i-am cerut, dar care n-au făcut rău. Maniaci ai ogame, ahtiați după statistici și calcule în unități distruse, au argumentat că în 11 luni de război Genesis Recreated și aripa ei au cauzat Valahiei pierderi de 46.8 milioane de unități, majoritatea până în iunie, iar Valahia a reușit să distrugă 43.9 milioane de unități, jumătate începând cu august 2005. Din toate unghiurile de vedere, războiul nu avea un învingător, era remiză.

          Când se încheie pacea, threadurile dedicate pe forumul universului se închid.  Ce pot zice? Ne-am despărțit amici. Otrăvitu se va fi întâlnit în RL cu Semiramis. Helios a intrat într-o alianță nou creată, formată de jucători din America de Nord și Europa, cu scopul de a elimina supremația poloneză din uni 11. Skeas a renunțat la ogame căci s-a transferat la alt loc de muncă unde nu era lăsat să se joace. Haiducu a rămas o țestoasă-miner. Iar eu am primit contul Balaurului, devenind noul conducător al alianței Valahia. Încă aveam lucruri pe care nu le făcusem în ogame, unul dintre ele fiind să distrug o “Stea a Morții”, să îmi trec un “RIP kill” în palmares.

          Urma să mai joc ogame încă o jumătate de an până când îmi voi fi îndeplinit visul. Observați că nu am pus ghilimelele pe “visul”.  Da, pentru că RL-ul meu va fi cel pus între ghilimele.

         

          

Radu Hallipa

Radu Hallipa

N. Brasov, 9 martie 1977, absolvent de A. Saguna in 1995, absolvent de Metalurgie, Universitatea Transilvania, Brasov, emigrat in Marea Britanie in 2000, casatorit, doi copii. Pasionat de science fiction-ul militar si de aventura. Marele Prag, de Alexandru Ungureanu, si Seniorii Razboiului, de Gerard Klein, sunt cartile sale pe care incearca sa le emuleze. Daca invata sa scrie - prin fan-fiction - se gandeste sa isi creeze propriile lumi.

More Posts