GSF59 ban01-650

          − Vasile, scoală-te! Ce a fost bubuitura asta?

          Vasile, sculat brusc din somn, nedezmeticit încă, reuşi să-i răspundă:

          − Nu-i nimic, femeie. Cred că este de la avioanele alea care zboară pe deasupra noastră.

          − Cum adică de la avioane, Vasile?

          − Măi, Ioană, tu înţelegi greu, dar uiţi repede.

          − Vasile, să nu mă faci proastă!

          − Măi, femeie, nu ţi-am explicat data trecută, când le-a spart ţigla vecinilor, că atunci când ăia din avion se duc la WC şi trag apa, că ei nu se duc ca noi în fundul curţii, ce au făcut ei acolo, de cum iese din avion se transformă într-un bulgăre de gheaţă, că acolo sus este un ger de crapă pietrele, şi că  bulgărele ăla de gheaţă când ajunge pe pământ poate face pagubă mare acolo unde cade? Şi acum haide te culcă, că mâine o să avem o zi grea şi nu ne face nimeni treaba.

          Dacă femeia adormi aproape instantaneu, Vasile nu reuşi să pună geană pe geană, deoarece gândul la ce putea găsi a doua zi în grajd, căci sigur bubuitura de acolo venise, îl nelinişti foarte tare. Țigle sparte; ploile care trebuiau să înceapă; vreun animal betegit, dacă nu şi mai rău.

          A doua zi, când încă nu se luminase, mult mai devreme ca de obicei, dădu fuga la grajd. De cum deschise uşa, în mijlocul culoarului pavat cu cărămidă arsă, trona o groapă cam de un metru diametru şi adâncă de douăzeci, treizeci de centimetri, iar pe fundul acesteia era o piatră cu o formă neregulată, dar fără muchii ascuţite; piatra avea cam zece centimetri dimensiunea maximă şi era înconjurată de un halou de o culoare nedefinită. Atunci când se apropie şi mai mult, pe faţă şi pe mâini simţi o dogoare care compensa răcoarea nopţilor de toamnă care tocmai începuse.

          Vasile aruncă o privire de jur împrejur pentru a evalua pagubele şi constată că niciun animal nu avusese de suferit, ci din contra, erau foarte liniştite, deşi încă nu îşi primisiră raţia de mâncare, iar în ceea ce privea gaura din acoperiş, aceasta aproape că urmărea conturul pietrei, fiind cu puţin mai mare.

          Vasile mai observă ceva: el îşi începea de obicei ziua sub imperiul unei tensiuni nervoase greu de controlat, manifestare pe care o moştenise de la taică-său, trăind permanent cu frica că nu va termina treaba şi vor rămâne lucruri nefăcute pentru a doua zi ori de data aceasta deşi acoperişul era găurit şi în pardoseală era ditamai gaura se simţea complet detaşat, într-o stare aproape euforică. Căutând o explicaţie a acestei stări de bine şi corelând-o cu cea a animalelor, ajunse la concluzia că sursa acestora nu putea fi decât piatra de pe fundul gropii; în acelaşi moment memoria îi scoase la iveală din cel mai îndepărtat cotlon al ei, rezervat anilor petrecuţi  în şcoala primară,  cuvântul „meteorit” şi i-l puse pe buze.

          Conştient de importanţa descoperirii pe care tocmai o făcuse, Vasile se grăbi spre casă pentru a o face şi pe soţie partaşă la bucuria lui. 

          − Ioano, uite ce am găsit în grajd! De data acesta este un meteorit şi nu „un produs de dezasimilaţie” cum au scris ăia la ziar când a păţit-o şi vecinul, numai că meteoritul ăsta cred că are puteri deosebite, este mai bun ca oricare medicament. Măi, tu mai ai cutia aia de lemn cu încrustaţii pe care ai cumpărat-o anul trecut, pentru că ar fi foarte potrivită că să păstrăm în ea piatra, la capul patului? Şi încă ceva, pentru că eu nu vreau să ajung la ziar ai şi tu grijă să îţi ţii gura şi să nu sufli o vorbă despre meteorit. 

          Nu a trecut mult timp şi efectele benefice ale meteoritului asupra stării de sănătate a familiei Panait, Vasile şi Ioana, nu întârziară să se facă simţite:

          În primul rând, le crescu puterea de muncă, sintagma „zi-lumină” fiind necuprinzătoare; stările de panică a le lui Vasile dispărură cu desăvârşire, memoria şi puterea de asimilare de noi cunoştinţe  a celor doi atinseră limite greu de imaginat, lucru care le permise să urmeze şi să absolve cu succes un curs de calculatoare; absolvirea cursului de calculatoare le deschise drumul spre surse de informaţii nelimitate şi implicit spre opotunităţi de autodepăşire infinite.

          La o lună după terminarea cursului de calculatoare, cei doi primiră din partea fiului lor, George, un e-mail prin care erau anunţaţi că va beneficia de un binemeritat concediu de o lună şi jumătate în primăvara anului următor şi că are intenţia să îl petreacă împreună cu ei.

          La sfârşitul e-mail-ului George strecură propoziţia: „Voi fi însoţit de partenera mea de viaţă”, fapt care îi umplu de bucurie pe Vasile şi Ioana, care nutreau speranţa că fiul lor se va aşeza  în sfârşit la casa lui.

          Trebuie spus că George Panait făcuse Institutul de Marină şi că prin muncă, conştiinciozitate  şi perseverenţă ajunsese căpitan de vas şi acum cutreiera pe toate mările şi oceanele lumii.

          În ziua stabilită când George se prezentă la poarta casei părinteşti, bucuria revederii nu fu umbrită în niciun fel atunci când „partenera de viaţă” a bătrânului lup de mare se dovedi a fi o femelă de cimpanzeu, de doi ani. Faptul că puiul de cimpazeu de la primul contact îşi revărsă toată afecţiunea asupra celor doi bătrâni, îi făcu pe aceştia să o accepte fără nicio rezervă.

          Bineînţeles că George primi camera de oaspeţi, unde Vasile avu grijă să  plaseze într-un sertar secret din dulapul de la capătul patului „piatra miraculoasă”.

          Lucy, căci aşa o chema pe femela pui de cimpanzeu, a dormit în primele zile, pe un covoraş la acelaşi capăt al patului unde era şi „piatra”.

          La sfârşitul primei săptămâni, capacitatea de imitare a Lucyei ajunsese atât de mare încât nu mai accepta să doarmă decât dacă i se punea pernă şi era învelită cu o pătură.

          În cea de a treia săptămână, participarea ei la reuniunile de familie din jurul televizorului devenise un adevărat spectacol, căci trăirile ei emoţionale le reflectau fidel pe cele ale actorilor.

          Tot în acea perioadă se petrecu ceva extraordinar şi amuzant tot odată: în timpul unei vizionări a unui documentar, Lucy luă o rochie a Ioanei care stătea pusă pe un fotoliu după ce fusese călcată, şi o îmbrăcase cu mişcări  rapide şi sigure; din acel moment refuză să mai umble fără a fi acoperită.

          Să fi dezvoltat Lucy un simţ al pudorii?

          Stupefiat de progresele pe care Lucy le făcuse într-un interval atât de scurt, George începu să-şi pună tot felul de întrebări cu privire la „sursa” acestor transformări profunde, mai ales că trecutul ei plin de suferinţe fizice şi psihice nu o recomandau pentru acestea.

          Şi mai era un lucru pe care George nu putu să nu-l remarce şi anume că el însuşi se simţea sub influenţa aceleiaşi „surse pozitive” ,deoarece, în ultimul timp, îi crescuse puterea de concentrare, iar memoria în momentele de reverie scosese la iveală nuanţe pe care  nu le sezizase în momentul petrecerii anumitor evenimente.

          Consecinţa cea mai evidentă a creşterii puterii de concentrare fusese faptul că lui, care nu se omora cu lectura, acum, îi crescuse interesul pentru această activitate în mod considerabil şi o carte de circa trei sute de pagini o putea termina într-o singură zi.

         

          George nu ezitase niciun moment ca în cadrul discuţiilor purtate cu părinţii, pe diferite teme, să pună pe tapet şi deruta în care se afla în ce privea dezlegarea misterului evoluţiei pozitive atât a Lucyei cât şi a lui însuşi. Pentru că se ajunsese într-un moment delicat, de dezordine în mintea lui George, Vasile se hotărâ în cele din urmă să-i mărturisească totul fiului său, începând cu recuperarea meteoritului şi continuând cu descrierea evoluţiei intelectuale atât a lui cât  şi a mamei sale, după care concise:

          − Dragă George, te rog să mă ierţi că am ascuns de tine secretul existenţei acestui meteorit, al acestei „pietre miraculoase”, dar să ştii că eu nu mai sunt ţăranul semianalfabet pe care l-ai lăsat acasă în urmă cu treizeci de ani. Acum, datorită acestui meteorit, sunt un alt om, chiar dacă nu am urmat o facultate care să mă ajute să-mi sistematizez cunoştineţele şi să le pot canaliza spre un anumit domeniu concret. Venirea ta împreună cu Lucy mi-a dezvăluit o oportunitate nesperată. Pe baza observaţiilor făcute asupra mea, asupra mamei tale şi asupra Lucyei, voi argumenta o nouă teorie, mai precis o nouă ipoteză privind apariţia lui „homo sapiens”.

          Realizezi? Eu deţin practic toate atuurile. Eu nu apelez la schelete. Subiecţii mei sunt fiinţe vii, palpabile, iar, sursa tuturor devenirilor o poţi ţine în mână.

         

          În cele trei săptămâni rămase până la sfârşitul concediului lui George, Lucy, pe care cu greu o mai puteai numi „animal de companie”, nu încetă să-i uimească cu progresele făcute în însuşirea unui comportament cât mai apropiat de cel uman. Cel mai mare „salt”, dacă se putea spune aşa ceva, fusese numărul foarte mare de cuvinte pe care le asimilase şi înţelesese reacționând de fiecare dată în concordanţă cu semnificaţia acestora.

          Deşi armonia din familie nu putea fi pusă la îndoială, în aer plutea o întrebare pe care nimeni nu avea curajul să o rostească: care va fi viitorul Lucyei?

          În una din ultimile zile ale concediului său, George îşi luă inima în dinţi şi deschise discuţia.

          − Dragii mei, vă văd preocupaţi în ultima vreme şi vă înţeleg temerile, dar trebuie să înţelegeţi că nu se pune problema rămânerii Lucyei la voi,

          deoarece, atașamentul ei afectiv faţă de mine este enorm, iar consecinţele unei despărţiri pot fi devastatoare.

          Tot atât de bine înţeleg că studiul la care v-aţi angajat cu trup şi suflet a devenit scopul vieţii voastre şi că orice perioadă de întrerupere a expunerii Lucyei influenţei meteoritului poate duce la „ştergerea” deprinderilor căpătate şi asfel „proba” să îşi piardă din importanţă.

          În clipa despărţiri după îmbrăţişări prelungite şi şiroaie de lacrimi vărsate de Ioana, George fusese acela care avu ultimul cuvânt.

          − Să ştiţi că sunt mândru de voi şi vă promit că dacă la prezentarea studiului vostru, cu privire la originea extraterestră a apariţiei lui homo sapiens, va fi necesară prezenţa „subiectului” Lucy, aceasta vă va sta la dispoziţie prin intermediul unei teleconferiţe.

          Dacă nu vă grăbiţi cu prezentarea studiului şi părerea mea este să mai aşteptaţi cel puţin două, trei luni, vă voi trimite săptămânal propriile observaţii cu privire eventualele modificări ale „performanţelor” Lucyei şi evident şi ale celor proprii.

          *

          La sfârşitul celor trei luni de observaţii promise de George, bilanţul nu fusese unul întrutotul îmbucurător: Lucy uitase o mulţime de cuvinte, a căror semnificaţii îi deveniseră total necunoscute; fără să fi fost victima vreunei maladii, perioaodele diurne de timp în care Lucy fusese deosebit de activă se micşoraseră făţă de începutul observaţiilor; de multe ori rochiţa pe care i-o cofecţionase Ioana stătuse părăsită sub patul în care dormea George, perna şi păturica rămânând însă în continuare nelipsite seara la culcare; însuşi George fusese nevoit să consemneze faptul că interesul pentru lectură îi scăzuse, nereuşind să citească mai mult de o sută cincizeci, două sute de pagini pe zi, dar acest lucru putea fi foarte bine pus pe seama stresului provocat de sarcinile de serviciu.

          În această periaodă se petrecu însă un lucru pe care George îl seziză şi îl consemnă abia spre sfârşitul acesteia, şi anume: purtarea rochiţei nu fusese ceva întâmplător, legată de vreo toană a Lucyei, ci putuse fi pusă în legătură numai cu zilele răcoroase, chiar dacă aceasta nu fusese îmbrăcată în toate aceste zile. Acest comportament putea fi dovada faptului că Lucy dezvoltase un rudiment de inteligenţă care îi permitea să se adaptaze mai uşor mediului în care trăia; faptul că această inteligenţă rudimentară începuse să se manifeste în afara câmpului de influenţă a meteoritului putea sugera ideea că unele conexiuni nervoase şi asocieri la nivelul creierului ar fi putut deveni ireversibile în cazul unei expuneri mai îndelungate, de presupus cel puţin de un an de zile.

         

         

          În acest timp, Ioana şi Vasile constataseră şi ei ceva, şi anume că „ziua lumină” căpătase dimensiunile dinainte de apariţia meteoritului şi că puterea de concentrare le scăzuse în oarecare măsură, ori propriul regres corelat cu cel al Lucyei duceau la concluzia că observaţiile lor nu puteau fi un suport, de altfel destul de fragil, decât pentru emiterea unei simple ipoteze şi nu pentru realizarea unui studiu ale cărui concluzii să fie de necontestat. Sosise momentul adevărului, când Ioana şi Vasile realizară că optimismul, entuziasmul şi încrederea în sine nu erau suficiente şi că trebuiau să apeleze la nişte specialişti.

          Urmă un schimb de adrese cu cei de la NATIONAL GEOGRAFIC care primiră toate consemnările făcute, inclusiv piesa cea mai importantă, meteoritul. La sfârşitul a şase luni de cercetări intense, ale căror costuri fuseseră suportate de către revistă, redactorul şef îi convocă pe cei doi Panait pentru a-i informa cu privire la concluziile finale.

          Deşi Ioana şi Vasile mai păstrau gestica unor provinciali obişnuiţi cu munca fizică, privirea inteligentă, directă, dovedea că activităţile intelectuale nu le erau străine. Discuţia avu loc în biroul redactorului şef în jurul unei mese rotunde din sticlă masivă, fiecare ocupând câte un fotoliu generos capitonat cu piele de culoare grena. Fotoliile lăsau impresia unui privitor neutru că cei trei sunt cufundaţi în câte o ogivă. După consumarea ritualurilor legate de protocol se trecu direct la informarea celor doi parteneri.

          − Deşi aţi fost informaţi permanent asupra rezultatelor fiecărei etape de cercetare, în unele fiind implicaţi direct, mă simt obligat să recapitulez.

          În primul rând, cercetările de laborator au evidenţiat faptul că metoritul găsit de dumneavoastră este un mineral a cărui structură este total necunoscută pe Terra, iar componeţa fascicolului de unde emise este încă un mister pentru noi, deoarece, lungimea de undă a fiecărei componente se modifică în mod ciclic.

          Deşi v-aţi asumat un mare risc atunci când v-aţi expus direct, în urma experimentelor efectuate pe şoareci, se pare că acestea nu produc modificări la nivel celular, dar nu ne pripim cu concluziile, deoarece perioada de şase luni poate fi insuficientă. Ce este sigur este că aceste raze acţionează la nivelul sinapselor şi al neuronilor, îmbunătăţind activitatea cerebrală, deoarece şoarecii de laborator au devenit mult mai activi, iar problemele primite le-au rezolvat mult mai repede. Cunoaşteţi problema labirintului? Aceste concluzii sunt în deplină concordanţă şi cu rezultatele observaţiilor dumneavoastră.

          Întrebarea la care nu au putut răspunde cercetările, datorită unui factor obiectiv, timpul, este următoarea: care este perioada minimă de expunere a subiecţilor care să garanteze că modificările comportamentale şi mentale sunt ireversibile? Perioada de 10 -11 luni pentru dumneavoastră şi de o lună jumătate pentru Lucy s-au dovedit insuficiente conform observaţiilor.

          Deoarece în laboratoarele angajate în cercetarea fenomenului nu dispun de aparatură adecvată, nu s-a putut stabili curba după care intensitatea emisiei acelor „unde pozitive” scade în timp, fiind de presupus că orice scădere a acesteia duce în mod logic şi la diminuarea efectelor asupra subiecţilor.

          În concluzie, deoarece unele rezultate ale cercetărilor noastre sunt oarecum ambigue, nu ne putem hazarda în enunţarea unei ipoteze ferme cu privire la originea extraterestră a apariţiei lui Homo sapiens, în schimb vom formula o ipoteză rezervată pe care o vom publica în cadrul revistei noastre. Această ipoteză rezervată este corelată şi cu rezultatele ultimelor cercetări paleoantropologice şi arheologice efectuate în Etiopia, în apropierea localităţii Goba.

          Pentru câteva secunde redactorul şef şi-a întrerupt pledoaria, timp suficient cât să bea o gură de apă şi să scoată din buzunarul de la piept o hârtie împăturită.

          După ce o desfăcu tacticos, cu mişcări parcă studiate, începu să citească:

          „Acum cca. 150.000 pe un teritoriul din estul Africii a căzut un nor de meteoriţi, care a acoperit o suprafaţă destul de mare, comparabilă cu cea a Austriei. Teritoriul era ocupat de o populaţie numeroasă de hominide care se distingeau în principal printr-o creştere modestă a dimensiunii creierului în comparaţie cu cel al lui Australopithecus şi al rudelor sale. Aceste hominide cunoşteau mersul biped şi confecţionau unelte de piatră, de unde şi denumirea dată de paleoantropologi: „Homo habilis” sau omul creator de unelte. Se pare că norul de meteoriţi provenea dintr-o zonă a galaxiei în care lumea minerală căpătase structuri şi proprietăţi fără echivalent pe planeta Pământ. Aceşti meteoriţi posedau o anumită „radioactivitate” care nu era letală pentru fiinţele vii. Radiaţiile emise de acele structuri minerale acţionau numai la nivelul sinapselor şi al neuronilor, îmbunătăţind activitatea cerebrală; asta a avut drept cosecinţă faptul că hominidele au devenit mult mai alerte şi mai agile alocând mai puţin timp somnului şi evitând atacul prădătorilor cu tot mai mare succes. Sentimentul de siguranţă căpătat le-a permis să îşi diversifice sursele de hrană, cantitativ şi calitativ, implicit a nutrienţilor, mai precis a fosfolipidelor care favorizau dezvoltarea crierului şi a conexiunilor nervoase; creşterea în volum a creierului a permis mărirea numărului de asocieri şi implicit dezvoltarea unei inteligenţe rudimentare.

          Se presupune că repartiţia meteoriţilor şi implicit a acelei „radioactivităţi benefice” au fost relativ uniforme pe întreaga suprafaţă a habitatului hominizilor, situaţie în care aceştia au fost expuşi aproape constant şi continuu, influenţei „undelor pozitive” pe o perioadă de cel puţin un an.

          Făcâd o corelaţie între observaţiile familiei Panait asupra unei femele de cimpanzeu în vârstă de doi ani, pe o perioadă de numai patru luni şi jumătate, şi rezultatul ultimelor cerectări arheologice şi paleoantropologice din estul Africii, am tras concluzia că modificările comportamentale şi mentale ale hominizilor ar fi putut să devină ireversibile.

          Din acest moment drumul spre apariţia lui homo sapiens era deschis”.

         

          − Aceasta nu este decât o ciornă, articolul articolul să fie mult mai documentat, astfel încât să corespundă prestigiului revistei noastre.

          Materialul va fi însoţit de reproduceri după diorame care să reconstituie habitatul hominizilor din acea perioadă şi, după cum am dat de înţeles, de citate din studiile paleoantropologie şi arheologice apărute recent în presa de specialitate.

         

          Sub titlul „O nouă ipoteză cu privire la apariţia lui Homo sapiens în estul Africii”, articolul a fost publicat de revista NATIONAL GEOGRAFIC în numărul din luna imediat următoare.

          Dacă publicul larg primise cu mult interes articolul, reacţia specialiştilor fusese una foarte vehementă; unele reviste nu ezitaseră să publice cu litere de o șchioapă titluri de genul: „Noua ipoteză cu privire la apariţia lui Homo sapiens în estul Africii, o abdicare de la etica profesională”; „Deturnare grosolană a rezultatelor unor cercetări arheologice şi paleoantropologice din estul Africii”; etc.

          Despre ce era vorba? Redactorul şef îşi încurajase subalternii care colaboraseră la elaborarea articolului să mistifice rezultatele cercetărilor din estul Africii. Astfel, deşi lângă localitatea Goba din Etiopia se găsiseră câteva fragmente de meteoriţi cu o structură cu totul deosebită de cea a structurilor geologice de pe Terra, iar datarea radiometrică le atribui o vechime de cca.150.000 de ani, acest fapt nu justifica în niciun caz asocierea lor cu apariţia în acea perioadă a unui adevărat covor de meteoriți. Iar acele fragmente nu prezentaseră nici cele mai infime dovezi că ar fi fost cândva o sursă de radiaţii de orice natură.

          Drept consecinţă, revista NG care inserase articolul incriminat fusese scoasă de la vânzare, iar redactorul şef fusese obligat să îşi dea demisia. El însă refuză să părăsească definitiv scena, căci după ce presa de specialitate încetase să mai comenteze, îşi însuşi articolul care fusese atât de contestat, îl cosmetiză, îi adăugă o componentă epică şi îl trimise unei reviste de ştiinţă popularizată sub titlul: „Un scenariu posibil cu privire la apariţia lui Homo sapiens pe teritoriul Africii de est”.

         

          La trei ani după ce Vasile Panait găsise pe pardoseala grajdului său „piatra miraculoasă”, în cotidianul de limbă engleză Daily News, care apare la Nairobi, la rubrica Fapt divers fusese publicată următoarea ştire:

          ,,În urma cercetărilor arheologice şi paleoantropologice efectuate sub auspiciile Facultăţii de Ştiinţe Naturale din Nairobi, în apropiere de localitatea Buna, au fost descoperite fragmente de meteoriţi, repartizate uniform pe o suprafaţă foarte mare.

          Studiile de laborator au relevat faptul că structură lor minerală nu are corespondență pe Terra, iar datarea radiometrică le-a atribuit o vechime de cca. 150.000 de ani.

          Datorită aparaturii de ultimă generaţie cu care a fost dotată Facultatea de Ştiinţe Naturale, pe „câmpul de meteoriţi” a putut fi identificată emisia remanentă a unui fascicul de unde necunoscut cercetătorilor datorită faptului că lungimea fiecăreia din componente se modifica în mod ciclic.

          Rezultatul cercetărilor de la Buna a intrat în atenţia marilor centre universitare din întreaga lume, fiind adusă din nou în discuţie ipoteza originii extraterestre a lui Homo sapiens”.

 

Mihai Cioflec

Mihai Cioflec

M-am născut în 1942, în Bucureşti. Prima dată am publicat în „România Liberă” anunţul: „Pierdut legitimaţie. O declar nulă.” După ce am ieşit inginer, am scris sute de memorii…justificative.

More Posts