GSF65 banner01-650

          Ultimul deceniu a marcat o popularitate sporită în rândul romanelor youth fiction, în special în spațiul science-fiction & fantasy. Recepția pozitivă a genre-ului este întâmpinată cu scepticism în unele sfere ale criticii, care tratează tematicile și structurile aferente în sfera unui infantilism lipsit de însemnătate literară. Etichetarea drept young adult nu constituie în mod obligatoriu un criteriu calitativ, dar nici o justificare pentru o eventuală alunecare în clișeu.

mila-2-0-nimeni-nu-stie-ce-fel-de-creatura-este          Debutul scriitoarei americane Debra Driza cu MILA 2.0 (Nemira, 2016), publicat în România în traducerea Dorinei Tătăran, reiterează povestirea unei adolescente de șaisprezece ani, Mila, care descoperă că e diferită, lucru ce îi va afecta viața și relaționarea cu persoanele apropiate. Structura narativă este una recurentă în young adult, în ciuda cibernetizării personajului principal. MILA 2.0 își construiește întrega unitate structurală pe baza unui arhetip și a unor sfere de acțiune a la Propp, ceea ce privează cartea de aporii și de originalitate. Mila preia rolul neinițiatei dintr-o ipostază basmică, dar și a clasicei inadaptate social din sfera teen fiction, incapabilă de a-și depăși condiția. Descoperindu-și originea artificială și noile superputeri, ea reacționează pe baza șablonului clasic: personajul își refuză cu încăpățânare capacitățile, în ciuda avantajelor clare pe care le posedă, până se vede pus în poziția de a profita de ele. Mila dă dovadă de un patetism exacerbat, chiar și pentru o tânără adolescentă, în sintagme precum ”Gândul acela m-a făcut să mă ridic și să merg la oglinda ovală de pe dulapul meu alb. De acolo nu mă privea Frankenstein. Doar fața mea.” sau ”Doar nu crease o asemenea ciudățenie și apoi să îi pară rău pentru ea.”. De asemenea, comportamentul histrionic chiar și în situații placide duce la o supralicitare: ”Am vrut să-mi smulg căștile din urechi, mânată de pornirea de a izbi iPod-ul de perete, de a-l face bucăți-bucățele” sau ”Curios cum vederea unui obiect neanimat putea stârni o asemenea repulsie. Îmi venea să-l zdrobesc sub călcâi și să arunc rămășițele la baie, apoi să trag apa, să plece departe de mine, cât mai departe, să nu-mi poată face nimic”.

          Pe măsură ce Mila își descoperă funcțiile de android, se simte înstrăinată de ceea ce o face umană. O problematică recurentă o constituie propria ei programare, care deși imită fidel intelingența emoțională, conține doar un set predefinit de reacții afective. Sintetismul corpului ei îi provoacă deseori repulsie, care îi declanșează starea de anxietate și de depresie. Totodată, aceste mărci sunt repetate obsesiv în carte (”Durerea din pieptul meu, din non-inima mea era îngrozitoare.”, ”M-am dat înapoi și am tras aer în piept, lucru care nu avea cum să mă facă să mă simt mai bine, deoarece corpul meu nu de oxigen avea nevoie” sau ”Apoi, după ce am tras aer în piept, să-mi umplu plămânii nonexistenți”).  În ciuda faptului că nu posedă și nu necesită funcții biologice, Mila le conștientizează în reacțiile ei: ”Măcar dacă aș fi putut vomita. Poate că atunci greața continuă care îmi răscolea stomacul și care îmi umplea gura cu salivă ar fi dispărut”. Bineînțeles, într-un final ajunge să realizeze atuurile oferite de sistemele ei, introducând-o în clasicul tipar al supereroilor: ”Puteam să urăsc cât voiam funcțiile acelea, dar nu puteam spune că nu erau folositoare. Ar fi fost o pierdere să nu profit de ele.”

          Temperamentul ei coleric poate fi datorat programării bazate pe creierul unei adolescente. Asta însă nu explică vocabularul ei, îndepărtat de jargonul tipic unei liceene: ”în timp ce ostilitatea pătrundea în vidul tot mai mare din mine” sau ”codul, ca nisipul care se scurge printre degete”. Chiar și monogurile ei interioare, Mila se folosește de cuvinte vetuste precum băcănie, posacă sau de netăgăduit și repetiții patetice (”M-ar fi transformat fie într-o nebună care țipa, fie într-o epavă care urla.”).

          Din acest punct de vedere, personajele sunt definite în special prin stereotipii: fiica adolescentă și impulsivă, mama care ascunde adevărul pentru a-și proteja copilul, antagonistul sadic și sus-pus, lacheul său cu principii morale și tânărul misterios, care reușește să răpească inima protagonistei. Figura lui Hunter este definită complet de tipare clișeice. El este tânărul chipeș, care ignoră avansurile fetelor în favoarea protagonistei ciudate și izolate, pe care o va proteja și o va ajuta excesiv chiar și în cele mai neobișnuite situații. Trecutul său rămâne în mare parte o enigmă, sugerând o agendă ascunsă, care cel mai probabil va constitui intriga în volumul al doilea.

          MILA 2.0 este un debut, care în loc să încerce să empatizeze cu tineri adolescenți într-o manieră tipică young adult, preferă să recurgă la formule kitschoase. Premiza condiției de android/om ar fi putut constitui un avantaj, dacă narațiunea nu ar fi fost construită pe baza unui delir pueril și a unor reacții denaturate. Discursul plângăcios al Milei pare mai degrabă o parodiere decât o încercare de a ușura identificarea cititorului cu personajul, în timp ce Debra Driza dă impresia unei autoare care își subestimează publicul.

Adina Ailoaiei

Adina Ailoaiei

Născută pe 6 august 1993, în Suceava. Absolventă a Facultăţii de Litere a Universităţii Babeş-Bolyai Cluj, specializarea germană-japoneză. Excursie de studii în Bad Kissingen (Rolul Germaniei în Europa de astăzi şi Literatura cehă), participantă la workshop de Sumie la Facultatea de litere, Universitatea Babeş-Bolyai, Workshop de frazeologie la secţia germană în cadrul Facultăţii de litere, Universitatea Babeş-Bolyai. Activităţi de voluntariat în cadrul CNPRSV, Suceava, ASUR (Asociaţia Secular-Umanistă România) Cluj-Napoca. A publicat în revista şcolii Unsere ZEITschrift din Suceava şi participă la şedinţele Clubului de lectură NEPOTU' LUI THOREAU, Cluj-Napoca.

More Posts

Follow Me:
Facebook