GSF59 ban01-650

          Cine se aștepta ca acest volum, al doilea rezultat al colaborării dintre Dănuț Ungureanu și Marian Truță, să continue acțiunea – sau cel puțin să se înscrie în același univers – din primul volum, „Vegetal”, a avut parte de o surpriză. Dacă a fost plăcută sau nu, bănuiesc că e o chestiune care ține de gustul fiecăruia, însă pentru mine personal revelația s-a înscris cu siguranță în categoria celor pozitive, și iată de ce:

          De multă vreme așteptam ca literatura SF românească să producă un asemenea roman, măcar pentru simplul fapt că e un produs exportabil, vandabil atât pe piața internă cât și pe cea internațională de SF. Nu că n-ar fi existat și altele, însă acesta are câteva ingrediente speciale care-i cresc mult șansele.

          Ca ambianță, poate fi încadrat și în postuman, și în space-opera, și în distopic, poate chiar și în post-apocaliptic sau policer, grație celor trei fire distincte până la un punct ale acțiunii, fiind amplasat într-un viitor în care accesul la tehnologie nu mai este universal, iar oamenii pot traversa granița dintre regnuri și cuceri spațiul.

          Cartea debutează cu firul aventuros, cel care, combinat cu puțină amnezie, creează aura de mister și fascinație care îl acaparează imediat pe cititor, pentru ca apoi să alterneze cadrele, impunând un ritm neuniform lecturii, în funcție de personajul urmărit. Acest aspect însă funcționează în avantajul ei, căci nu plictisește. Avem într-o sinergie scene de space-opera clasic, cu navete angajate în lupte la periferia sistemului solar, în alta cyberpunk-policer cu accente de noire, iar în cea din urmă – care, de fapt, e cea dintâi – un soi de post-apocaliptic, sau, cel puțin post-tehnologic. Ce pot avea în comun toate astea? Bineînțeles, iubirea. Iubirea cea care transcede spațiul, timpul, chiar și regnul, care este motor și scop totodată.

          Spre deosebire de „Vegetal”, proză profund înrădăcinată în realitatea românească, în „Mineral” spațiul cultural se extinde. Nu mai avem de-a face exclusiv cu personaje neaoșe, nu mai suntem îngrădiți în viața satului din Bărăgan, ceea ce, după părerea mea, reprezintă un aspect pozitiv, deschiderea spre diversitate oferind o dimensiune în plus prozei, și, cum spuneam, o șansă în plus pentru piața mare, însă elementele tradiționale nu sunt cu totul abandonate. Proporția în care sunt servite, însă, face ca acest roman să fie mult mai digerabil atât pentru un potențial public internațional, cu care poate relaționa mai ușor, cât și pentru cel autohton, dornic de evadare din cotidian.

          Cum spuneam, avem și aici, ca și în vegetal, un cadru care poate fi descris la o primă vedere drept post-apocaliptic, deși aici vorbim mai degrabă de o reașezare a omenirii pe alte coordonate sociale, ea nefiind de fapt amenințată cu dispariția. Avem corporații militarizate – concept deja mainstream în cyberpunk –, segregare socială suprapotențată, grupări subversive și așa mai departe, însă și un element de noutate în modul în care dorința umană de evadare din cotidian este tratată. Nu vreau să dezvălui prea mult, voi spune doar că refugiul se realizează într-o cu totul altă direcție față de cea tehnologică, uzuală în cyberpunk.

          Pus în fața răspântiei: nemurire prin dezumanizare sau viață anostă, ce drum vei alege? Vei lăsa mistica să-ți conducă pașii spre un glorios necunoscut, vei renunța la tine de dragul eonilor pietrei? Îi poți suporta? Ai idee la ce te înhami? Mai ales dacă nu există drum de întoarcere… Iată întrebările la care veți găsi un posibil răspuns în această carte. Și veți afla că și piatra iubește.

          Deși finalul, ca și în cazul romanului Vegetal, este și de această dată deschis, cititorul primește cel puțin indicii spre reolvarea conflictului. Personal, „Stelele nu sunt pentru om” este sintagma care mi-a răsunat în ureche, însă cheile pot varia. 

          În fine, ca să nu închei fără a aduce în discuție măcar un aspect negativ, schimbarea de design al colecției Nautilus nu este una de bun augur pentru această serie, făcând inestetică așerarea celor două volume în bibliotecă. Poate cel de-al treilea, dacă va aduce cu sine o nouă schimbare, va echilibra lucrurile într-un mod inedit.

          

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. A absolvit facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor din cadrul Universității Transilvania Brașov. În prezent lucrează în domeniul IT. A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, publicând apoi mai multe povestiri în revistele Nautilus, Ficțiuni, Fantastica, Helion, EgoPhobia și Argos Magazine. A debutat pe hârtie în martie 2015, în revista Galileo Science Fiction & Fantasy (Millennium Books, 2015), apărând apoi și în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația (Nemira, 2015). Este prezent în antologia Argos Doi (MediaTech&Texarom, 2015), EXIT, povestiri de dincolo (Eagle, 2016), GALAXIS, noua operă spațială (Eagle, 2016) și în Almanahul Anticipația 2016 (Nemira, 2015). A debutat în volum cu miniromanul Sub steaua infraroșie (Tritonic, 2016). De la începutul lui 2015 conduce fanzinul Gazeta SF.

More Posts - Website