GSF61-banner1-650

          Poveştile fantastice, alături de cronicile trecutului, sunt cele mai vechi forme de creaţie literară. Este uşor să ne închipuim cum, după o vânătoare reuşită, oamenii primitivi se adunau în jurul focului şi îşi spuneau unul altuia istorii neverosimile, pentru a se amuza. De fapt, existenţa speciei umane a fost întotdeauna marcată de o dimensiune fantastică şi magică, pe care ştiinţa modernă şi logica pozitivistă nu au fost în stare să o elimine. Într-un viitor digital, s-ar putea chiar să ne abandonăm învelişurile trupeşti şi să migrăm cu toţii spre tărâmul propriilor vise.

          În mod cert, imaginaţia şi-a avut un rol deosebit de important în evoluţia noastră ca specie. Iată de ce istoria culturilor abundă în opere nemuritoare precum pelerinajul fără sfârşit al eroului lui Homer, căutându-şi Itaca pierdută pe corabia sa cu pânze negre sau ciudatul război interplanetar descris încă în secolul II d. Hr. de Lucian din Samosata în romanul său O poveste adevărată, sau cânturile epice ale lui Chretien de Troyes, care perpetuează mitul Sfântului Graal. La fel de numeroase precum galaxiile în univers sunt legendele şi miturile înghiţite de apele uitării.

          Ca gen, proza fantastică, cu principiile şi regulile sale distincte, s-a format însă abia în secolul XVIII. Un prim exponent al său a fost E.T.A. Hoffman, care a intrat în memoria literaturii cu povestirile sale ce dau formă celor mai ascunse fobii şi obsesii umane. De sub pana scriitorului german au ieşit poveşti de groază cu vampiri, ce contrastează mult cu eseurile sale hilare din Părerile despre viaţă ale motanului Murr. Din aceeaşi perioadă de început a romantismului sunt şi poemele în proză ale lui Novalis, impregnate de mistică şi fantastic.

          În proza fantastică propriu-zisă se regăsesc temele specifice ale romantismului, cu originile sale magice şi oculte, cu nostalgia întoarcerii într-un paradis primordial, cu peripluri iniţiatice animate de devoţiune sacră. Motivul eroului romantic a devenit omniprezent, dominând literatura şi cinematografia, atât în Occident, cât şi în Orient.

          Literatura fantastică occidentală se distinge şi printr-un puternic filon care avea să se asocieze stilului gotic. Frumuseţea regăsită în fantezii macabre, evadarea din sclavia materiei, transcenderea suferinţei şi morţii prin vraja imaginaţiei, acceptarea părţii violente şi malefice a naturii umane, toate aceste motive sunt prezente din abundenţă, exponenţial, în creaţia unui Edgar Poe sau a lui H.P. Lovecraft

          Poveştile fantastice descind dintr-un ev fabulos de pe când mitul se confunda cu realitatea, iar călătoriile lui Gulliver puteau fi considerate drept un adevăr istoric. Dezvoltarea prozei fantastice a fost influenţată şi de marile descoperiri arheologice şi geografice ce au adus în faţa ochiului minţii ţări şi tărâmuri îndepărtate. Era de fapt şi expresia fascinaţiei europenilor pentru un Orient misterios şi fantasmagoric. Nuvela lui Theophile Gautier O noapte a Cleopatrei evocă grandoarea civilizaţiilor demult apuse şi luxul inimaginabil în care regii antici îşi duceau un mod de viaţă dionisiac în „…oraşe ciclopice, unde erau amplasate uriaşe bazine cu apă sărată în care înotau balene şi leviathani.” Aceeaşi pasiune pentru trecut se regăseşte şi într-o altă proză a parnasianului intitulată Arria Marcella, în care autorul aplică un procedeu ce un secol mai târziu avea să se numească realism magic. Protagonistul, un tânăr călător, vizitează ruinele oraşului Pompei. Într-un muzeu, el descoperă o urmă din trecut care printr-un miracol îl face să traverseze timpul şi să intre în comuniune cu spiritul unei domniţe aristocrate din Roma Antică.

          Stilul preţios specific ficţiunilor fantastice se asociază adesea cu cel în care a fost scrisă poezia sacră indiană, reprezentată de nume mari precum Vyasa, Kalidasa, Kabir sau Mira Bai. Versurile acestor autori degajă o stare de beatitudine şi înaltă iluminare, ca în cazul nemuritoarelor scripturi Veda şi Mahabharata, puse în versuri de misteriosul Vyasa, sau al poemului lui Kalidasa Vestitorul nor. Basmele din O mie şi una de nopţi au exercitat, de asemenea, o influenţă imensă asupra literaturii moderne, pasionându-l în egală măsură pe Jorge Luis Borges ca şi pe Ted Chiang. Procedeul „poveştilor în poveşti” este preluat astăzi de cel mai în vogă model literar, cel al prozei modulare. Acest tip de scriitură hibridă, multidimensională, este o expresie fidelă a polifoniei de culturi specifice lumii în care trăim.

          În anumite cazuri, genul fantastic s-a intersectat cu literatura suprarealistă, proza absurdă (un exemplu semnificativ fiind noul curent bizarro, apărut în 2005 în Statele Unite), dar şi cu ficţiunea de anticipaţie.

          În accepţia lor clasică, povestirile fantastice excelează printr-un stil elaborat, printr-un limbaj ce abundă în preţiozităţi. Se întâmplă uneori ca scriitura acestor texte să atingă un nivel remarcabil, care le situează sub aspect valoric alături de marile opere literare. Ficţiunile fantastice devin cadrul perfect pentru dezvoltarea unor idei şi pentru sofisticate jocuri intelectuale, a căror analiză poate genera volume întregi de eseuri. Însă conţinutul ideatic nu este un atribut obligatoriu pentru astfel de creaţii literare. Ele îşi merită pe deplin timpul sacrificat de cei ce cunosc adevăratul preţ al cărţilor bune, oferind în schimb o dulce zăbavă a cetitului.

          În anumite formule de scriitură, prozele fantastice se pot dispensa în egală măsură de intrigă şi conflict, de elementul parabolic şi de cel al fabulei povăţuitoare, renunţând la dezvoltarea personajelor şi luând mai curând forme similare exerciţiilor de meditaţie şi vizualizare indiene, ale călătoriilor vizionare în grădini secrete şi în tărâmuri astrale ale lui Buddha Amitabha. Sau, ca să rămânem sincronizaţi cu noile inovaţii din secolul 21, se pot asemăna cu nişte zboruri cibernautice săvârşite cu o cască de realitate virtuală model Oculus Rift.

          În literatura română există o amplă tradiţie a prozei fantastice, reprezentată mai ales prin creaţia lui Eminescu şi a lui Mircea Eliade. Pasiunea pentru fantastic se datorează firii visătoare a românilor, stimulate de frumuseţea peisajului local şi de legătura lor strânsă cu natura, precum şi de o continuitate a tradiţiei folclorice care se manifestă mai pronunţat decât în alte regiuni ale Europei. Această pasiune este alimentată probabil şi de o anume curiozitate nativă a lor pentru tot ce e neobişnuit şi misterios.

          Mircea Cărtărescu este unul dintre autorii români din zilele noastre care utilizează cu multă dexteritate elemente ale genului fantastic, prin onirismul şi realismul magic din culegerea Nostalgia şi din trilogia Orbitor, ce abordează tema copilăriei şi a maturizării. Volumele de proză ale lui Cărtărescu au produs o adevărată revelaţie în literatura română, fiind traduse în mai multe limbi şi apreciate pe plan internaţional.

          Recent a fost recuperat un text literar foarte neobişnuit, scris în anii ’70 de autorul român Gheorghe Săsărman. Cartea Cuadratura cercului, prezentată ca un tratat de urbogonie, include un şir de povestiri fantastice despre construcţii utopice eşuate. De exemplu, schiţa Vavilon, din acest volum, este o alegorie a actualului fenomen al globalizării, înfăţişând nişte personaje ce şi-au abandonat trecutul şi rătăcesc prin deşert, în căutarea unor himere. Cu puţin timp în urmă, legendara scriitoare de fantasy Ursula Le Guin a lansat o traducere în engleză a acestei cărţi, realizată de ea pe baza unei versiuni spaniole.

          Sunt evidente numeroase conexiuni între proza fantastică şi literatura de anticipaţie românească. În pofida faptului că mulţi dintre autorii de gen autohtoni au avut studii în domeniul ştiinţelor exacte, printre ei numărându-se ingineri, matematicieni, fizicieni şi specialişti în informatică, science-fiction-ul românesc pare interesat într-o mai mare măsură de elementul magic şi miraculos decât de tehnologiile aduse de progresul ştiinţific. Poate şi din acest motiv modelul hard SF al lui Isaac Asimov şi Arthur Clarke pare mai puţin popular printre cititorii români decât cel promovat de Frank Herbert şi Philip K. Dick, care integrează o dimensiune spirituală mai pronunţată. Ca să oferim doar un exemplu, în nuvela Artele marţiale moderne (II), semnată de Alexandru Ungureanu, unul dintre numele marcante ale SF-ului românesc, se observă multe trăsături proprii prozei fantastice, mai ales în descrierile luxuriante inspirate de cultura tradiţională niponă. În această nuvelă inovaţiile tehnologice se situează pe un plan secundar, iar factorul uman şi meditaţiile asupra problemelor existenţiale îşi au un rol central.

          Revenind la originile prozei fantastice, aceasta s-a format, ca orice alt curent literar, pe baza unor tradiţii preexistente. În nuvela lui Edgar Poe Căderea Casei Usher regăsim deja un scurt şi elocvent inventar al cărţilor conţinute în biblioteca familiei blestemate, care ar fi putut să-l inspire pe scriitorul american: Ververt et Chartreuse de Gresset, Belphegor de Machiavelli, Paradis şi Infern de Swedenborg, Periplul subteran al lui Nicholas Klimm de Holberg, Chiromanţia lui Robert Flud, Jean D’Indagine şi De la Chambre, Călătorie în depărtarea albastră de Tiek şi Oraşul soarelui al lui Campanella. Printre cărţile preferate ale familiei Usher aflăm şi un Directorium Inquisitorum al dominicanului Eymeric de Gironne, şi, ca să citez cuvintele naratorului, „…mai erau pasaje din Pomponius Mela, despre vechi satiri şi aegipani africani, la care Usher visa ore întregi,” Acest adevărat festin literar culminează cu Vigilae Mortuorum secundum Chorum Ecclesiae Maguntinae.

          Atracţia lui Edgar Poe pentru lucruri macabre l-a determinat să imagineze o serie de personaje literare bizare, în istorisiri sinistre cu răufăcători şi crime abominabile precum cele din Butoiul lui Amontillado, Pisica neagră sau Berenice. Printr-o simplă inversare a rolurilor, plasând în centrul acţiunii justiţiari ce încearcă să elucideze aceste crime, autorul Corbului a făcut ca din tradiţia gotică şi fantastică să apară un nou gen, cel al prozei poliţiste, a cărui primă mostră a fost Omorurile de pe Strada Morgue.

          Literatura americană a dat lumii şi alţi scriitori de această orientare. Unul dintre aceştia este Ambrose Bierce (1842-1914), autorul unor povestiri de groază a căror acţiune se produce în Vestul Sălbatic, care se bazează pe experienţa de viaţă a autorului. Ambrose Bierce a participat ca soldat în Războiul Civil american, devenind martorul unora dintre cele mai sângeroase bătălii, pe care le-a descris în câteva proze. Tot el a contribuit ca cercetaş la explorarea şi cucerirea Vestului american. Ultima perioadă a vieţii sale rămâne acoperită de mister. Urmele i se pierd după ce a traversat frontiera mexicană şi s-a înrolat în armata revoluţionară a lui Pancho Villa.

          În povestirea Străinul, fantomele unor călători, care se pomeniseră încercuiţi de pieile roşii, îşi deapănă mărturisirile lor triste în faţa celor vii, la lumina unui foc de tabără. Iar în Creatura blestemată nişte reprezentanţi ai autorităţilor încearcă să reconstituie circumstanţele unui omor, după un jurnal al victimei, care făcuse experimente oculte cu un monstru invizibil dintr-o altă dimensiune.

          Creaţiile lui Franz Kafka, cel pe care criticul francez Philippe Sollers l-a numit în mod surprinzător „un Cervantes accelerat”, înfăţişează o lume în care progresul tehnic pătrunde vertiginos, transpunându-i pe oameni într-un mediu nefiresc, care se distanţează tot mai pregnant de ordinea naturală. Eroii lui Kafka duc o viaţă banală şi monotonă de slujbaşi mărunţi şi din această letargie se nasc adevăraţi monştri. Astfel personajele se pot trezi într-o bună dimineaţă într-o realitate deformată, pe care nu o mai recunosc. O suprarealitate, în care situaţii de angoasă emanate de pe tărâmul lui Morfeu se manifestă în starea de veghe. Uneori acest proces alienant de disoluţie a realităţii poate să-şi atingă stadiul final, în care logica şi raţiunea dispar cu desăvârşire, precum în scena absurdă cu care se încheie Castelul.

          Aceeaşi temă a înstrăinării de tot ce e firesc şi natural, dar şi cea a dezvrăjirii lumii moderne şi nostalgia pentru miturile uitate, se regăseşte şi în prozele autorului irlandez cunoscut sub pseudonimul Lord Dunsany (1878-1957), unul dintre precursorii literaturii fantasy, care l-a inspirat de altfel pe J.R.R. Tolkien, şi el un catolic irlandez, la elaborarea faimoasei saga Stăpânul inelelor. Preocuparea ambilor pentru recuperarea memoriei trecutului a fost motivată şi de trauma suferită de această naţiune insulară, care şi-a pierdut limba şi cultura, o traumă împărtăşită astăzi şi de multe alte popoare, aflate în situaţii asemănătoare.

          În culegerea Lordului Dunsany The Book of Wonder (Cartea mirării) este evidentă intenţia autorului de a reda cititorilor moderni capacitatea şi puterea pierdută de a se minuna. În deschiderea volumului aflăm o poveste de dragoste ce transcende moartea, intitulată Mireasa centaurului. O creatură fabuloasă îşi caută aleasa sorţii. După o lungă călătorie printr-un tărâm fermecat, centaurul ajunge la destinaţie şi află că a sosit prea târziu, iar iubita sa nu mai este în viaţă. Atunci fiinţa miraculoasă ia în braţe corpul ei neînsufleţit şi dispare cu ea dincolo de marginea pământului. Iar protagonista povestirii Periplu pentru lacrimile reginei, care nu a plâns niciodată, cere să i se spună cea mai tristă poveste, însă nici chiar aceasta nu reuşeşte să-i atingă inima de gheaţă. Eroul din Hoarda Gibbelinilor este atât de obsedat de o comoară păzită într-o citadelă impenetrabilă, încât îşi sacrifică viaţa pentru a o vedea doar pentru o clipă. Şi în sfârşit, Încoronarea domnului Thomas Shap este o parabolă a evadării perfecte într-o lume imaginară. Eroul său, un visător, plăsmuieşte în minte un întreg pământ închipuit, cu ţările şi popoarele sale. Momentul în care toate neamurile din acel tărâm îl proclamă drept conducătorul lor suprem coincide în viaţa reală cu instalarea definitivă a personajului într-un azil. O altă carte a Lordului Dunsany, Gods of Pegana (Zeii din Pegana), înfăţişează un pământ ireal, creat de zei inventaţi de autor, împreună cu miturile şi legendele sale. Naraţiunea urmăreşte întreaga istorie a tărâmului Pegana, de la Geneză până la Apocalipsă.

          Iar îngrozitorul Necronomicon şi cultul lui Cthulhu au gestat în mintea lui H.P. Lovecraft sub influenţa stării permanente de teroare şi nesiguranţă în care a trăit scriitorul. Această stare, resimţită de milioane de oameni, a făcut ca ficţiunile lovecraftiene să atragă un număr imens de cititori, precum şi mulţi emuli, printre care aflăm atât nume cunoscute precum Stephen King şi Clive Barker, cât şi o sumedenie de autori din underground. Nuvela Groaza de la Red Hook a avut la bază un caz real din viaţa lui H.P. Lovecraft, când casa sa a fost jefuită, el fiind deposedat de întreaga sa avere.

          Este cu adevărat surprinzător cum speculaţiile intelectuale ale unui alt autor de proză fantastică, Jorge Luis Borges, îşi păstrează actualitatea chiar şi peste un secol. Pare plauzibilă ipoteza ca Lovecraft şi Borges să se fi citit reciproc. O dovadă în acest sens ar fi un text al lui Lovecraft în care se menţionează un exemplar al Necronomiconului ce s-ar păstra în Biblioteca Centrală din Buenos Aires, iar schiţa lui Borges There Are More Things include o dedicaţie adresată autorului american. De altfel, se ştie că opera lui Borges s-a format atât pe baza tradiţiei literare spaniole, cât şi printr-o filiaţie engleză, de pe linia bunicii sale.

          Astăzi paradoxul Bibliotecii Babiloniene, formulat de celebrul argentinian, provoacă dezbateri aprinse atât în cercurile ştiinţifice, cât şi în cele artistice, pentru că reprezintă o problemă ce afectează direct viaţa fiecărui individ. Într-un discurs public recent al scriitorului de SF Greg Bear, acest paradox este analizat în raport cu o serie de atribute ale secolului 21, precum Internetul şi „chestia aceea magică numită Google”, cu descoperirile mecanicii cuantice, ce demonstrează posibilitatea coexistenţei simultane a multiplicităţii, şi teoria multiversului. În opinia lui Greg Bear, universul şi codul ADN pot fi percepute ca nişte „biblioteci babiloniene” ce ar însuma toate permutaţiile posibile dintr-un „alfabet al zeilor”.

          Odată cu apariţia romanului Un veac de singurătate, Gabriel Garcia Marquez a făcut ca fenomenul literar latinoamerican să devină cunoscut pe întregul mapamond. Această operă-unicat, căreia Marquez i-a dedicat 22 de ani din viaţa sa, a revoluţionat teoria literară. După ce generaţii întregi de filologi fuseseră învăţaţi la facultate că proza trebuie să „arate” şi nu să „descrie”, Marquez a demonstrat că în arta scrisului aproape orice poate fi posibil, acesta fiind un roman complet descriptiv şi în acelaşi timp o capodoperă.

          Talentul scriitorului columbian descinde din cel al vechilor povestitori populari, opera sa înfăţişând o istorie alegorică a continentului american, dar şi a întregii aventuri umane. Maestrul realismului magic îşi surprinde cititorii prin simboluri de o frumuseţe deosebită, precum cel al galeonului spaniol abandonat într-un lan de maci sau al minunăţiilor aduse în sătucul Macondo de ţiganul Melchiades, a cărui limbă maternă este sanscrita, sau al ciudatelor pasiuni alchimice ale capului familiei Buendia.

          Aceeaşi atracţie pentru proza fantastică s-a manifestat şi într-o altă cultură din familia latină, cea italiană. Romanul lui Dino Buzzati Deşertul tătarilor este o parabolă a aşteptării fără sfârşit. Eroii săi îşi petrec întreaga viaţă bântuiţi de o fantasmă, într-un decor neverosimil, într-un spaţiu-timp alterat. Acelaşi procedeu al deconstrucţiei spaţiotemporale a fost aplicat şi în Oraşele invizibile ale lui Italo Calvino, în care autorul explorează prin intermediul lui Marco Polo teritorii neatinse ale minţii. La rândul său, cel mai celebru scriitor italian contemporan, Umbero Eco, a avut prilejul să-l cunoască personal pe Calvino, care i-a devenit un mentor literar. Şi după cum afirma Umberto Eco însuşi, ficţiunile fantastice ale lui Italo Calvino au exercitat o influenţă considerabilă asupra scrisului său, acelaşi entuziasm de navigator pe mările imaginarului fiind vizibil în romanul Insula din ziua de ieri.

          Deşi a fost considerat drept unul dintre cei mai importanţi autori de science-fiction, Ray Bradbury mărturisea că de fapt a scris mai mult proză fantastică. Din cele 600 de povestiri şi 6 romane semnate de el, doar câteva texte ale sale manifestă caracteristicile SF-ului pur, printre care antiutopia Fahrenheit 451 şi schiţa despre dinozauri şi călătorii în timp A Sound of Thunder (Tunetul).

          Bradbury s-a format ca scriitor frecventând ani la rând bibliotecile şi astfel a devenit un foarte bun cunoscător al literaturii. A fost inclus în manualele şcolare americane şi pentru a le cultiva tinerilor plăcerea lecturii. Povestirea sa Yila din Cronicile marţiene descrie într-un limbaj estetizant, de un nivel rareori atins în proza de anticipaţie, viaţa cotidiană a unei civilizaţii marţiene, ce reprezintă o reflecţie în oglindă a realităţii de pe Terra. Aldous Huxley defineşte scrisul lui Ray Bradbury din Cronicile marţiene drept cel al unui poet.

          Creaţia lui Jack Vance, un alt scriitor american care s-a manifestat în perioada postbelică, se situează la interferenţa dintre proza fantastică, fantasy şi science-fiction. Volumul său de debut The Dying Earth (Pământul muribund), elaborat în perioada în care autorul lupta în cel de-al Doilea război mondial şi editat abia în 1950, este alcătuit din şase nuvele a căror acţiune se desfăşoară peste zeci şi sute de mii de ani în viitor, când soarele este pe cale să se stingă, iar locuitorii planetei Pământ îşi duc ultimele zile înainte de distrugerea finală. Este o lume în care vrăjitorii se distrează furând unul de la altul secrete şi artefacte magice, pe ruinele unor civilizaţii tehnologic avansate.

          Scrisă într-o engleză excelentă, cartea surprinde, de exemplu, prin descrierile cerului în culori fluorescente dintr-o dimensiune paralelă sau prin enumerarea plantelor ciudate din grădina vrăjitorului Mazirian. În nuvela T’sais, o cultură din viitor şi-a creat prin metode tehnologice propriul zeu, care a reuşit să supravieţuiască după dispariţia acelei civilizaţii şi poate să îndeplinească orice dorinţă a celor care-l vizitează. Povestirile Ulan Dhor şi Guyal din Sfere au introdus pentru prima dată subiecte postapocaliptice într-un cadru fantasy, iar în deznodământul spectaculos al cărţii aflăm chiar şi un motiv de science-fiction spaţial. Imaginaţia lui Jack Vance a anticipat cu mult trendurile literaturii fantasy şi SF, inspirând-o bunăoară pe Anne McCaffrey la realizarea seriei Îmblânzitorii dragonilor din Pern şi pe Ursula Le Guin în romanul Lumea lui Rocannon.

          Elemente de ficţiune fantastică se regăsesc şi în creaţia lui Gene Wolfe, un autor american apreciat mai ales pentru saga sa Cartea Soarelui Nou, lansată în anii ’80. Este un fantasy postapocaliptic, despre un membru al unei tagme de torţionari, renegat pentru un act de nesupunere. În această serie se disting referinţe intertextualiste la biblioteca şi grădina borgesiană, la Infernul lui Dante şi la piesa lui Shakespeare Visul unei nopţi de vară, subiectul amintind în acelaşi timp şi de romanul Numele trandafirului al lui Umberto Eco. Iar schiţa lui Gene Wolfe Un labirint solar reprezintă un exemplu tipic de proză fantastică scurtă, ce reia modelul Grădinii potecilor ce se bifurcă a lui Borges.

          Scoţianul Iain Banks, unul dintre cei mai în vogă prozatori contemporani de limbă engleză, s-a declarat la rândul său drept un scriitor non-realist. Ficţiunile sale se situează la intersecţia dintre fantezie şi realitate. Volumul Păşind pe sticlă, apărut în anii ’80 ai secolului trecut, urmează modelul romanului modular, integrând trei linii narative paralele: un nivel realist, cu un tânăr ce a căzut victima unei înscenări puse la cale de nişte inşi perfizi. O poveste plasată între realitate şi neverosimil, cu un personaj alienat, obsedat de teorii ale conspiraţiei şi colecţionar de cărţi SF, care este de fapt un alter ego camuflat al autorului. Şi în sfârşit, un palier narativ fantastic, probabil cel mai interesant. Această a treia poveste îi are ca protagonişti pe o doamnă şi un domn în vârstă ce locuiesc într-un castel construit din cărţi, cu duşumeaua şi tavanul din sticlă, prin care curg torente de apă fierbinte şi unde înoată peşti bioluminescenţi. Cei doi îşi petrec timpul cu tot felul de jocuri stranii, precum şahul unidimensional, go-ul infinit sau dominoul vid, şi încearcă să rezolve o enigmă Zen budistă ce le-ar reda libertatea. În mod cert, Iain Banks, plecat din viaţă în 2013, a fost unul dintre cei mai originali prozatori din ultimele decenii, dotat cu o forţă imaginativă ieşită din comun.

          Şi cultura niponă oferă multe exemple de creaţii literare şi artistice care se înscriu în genul fantastic. Haruki Murakami, astăzi cel mai citit romancier din Ţara Soarelui Răsare, a participat la mişcarea studenţească zenkyoto de la finele anilor ’60 şi şi-a dezvoltat metoda scriitoricească pe baza amplei tradiţii literare japoneze, dar şi sub influenţa culturii europene, care este foarte bine cunoscută în cercurile artistice din această ţară. În căutarea oii fantastice are calităţile unui roman total, în care se regăsesc momente comice şi scene tragice, îmbinând superstiţiile animiste ale religiei Shinto cu periplul dantesc spre zona de umbră a naturii umane, înfăţişat în cartea lui Joseph Conrad Inima întunericului. În pofida diferenţelor care separă civilizaţia niponă de cea occidentală, cititorii europeni disting cu uşurinţă în cărţile lui Murakami aceleaşi teme general-umane, aceleaşi emoţii şi nelinişti pe care le resimte orice individ pe parcursul marelui pelerinaj al vieţii.

          La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor este considerat de anumiţi critici drept cel mai imaginativ roman al lui Haruki Murakami. Subiectul său se desfăşoară în două lumi paralele. Prima reprezintă o realitate cyberpunk, dominată de tehnologii sofisticate, de cyborgi, războaie corporative şi spionaj industrial. Iar cea de a doua este un oraş fantastic, de inspiraţie kafkiană, cu aluzii la licornul care-i apare în vis protagonistului din filmul Blade Runner, precum şi la literatura fantasy. Devenit victima unui experiment neurocibernetic eşuat, personajul din cartea lui Murakami se pomeneşte condamnat la o existenţă perpetuă într-o lume plăsmuită de propria lui minte. Aici el se îndeletniceşte cu cititul viselor unor unicorni, sub îndrumarea unei bibliotecare care şi-a pierdut sufletul.

          Proza fantastică a devenit un teren pe care fuziunea culturilor se manifestă în toată libertatea şi splendoarea. Iar experienţa americană oferă modele imbatabile în această direcţie. Nuvelistul Lucius Shepard îşi extrage la rândul său inspiraţia dintr-o experienţă vastă de călător în Asia şi America Latină, oferind un alt model de fuziune a culturilor. A abordat atât genul fantastic şi realismul magic, cât şi proza fantasy, un exemplu fiind Dragonul Griaule, şi chiar curentul cyberpunk, în nuvela Skull City. Culegerea Sfârşitul pământului, apărută în original în 1990 şi tradusă în limba română, începe cu povestirea omonimă, în care personajul-narator îşi descrie vacanţa petrecută într-o ţară latinoamericană. Lucrurile se complică atunci când eroul obţine piesele unui joc aztec cu puteri magice. Participanţii care sunt învinşi îşi pierd sufletul şi sunt supuşi la chinuri veşnice pe un tărâm infernal. În cea de a doua povestire din acelaşi volum, Delta Sly Honey, un radio DJ din timpul războiului din Vietnam obişnuieşte să comunice în eter cu lumea cealaltă şi la un moment dat este vizitat de nişte soldaţi-fantome, care-l invită să plece cu ei. Iar nuvela În drum spre Glory înfăţişează o escapadă cu trenul printr-un teritoriu blestemat. După ce supravieţuieşte traversării periculoase, eroul central nu vede altă cale decât să abandoneze civilizaţia şi să se întoarcă benevol în zona anomalică. Acolo el acceptă viaţa în sălbăticie, transformându-se într-un mutant.

          Şi lista de autori ar putea continua. Dar prefer să închei aici referindu-mă la unul dintre cei mai noi reprezentanţi ai prozei fantastice, Ted Chiang. Acesta a devenit cunoscut pe plan internaţional odată cu publicarea în 1990 a nuvelei sale Turnul Babel, care i-a a adus unul dintre cele mai prestigioase trofee SF, Premiul Nebula. Povestirea, a cărei acţiune are loc într-un tărâm biblic, este de fapt o metaforă a evoluţiei speciei umane şi a expansiunii sale în spaţiu. După o lungă ascensiune până în vârful Turnului Babel, personajul sparge bolta cerească şi se pomeneşte, datorită unei bucle spaţiale, din nou la poalele acestei grandioase construcţii, săvârşind un cerc complet. O altă lucrare a lui Ted Chiang, care l-a făcut celebru, Neguţătorul şi poarta alchimistului, este o poveste cu călătorii în timp în Arabia celor O mie şi una de nopţi. Elaborând-o, autorul a analizat în amănunt posibilităţile construcţiei unei maşini a timpului funcţionale şi paradoxurile pe care le-ar implica utilizarea ei. Nuvela este alcătuită din câteva istorii cu eroi ce se despart şi se regăsesc prin labirintul existenţei, dobândind în final darul suprem al dragostei nemuritoare.

          Există anumite opinii ale unor împătimiţi ai genului, conform cărora întreaga literatură a secolului XX a fost marcată de fantastic. Această dimensiune continuă să-i fascineze pe numeroşii săi cititori.

          Mai rămâne să menţionez legătura care se manifestă între genul fantastic şi literatura fantasy. De fapt, în limba engleză, ambele curente sunt definite prin acelaşi cuvânt: fantasy. Definiţia genului fantastic diferă de la o cultură la alta. De exemplu, în literatura franceză, la fel ca şi în cea română, proza fantastică este strict delimtată de curentul fantasy. Iar în literatura chineză, pentru genul fantastic există termenul qihuan, care include, printre altele, curentele horror, gotic şi realismul magic.

          De la „monştri sacri” ai genului fantasy, precum William Morris, Edgar Rice Burroughs, Robert E. Howard, J.R.R. Tolkien sau Ursula Le Guin, până la fenomenul George R.R. Martin, cu al său Cântec de gheaţă şi foc şi cu faimoasa sa ecranizare de la HBO, universul literaturii fantasy ar merita şi el o abordare mai amplă.

          Dar acesta ar fi deja subiectul unui alt eseu…

Marcel Gherman

Marcel Gherman

S-a născut la 29 septembrie 1978 la Chişinău. Între 1994 şi 2003 a realizat emisiuni de muzică electronică la Radio Moldova. Începând de la vârsta de 15 ani a publicat în presa tipărită peste o sută de articole şi eseuri. În prezent deţine funcţia de secretar responsabil al revistei Sud-Est Cultural şi colaborează la revista Contrafort, unde susţine rubricile permanente Bref şi Trenduri. Este de asemenea muzician, autor al proiectului Megatone, care abordează genurile techno, ambient experimental, industrial noise şi muzica clasică de film. Discografia Megatone include, printre altele, un album realizat în colaborare cu scriitorul de science-fiction japonez Kenji Siratori şi o piesă selectată în cadrul proiectului 60X60 International Mix al Fundaţiei Vox Novus din New York, proiect prezentat la Oxford şi Cambridge. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și membru al Uniunii Scriitorilor din România. Membru al PEN Club Moldova. Volume publicate: Cartea viselor (povestiri fantastice, 2011, Editura Arc), Generaţia Matrix (eseuri, 2013), Cer albastru deasupra Arcadiei (roman SF pentru adolescenţi cu elemente de fantasy şi space opera, 2014, Editura Prut). Premii literare: Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova pe anul 2011 (Cartea viselor), Premiul Primăriei Chişinău pentru Tineret în domeniul Literaturii, 2012, (Cartea viselor). Volumul Cartea viselor a intrat în Top 10 cele mai citite cărţi ale anului 2011, conform unui sondaj realizat de Biblioteca Naţională a Republicii Moldova şi Camera Cărţii. Premiul Uniunii Editorilor din Republica Moldova, 2015 (Cer albastru deasupra Arcadiei). Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova la secţiunea Carte pentru Copii şi Tineret, pe anul 2014 (Cer albastru deasupra Arcadiei)

More Posts - Website

Follow Me:
FacebookYouTube