GSF77 banner-650

          *

          Prezent

         

         

          Alex se trezi în toiul nopţii şi aruncă pătura de pe el. Rămase pentru un moment pe marginea patului, având un presentiment straniu dar pe care nu-l putea desluşi într-o imagine clară. Îşi şterse picăturile de transpiraţie de pe frunte cu podul palmei şi deschise fereastră pentru a trage aer în piept. Simţea că se sufocă.

          După ce inspiră răcoarea de afară de câteva ori, îşi mai reveni dar tot n-avea stare. Aprinse lumina şi căută după haine. Îşi luă pe el tricoul cu mânecă scurtă şi perechea de blugi pe care le purtase în oraş şi-n timpul zilei, stinse lumina din cameră, după care se îndreptă spre hol. Era hotărât să facă o plimbare noaptea prin oraş.

          Pe hol se încălţă fără să mai fie atent dacă tenişii erau curaţi sau nu, dacă avea părul aranjat, sau altele asemenea. Luă cheia cu breloc aşezată pe o măsuţă de sticlă unde se afla şi pachetul de ţigări, fără să-l mai ia şi pe acesta, după care ieşi şi coborî scările în grabă. N -avea niciun loc unde trebuia să se grăbească, pur-şi-simplu se simţea purtat de un impuls căruia îi dădea ascultare.

         

          De-abia în drum spre staţia de autobuz îşi dădu seama că uitase pachetul de ţigări. Băgă mâna în toate buzunarele de la pantaloni dar nu era acolo. N-avea de gând să se mai întoarcă după el, simţea că trebuia să meargă tot înainte. Se gândi mai bine şi ajunse la concluzia că fumul de ţigară era probabil de vină pentru problema asta cu somnul, de se trezise el în toiul nopţii cu respiraţia îngreunată, aşa că era mai bine că-l uitase. Poate avea chiar să-şi facă din asta un obicei.

          Făcu colţul străzii, când văzu un autobuz deja oprit în staţie, îmbrăcat în lumina albă a unui stâlp de iluminat. Imaginea avea ceva fantomatic, aşa cum deseori dă impresia lumina electrică în liniştea profundă a nopţii. Grăbi pasul ca să nu-l piardă, dar vehiculul rămase pe loc cu uşa din faţă deschisă, şi cum nu mai era nimeni prin jur, însemna că tocmai pe el îl aştepta. Era un autobuz identic cu cele din timpul zilei.

          Înăuntrul autobuzului nu era o lumină puternică, ci mai degrabă un galben aproape pământos. Intră şi scoase banii pentru a cumpăra un bilet de la şofer. Banii fură înghiţiţi prin mica gaura din cabină ca prin sucţiune (mişto mecanism, se gândi Alex), după care apăru şi bucata de hârtie. O luă în mână şi i se păru că are o textură ciudată. Părea învelită într-un fel de puf, ca perii unei insecte. Era o senzaţie scârboasă aşa că bagă repede biletul în compostor, după care îl ascunse în buzunar.

         

          Atmosfera dinăuntru părea ca la intrarea într-o grotă. Lumina nu dădea deloc impresia că ar fi fost produsă pe cale electrică, ci mai degrabă lumină naturală filtrată printr-o apă tulbure. Nu mai întâlnise aşa ceva până acum, dar ciudăţenia asta chiar îl atrăgea. Erau foarte puţini oameni în autobuz, ceea ce era de aşteptat la o oră aşa de târzie, numără vreo patru dar cum în spate de tot lumina era foarte slabă, puteau fi mai mulţi. Scaunele din fund erau aproape complet îngropate în întuneric.

          Autobuzul porni aşa că tânărul îşi ocupă imediat un loc în faţă, pe stânga, lângă fereastră. Prin sticlă nu putea să distingă mai nimic, nici măcar propria sa reflexie. Geamul de la cabina şoferului era acoperit în întregime de o cârpă cenuşie şi uzată, aşa că nici pe-acolo nu putea să vadă ceva.

         

          Îşi întoarse capul ca să privească mai atent la pasagerul aflat în spatele său, dar lângă geamul din dreapta. Acesta era foarte slab şi părea să doarmă profund, întrucât îşi ţinea capul cu privirea îndreptată în jos fără a privi la un ecran de telefon sau la alt dispozitiv. Clavicula bărbatului ieşea foarte mult în evidenţă şi probabil i s-ar fi văzut şi coastele bine pronunţate dacă n-ar fi avut tricou pe el, atât era de uscat, iar pe cap se vedeau doar câteva fire de păr alb.

          Alex nu-şi putea da seama dacă aceste semne se datorau mai ales bolii sau bătrâneţii, şi pentru

         

 

un moment îi trecu prin minte că bărbatul ar putea fi mort, dar asta doar până auzi ceva care-l linişti: sunetul respiraţiei. Era totuşi un suflu ciudat, neîntrerupt, fără un ritm specific, dar n-avea de unde să vină decât de la cel din spate. Aşa se aude respiraţia bătrânilor câteodată, gândi tânărul.

          Privi din nou pe ferereastra goală, nu se vedea nici măcar un stâlp de iluminat sau o benzinărie, dar acest întuneric avea în el ceva care-l punea într-o stare uşor visătoare. Cu cât privea mai mult, aşa pierdut în gânduri cum era, cu atât observa mai bine umezeala geamului. Poate era de la ploaie, dar nu văzuse nici măcar un strop de apă care să se fi lovit de geam, şi nici nu plouase înainte să urce în autobuz. Sticla însăşi părea umedă, ca şi cum nu ar fi fost apă pe ea, ci în ea. Defapt, cu cât privea mai atent, cu atât consistenţa materiarului nu aducea cu cea a sticlei, părea ceva mai moale, aproape gelatinos.

          Aşeză mâna pe fereastră că să vadă dacă impresia se confirmă şi tactil. Bănuia că doar i se pare, dar când atinse materiarul, palma să pătrunse puţin în stratul de substanţă. Când îşi retrase mâna, geamul fals îşi reveni înapoi de parcă era un material cu memoria formei. Asta îl lăsă tare nedumerit. Nu-şi putea nega senzaţia că atinsese ceva organic.

          Se lăsă pe spate, mai mult mirat decât speriat. Atunci simţi că între braţele sale şi mânerele scaunului, crescuse un fel de puf, ca cel pe care-l simţise pe bilet. Se ridică să plece, era hotărât să-i ceară şoferului să oprească autobuzul imediat, motivându că se simţea rău. Doar că nu putea, braţele sale erau lipite de mânerele scaunului şi cu cât se străduia să se ridice mai tare, cu atât simţea că perii pătrund prin carne. Dacă ar fi încercat să se arunce brusc din scaun printr-o forţare şi să o ia apoi în goană spre ieşire, pielea de pe braţe i-ar fi fost complet sfâşiată.

          –Ajutor! Ajutor!

          Şoferul părea să nu-l audă, defapt nici nu-şi mai punea speranţa în el, probabil ştia deja toate problemele specifice acestui autobuz dar nu le dădea atenţie. Era complice cel mai probabil. Tânărul se întoarse cu privirea în spate, vrând să ceară ajutorul pasagerilor. Ce văzu atunci îl oripilă. Părea că imaginea din faţa ochilor făcea ca orice alt moment din viaţa lui să pară ireal, concentrând totul în acest punct.

          Pasagerul din spate nu-şi mai ţinea capul în jos, ci era lăsat pe spătar cu pleoapele deschise, atât doar că înăuntru globii oculari lipseau cu desăvârşire, erau doar două găuri întunecate. Gura era deasemenea larg deschisă, dar lipsită atât de dinţi cât şi de limbă. Bărbatul nu era doar foarte slab, era pur-şi-simplu un schelet cu piele pe el iar corpul părea mumificat.

          Intensitatea luminii crescuse odată cu încercările lui Alex de- a se smulge de pe locul său; era ca şi cum vehiculul reacţiona la sforţările sale. Putea să vadă acum şi pasagerii tocmai din fundul autobuzului; lumina descătuşase imaginile ororii: toţi erau schelete mumificate, dar şi mai ciudat de atât, aceştia păreau să se fi contopit cu scaunele pe care se aflau. Erau în stadii diferite de fuzionare: unii erau lipiţi doar la nivelul membrelor, din alţii se mai vedea doar craniul şi cutia toracică, iar din altul nu se mai vedea decât partea superioară a craniului crescută parcă din spătar.

          Deseori, întunericul e cel care ne protejează de priveliştile care ne pot face numai rău. Tânărul îşi întoarse privirea de la grozăvia aceea oribilă, dar îl aştepta una şi mai mare: perii

         

          de pe scaun crescuseră mult şi deveniseră nişte cilii groşi care îi pătrundeau în carne. Cilii erau transparenţi dar roşii pe dinăuntru de la sângele care curgea prin ei.

          Odată, pe vremea când fusese doar un copil, îi plăcuse să observe cum se hrănesc ţânţarii cu sânge. Să-i vadă umflându-şi burţile i se păruse un joc. Tot ce se întâmpla acum părea acelaşi proces, dar exagerat dincolo de punctul grotescului.

          Cilii monstruoşi creşteau direct din scaun şi se uneau apoi cu arterele din corpul tânărului, astfel că Alex putea fi considerat acum parte integrată a organismului superior. Singurul lucru care-l mai menţinea drept o entitate separată faţă de acea dihanie aberantă, era conştiinţa sa, dar şi aceasta începea să se stingă.

          Prin geamuri pătrunse o lumină violetă fosforescentă. Nu venea din lumea oamenilor.

          În amestecul de culori -galbenul şi violetul- forme începeau să prindă contur peste tot, precum nişte tuberculi mari, gogoloaşe sau tuburi pulsatorii. Organele se diferenţiau, acum că nu mai era nevoie să fie menţinută iluzia. Se găsea întradevăr în burta bestiei. Alex fu cruţat de această ultimă imagine repugnantă; leşinase deja într-un somn adânc.

         

 

 

          *

          Trecut

         

         

          Frunzele roşii şi galbene de toamnă formau un covor moale înaintea primului rând de stejari. O cărare fusese defrişată pentru a face drum carelor cu boi. Pe dreapta, roţile subţiri ale unei caleşti şi copitele unui cal robust tasau resturile moarte.

          Ion se opri să admire vehiculul elegant de lemn. Caroseria era neagră precum un cărbune, roţile aveau cercuri roşii ca rubinul şi spiţe albe albe precum osul şlefuit. Portierele erau decorate cu modelul unor împletituri de vinişoare roşii ce formau desenul unei viţe-de-vie. Armăsarul era la fel de negru precum caleaşca, de parcă fusese ales special pentru aceasta. Era un animal elegant dar cu o musculatură foarte dezvoltată, dând impresia unei forţe ieşite din comun.

          Atât de frumoase i se părură caleaşca şi armăsarul, încât ţăranul nici nu băgase de seamă vizitiul. Acesta era acoperit până peste cap cu o şubă la fel de neagră precum animalul pe care-l ţinea de hamuri. Ion simţea soarele încă dogoritor pe cer, aşa că se miră cum de nu-l treceau toate apele pe omul acela. Dacă ar fi vrut să se ascundă, avea toată pădurea la dispoziţie. Ori venea de pe meleaguri străine ori suferea de friguri.

          După ce admiră frumuseţea trăsurii, ţăranul se gândi la ce fel de om de bună-stare s-ar fi aflat înăuntru: un boier sau poate chiar un nobil, sau mai bine, o domniţă. Ion îşi făcea tot felul de speranţe: poate domniile lor s-or fi rătăcit, şi dacă i-ar putea ajuta cu ceva, ar primi la schimb un argint sau doi. Se apropie de căruţaş şi salută politicos, luându-şi căciula în mână.

          –Ziua bună! Dacă un ţăran ca mine v-ar putea fi de folos cu ceva, mă voi supune credincios.

          Vizitiul îşi păstră aceaşi poziţie rigidă fără a răspunde.

          Ion îşi puse căciula în cap dezamăgit şi porni din loc. Nu dăduse norocul peste el. În pădurea de stejari era răcoare iar cântecele păsărilor formau un fundal sonor plăcut. Deasupra, frunzele ruginii şi arămii foşneau în vânt, dedesubt foşneau pe sub opinci. Mai cădeau din când pe umerii cămăşii sau pe căciula de lână.

          Să tot stai în mijlocul unui aşa peisaj de toamnă, dar de când pornise, parcă drumul nu se mai termina. Cunoştea pădurea ca în palmă şi toate semnele după care să se orienteze -pantele, ogaşele, copacii bătrâni şi groşi-, dar de ceva vreme mergea doar în cerc. Seara se lăsase deja, aurul şi bronzul nu mai ardeau în soare, umbrele se întrepătrundeau până acopereau întreg covorul de frunze uscate. Se simţi pierdut ca un copil. Porţiunile mai dese din pădure erau deja negre ca smoala.

         

          Auzi un nechezat aproape demonic şi foşnetul ramurilor ce se dădeau la o parte. Se sperie, crezu că e o fiară a pădurii, un animal pe care nu-l mai întâlnise dar care poseda o forţă înspăimântătoare. Recunoscu însă prezenţa unui cal, iar în spatele acestuia, luminată de două felinare atârnate deasupra fiecărei ferestre şi alimentate cu bucăţi de cărbune, o trăsură elegantă. Focul arunca scânteieri portocalii peste modelul de viţă-de-vie roşu ca sângele al portierelor. Una dintre ele fu deschisă dintr-o mişcare a mâinii vizitiului făcută în aer, fără ca acesta s-o atingă.

         

          Se aştepta să coboare cineva pentru a-l întâmpina, dar nimeni nu se arăta la faţă. Ion simţea că mai are puţin şi-l lasă picioarele. Un gând plin de speranţă îi trecu prin minte dar i se părea aiurea, totuşi îl rosti mai mult ca pe-o rugăminte.

          –E pentru mine, domn bun?

          Căruţaşul rămase taciturn, dar arătă cu mâna spre portiera deschisă şi trase de hamurile calului, care necheză parcă în mod afirmativ. Lui Ion nu-i venea să creadă. Felinarele prinse în suporţi de argint trimiteau o lumină roşiatică-portocalie în interiorul tapiţat cu piele roz.

          Nu mai era nimeni în interior, era loc pentru patru persoane pe cele două banchete care se priveau faţă-n-faţă, dar Ion era singurul ocupant. Caleaşca se puse în mişcare. O fi fost vreo greşeală? Îl confudase oare cu altcineva? Foarte posibil, dar până la urmă nu era el de vină, şi când cineva îşi va da seama de greşeală îi vor da drumul bine mersii. Soarta i dăduse şi lui şansa să vadă cum se simte măcar o frântură din viaţa de boier, asta era tot ce conta acum.

         

 

Cum nu era nimeni care să-l vadă, ţăranul îşi întinse picioarele obosite şi începu să pipăie ce era prin jur fără jenă. Căptuşeala roz îmbrăca tot, de la banchete, la interiorul portierelor şi chiar acoperişul. E adevărat că nu-i prea plăcea lui culoare asta pentru doamne, dar nu mai atinsese în viaţa lui ceva atât de delicat. Mâinile lui aflau în sfârşit ce înseamnă luxul. Era o piele moale ca o catifea (sau cum îşi imaginase el că se simte catifeaua), şi pe care atunci când o mângâia, se simţea la rândul său mângâiat. Nici cearşaful care-l punea pe pat, nici muşchiul verde din pădure udat de roua dimineţii, nimic nu mai era atât de fin.

          Erau totuşi unele porţiuni, ca nişte petice mai tari la atingere, unde palma nu mai aluneca atât de uşor. Chiar dacă materialul era cu siguranţă unul scump, meşteşugul avea unele lipsuri. ,,Na, acum mai faci şi mofturi”, îi reproşă conştiinţa ţăranului.

          Încă de când păşise înăuntru, văzuse pocalul de argint cu lichid rubiniu de pe bancheta din faţa sa, dar evită să-l mai privească. Vasul părea să posede din nobilimea unui stăpân, întrucât nu se lăsa afectat de hopurile peste care trecea căruţa, ci- şi păstra poziţia verticală, nelăsând să scape niciun strop. Înăuntru era vin, de asta era sigur, dar era la fel de sigur că cineva îl uitase acolo şi avea să întrebe de el, iar acel cineva era peste măsură de bogat şi puternic.

          Ion îl strigă pe vizitiu unde-l duce şi dacă trecuseră de satul său, dar era ca şi cum s-ar fi aşteptat să-i răspundă lemnul din pădure. Cu cât stătea mai mult înăuntru, cu atât i se făcea mai sete, şi cu cât i se făcea mai sete, cu atât era mai tentat de pocal. Avu însă timp să se gândească: ce şanse erau ca posesorul să-şi dea seama că el se atinsese de vin şi că nu se vărsase de la sine? Era un lucru ieşit din comun că aşa ceva nu se întâmplase mai devreme.

          Însetat cum era, Ion luă paharul de argint în mână şi îl dădu repede pe gât. Avea dreptate, fusese vin roşu şi încă unul mai bogat, mai aromat şi mai săţios decât gustase vreodată la altcineva.

         

          Nici nu apucă să mediteze prea mult la fapta necugetată pe care o făcuse, că pocalul se umpluse la loc. Nu ştia ce să creadă, să fi fost o minune sau o încercare pentru suflet? Cu cât i se făcea mai sete, cu atât gândurile îi căpătau o direcţie clară. Caleaşca, pielea catifelată, vinul: toate astea îi fuseseră oferite lui de către soartă. Dădu din nou pocalul pe gât. Era acelaşi vin bun şi bogat, parcă doar puţin mai amărui.

          Paharul de argint se umplu din nou şi nou, şi de fiecare dată Ion îl scurse cu lăcomie. Cu cât bea mai mult, cu atât gustul şi consistenţa lichidului se schimbau. Rămânea roşu, dar se îngroşa şi nu mai avea gust de struguri. Pânâ când îşi dădu el seama ce gust avea, era prea târziu, fiindcă nu se mai putea opri din băut. Avea gust de sânge, ca sângele din animal când îl omori la vânat. Îl cuprindea o repulsie puternică dar n-avea ce face, de fiecare dată când spunea să se oprească, se simţea tot mai secătuit aşa că trebuia să reia totul de la capăt.

          Încercă să forţeze portierele cu umerii şi picioarele dar acestea parcă erau de piatră. Credea că ştie foarte bine ce i se întâmplă. ,,Diavolul mă pedepseşte! Mă pedepseşte pentru

          lăcomia mea! Când am văzut paharul gol umplându-se cu vin, ar fi trebuit să-mi dau seama că nu era o minune, ci un lucru necurat. Dracu’ mă ispitea!”

          Îşi aminti de vorbele pe care i le spusese cândva o bătrână: ,,Când diavolul se pune în faţa omului, nu i se arată aşa cum e el defapt, cu coarne şi copite. Necuratul e viclean, se deghizează în fel şi chip şi caută mai întâi să te ademenească.” Câtă înţelepciune avea acea femeie! Scaraoţchii era ascuns sub o şubă neagră ca să nu i se vadă urâţenia, iar omului i se prezenta cu un armăsar frumos, o caleaşcă elegantă şi un vin bun.

          Pocalul se golise definitiv şi omul se secătuise odată cu el. Ce mai rămăsese -doar piele şi os-se afunda tot mai mult în fibra moale şi rozalie. Era un ţesut viu ce se alimenta cu material nou.

          Pielea lui Ion deveni eventual un petic întins şi nepotrivit cu restul tapiţeriei, dar care avea să se omogenizeze în timp.

          Portierele se deschiseră de la sine şi o rafală de vânt suflă afară cămaşa, pantalonii, izmenele şi opincile care căzuseră între cele două banchete. Din felinarele de pe acoperiş ţâşniră două jerbe înalte de foc violet. Ochii armăsarului străluceau roşii în noapte precum ochii unui demon.

         

 

*

          Viitor

         

         

          Alden Popescu îşi aştepta taxiul spaţial. ”Void Travelers” era o companie care punea la dispoziţia turiştilor navete spaţiale fără pilot, pentru a-i transporta spre cel mai apropiat port interplanetar. Navele din port aveau o capacitate de transport care putea să atingă şi câteva mii de locuri, însă navetele-taxi erau capsule de 1 până la 10 persoane. Compania câştigase licitaţia în această regiune a spaţiului datorită preţurilor sale avantajoase, dar pentru asta trebuia să-ţi iei adio de la un pilot uman.

          Capsulele de transport erau ghidate de la centru spre destinaţie fără intervenţie umană, exceptând în cazuri de urgenţă, atunci când pasagerul putea trimite un semnal de alarmă pentru a fi preluat de o navetă cu rol de prim-ajutor ultra-rapidă. Din fericire, nu existase un asemenea caz până acum, dar dacă plutirea de unul singur în interiorul unei sfere prin vidul spaţial îţi dădea nelinişte, era bine de ştiut că mai era cineva care să-ţi sară în ajutor.

          Alden avea nevoie de linişte în acest moment al vieţii sale, aşa că făcuse o excursie solitară pe planeta pitică Ieeve. Nu era un planetoid care s-ar fi putut mândri cu vreo trăsătură de relief aparte sau vreun fenomen spectaculos, ceea ce îi convenise tânărului inginer, întrucât voise să scape de aglomeraţia turistică pe care o întâlnise în alte locuri. Defapt, nici nu putea fi considerată o staţiune, exista doar o clădire care odată fusese folosită de cercetători dar apoi abandonată şi folosită pentru a găzdui potenţialii vizitatori.

          Fiind de profesie inginer, acest aspect l-a atras cu atât mai mult, întrucât îi dăduse posibilitatea să studieze toată acea aparatură veche, prea greoaie pentru a mai fi folosită şi-n vremea sa, dar care făcuse istorie în mână primilor exploratori ai acelor teritorii. Cât stătuse acolo, nu mai întâlnise suflet de om, toate servicile fuseseră puse la dispoziţie de roboţi, aşa că avusese toată incinta doar pentru el.

          Tânărul inginer aştepta pe câmpia de gheaţă albastră, îmbrăcat în costumul său spaţial portocaliu, croit după ultima modă, la care până şi rezervorul de oxigen era incorporat astfel încât să nu bată la ochi. Spera că preţul avantajos nu înseamna şi întârzieri mari. Să aştepţi un mijloc de transport venit de pe o altă planetă nu e ca şi cum ai sta să vină metroul, cu atât mai mult când eşti singurul suflet într-o lume moartă. El îşi dorise izolare, aşa că n-avea de ce să se plângă.

          Pe fundalul de întuneric presărat cu stele, un punct alb îşi mărea dimensiunile până deveni o minge de ping-pong, iar apoi mijlocul de transport chemat. Cu reflectorul său aprins părea un submarin de observaţie ce cobora pe fundul unui ocean. Cercul de lumină deveni tot mai mare, până-l înconjură pe Alden. Vehiculul era o sferă albă cu un cerc de sticlă la mijloc şi două picioare de susţinere pe dreapta şi pe stângă care acundeau fiecare câte un sistem de propulsie. În rest, nicio trăsătură de design cât de cât atractivă. ,,Zgârciţi!” îşi spuse inginerul, dar sosise mai devreme decât fusese stabilit, ceea ce era un plus.

          Lumina se aprinse din interior, striaţile gheţii albastre reflectându-se pe geamul circular. Fereastra urcă în partea de sus iar pe mijlocul capsulei se deschise o gaură suficient de mare ca să pătrundă un om. ,,Interesant chestie!” Inginerul se aşteptase ca un capac să se deschidă sau o trapă să se ridice, asta era ceva nou. Se pare că ce avea în faţă nu era o vechitură, o ”barcă de salvare” reciclată şi utilizată în scop comercial, ci o tehnologie nouă.

          Înăuntru, îl aşteptă un scaun foarte comod care-şi modifică dimensiunile pentru a se potrivi cât mai bine cu pasagerul. Gaura din perete se lipi la loc – nu-şi putea da prea bine seama cum funcţiona în ciuda pregătirii sale, părea un fel de membrană care devenea mai moale când trebuia să se retragă şi apoi se întărea când se punea la loc; fereastra coborî în poziţia iniţială iar mingea albă se ridică de la suprafaţă.

          Capsula avea să prindă cu adevărat viteză când va trece prin Poartă, un câmp de forţe artificial care propulsa orice vehicul trecea pe acolo la viteze superioare. Chiar şi aşa, nu se putea compara cu o navetă ultra-rapidă.

         

 

Trecuseră câteva minute, interiorul ar fi trebuit să se umple deja cu o compoziţie de aer respirabil conform standardelor în vigoare, motiv pentru care Alden se decuplă de la rezervorul de O2 al costumului şi îşi dădu casca jos. Simţi că se sufocă şi îl arde gâtul. Aşeză din nou casca pe cap şi se recuplă la resursa proprie de oxigen. Asta era ridicol! Înţelegea el că la un preţ modest ai parte de servicii pe măsură, dar în felul ăsta rezervorul avea să se golească până va ajunge la destinaţie. Ideea nu e să pleci viu şi să te întorci mort. Mai era şi căldură ca de saună pe care o resimţise. Verifică termometrul electronic inclus în mânuşa stângă a costumului: 371-373-375°K…

         

          Se afla într-o bombă cu ceas. Trebuia să coboare repede capsula jos şi să iasă naibii de-acolo. Erau o sumedenie de butoane dar niciunul pe care să scrie Descend. Apăsă la nimereală, poate avea norocul să fie catapultat dacă măcar nu coborât în siguranţă, dar toate butoanele erau de formă.

         

          Niciunul nu făcea absolut nimic. Imediat ce va ajunge într-un loc sigur -mai spera în asta deocamdată, va scrie nişte recenzii îngrozitoare pe toate siteurile de specialitate.

          Firma de transport avea totuşi inclusă opţiunea de-a trimite o navetă de salvare în cazul unor situaţii de urgenţă ca aceasta. Apăsă mâneca dreaptă sub încheietură şi o tastatură de telefon se formă în palmă, după care apăsă numerele necesare.

          –Void Travelers, am nevoie de ajutor! Sunt Alden Popescu. Taxiul vostru e defect. Temperatura a trecut de limita de fierbere a apei şi e în creştere. Aerul în interior nu este respirabil. Toată rezerva mea de oxigen se va termina până voi ajunge la destinaţie. Vă rog să activaţi opţiunea de urgenţă!

          Nu primi niciun răspuns. Îşi aminti că nu mai avusese loc niciodată o operaţiune de salvare în istoria firmei. Mai sună de câteva ori, dar urmă aceaşi linişte. După cum stăteau lucrurile în momentul de faţă, era foarte posibil ca totul să fi fost doar o strategie de marketing fără niciun suport real. Trebuia să se salveze singur.

          Fără să observe, sub mâna stângă se formă un spaţiu gol prin care această căzu şi rămase blocată. Trase cu putere dar materialul alb se lipise în jurul încheieturii de parcă era ciment.

         

          Cu mâna dreaptă liberă desfăcu un buzunar de pe piept şi introduse degetele înăuntru unde pipăi dezintegratorul sonic. Îl cumpărase în excursie, un astfel de dispozitiv era interzis pe navele mari de pasageri, dar în afara marilor oraşe legistlaţia era mai relaxată. Fusese o toană copilărească, dar acum micul dispozitiv putea să-i salveze viaţă. Îl luase cu el ca să-şi scrie numele în gheaţa albastră a planetei. Îşi lăsase semnătura la baza gheţarului cel mai înalt. ,,Numele proştilor pe toate pietrele.”, aşa se spunea despre turiştii ca el.

          Dezintegratorul trebuia ţintit asupra materialului ales, se seta raza de acţiune dorită şi apoi acesta găsea vibraţia necesară pentru a sparge legăturile moleculare. Mâna stângă se eliberă cu succes, dar rolul gadgetului nu se oprea aici.

          Alden era disperat şi voia să se arunce din vehiculul care o luase complet razna. Spera că se află la o altitudine suficient de joasă ca să cadă spre suprafaţa planetoidului. Nu se temea atât de mult de lovitura cu scoarţa îngheţată la o gravitaţie slabă, costumul avea să-l protejeze; se temea mai degrabă că ar putea ajunge pe orbită unde ar pluti ca un gunoi spaţial. Cum nu avea nimic la bord care să indice distanţa de la sol, trebuia să aibă încredere în propiul său instinct.

          Mai sună odată la compania aceea blestemată de taxiuri spaţiale. Cum era de aşteptat, niciun răspuns. Ţinti dezintegratorul în faţă şi stabili o răză de acţiune suficient de mare pentru a crea o gaură prin care să se arunce. Funcţionă de minune, dar…

          Fereastra se topise şi nu se spărsese în cioburi aşa cum era de aşteptat. Totul era un violet fosforescent. Prin gaura formată în peretele capsulei nu se vedea întunericul spaţiului cosmic, ci o mare neîntreruptă de lumină.

          Se simţi complet deznădăjduit, dar continuă să ţină dezintegratorul activat, poate mai mult dintr-o curiozitate ştinţifică care nu murise odată cu speranţa. Nu se găsea nimic în această regiune a spaţiului care să explice fenomenul. Universul mai avea încă multe mistere şi el se găsea în mijlocul unuia dintre ele.

          Unul din aceste mistere era cel al dimensiunilor paralele. ,,Poate că am fost răpit dintr-o lume şi dus în alta.”, îşi zise.

          Prin violet urcau şi coborau tot felul de fiinţe de lumină albă de forma unor globule sau

         

 

spirale.

          –Void Travelers la dispoziţia dumneavoastră!

          Nu-i venea să creadă, primise răspuns. Poate era prea târziu acum, dar îi confirma măcar că nu părăsise lumea pe care o ştia. Un strop de speranţă încă nu se scursese.

          –Alden Popescu. Am nevoie urgentă de ajutor! Trebuie să mă scoateţi din capsula asta! –Bună ziua domnule, dar nu vă înţelegem. Nu puteţi fi înăuntrul unei navete de-a noastră. Cea

          pe care v-am trimis-o, a aterizat de curând pe Ieeve şi încă îşi aşteaptă pasagerul.

          –Ei bine, eu chiar acum sunt înăuntru. Sistemul vostru e defect.

          –Am primit un telefon de-al dumneavoastră acum 30 de minute. Când aţi sunat, vă aflaţi deja la bord?

          –Da.

          –Ei bine, naveta noastră a aterizat de-abia acum 15 minute.

          –Cum?

          Alden se simţi din nou buimac dar pericolul situaţiei îl făcu să-şi revină în fire.

          –Asta nu mai contează. Trebuie totuşi să mă salvaţi de aici.

          –Sincer domnule, chiar nu suntem ocupaţi şi ne doream de ceva vreme să scoatem Secerătorul Spaţiului la o plimbare. Vom veni să vedem ce putem face pentru dumneavoastră.

          –Vă mulţumesc! Îmi puteţi detecta semnalul?

          –Va trebui să ajungem mai aproape.

          Legătura cu lumea din afară nu era întreruptă, trebuia doar să menţină gaura aceea deschisă până ce pilotul Secerătorului va fi suficient de aproape.

          Senzorii de presiune îl anunţară că existau mai multe puncte de pericol pe suprafaţa costumului. Scaunul era complet strâns în jurul său şi nu se mai putea elibera de-acolo. Din pereţi creşteau ţepi, dând capsulei aspectul unui înveliş de castană întors cu exteriorul spre interior. Ţepii se alungeau lent dar sigur. Însemna că alţii creşteau odată cu ei din scaun, încercând să străpungă costumul de protecţie.

          Schimbă direcţia dezintegratorului, ceea ce duse la închiderea orificiului. Îi setă raza de acţiune asupra scaunului pentru a-l distruge împreună cu acele groase care creşteau din el. Aşchii albe săriră în toate părţile, după care se topiră în pereţi ca nişte picături.

          Fu o soluţie de moment. Picioarele îi alunecară prin găuri proaspăt apărute în podea. Micile suliţe continuau să crească împrejur. N-avea ce face, trebuia să-şi concentreze dispozitivul doar asupra găurii din perete. Dacă şi-ar fi eliberat picioarele de n ori, de tot atâtea ori s-ar fi format alte găuri în care să cadă. Toată capsula era o capcană şi singura modalitate de-a se elibera era să o distrugă în întregime, dar asta ar fi însemnat un consum de energie peste capacitatea dispozitivului, cât şi eventuala cădere în acel mediu străin.

          Ţinti din nou dezintegratorul în locul unde odată fusese o fereastră rotundă. Orificiul reapăru şi odată cu el lumina fosforescentă dar şi transmisia telefonică.

          –Gata domnule, am reuşit să vă localizăm semnalul şi suntem foarte aproape.

          –Aţi ajuns repede.

          –De asta puteţi să-i mulţumiţi Secerătorului. Vedem o chestie ciudată în locul de unde vine semnalul dumneavoastră. Pare o Auroră. O Auroră Boreală de culoare violet dar nu e pe cer, e pur-şi-simplu suspendată în spaţiu.

          Îl găsiseră întradevăr. Le ascunsese fenomenul ciudat, întrucât nu vrusese să fie luat drept nebun, se adunaseră deja prea multe chestii de necrezut laolaltă.

          –Vedeţi bine, nu vă înşelaţi. Înăuntru vă asigur că veţi găsi o capsulă de transport de o singură persoană.

          –Sunt dispus să cred orice, domnule. Zona de lumină se subţiază tot mai mult. Să aştept să dispară de tot pentru a vă scoate de-acolo? Nu vreau să interfereze cu sistemele de bord.

          Inginerul se gândi mai bine: dacă avusese totuşi dreptate în vaga lui bănuială? Nu se afla într-o altă dimensiune, e cert, dar poate se afla în pasajul de trecere între lumi, iar acesta se subţia tot mai mult până avea să dispară … odată cu el.

          –Nu, aţi putea să nu mă mai găsiţi. Scoateţi-mă de aici cât mai repede!

         

 

–Ne aflăm deasupra fenomenului. Voi coborî ”gheara” chiar acum.

          Trapa din burta Secerătorului se deschise, lăsând un fir ultra-rezistent să coboare în jos. În capătul firului se găsea pumnul strâns al ghearei, iar mai sus era montată o mică cameră de filmat. Aşa cum era de aşteptat, toate alarmele din nava de salvare începură să ţiuie când norul de fosforescenţă fu străpuns, dar camera continuă să transmită imagini din interior.

          –Vezi ce văd şi eu? întrebă pilotul în carlingă.

          Camera video arăta spirale, globuri şi ”meduze” fără tentaculi înotând prin mediul violet.

          Păreau nişte microorganisme privite la microscop, dar formate din energie şi nu din materie.

          –Da, răspunse medicul aflat la bord. Chestile alea or fi vii?

          –Or să analizeze specialiştii imaginile mai târziu, acum trebuie să apuc taxiul- fantomă. Clientul nu minţise, se putea distinge clar o capsulă de o singură persoană dar nu era a lor. Era

         

          cenuşie cu tot felul de cilii pe suprafaţa sa.

          –Ţine-te bine, îi spuse apoi lui Alden prin transmiţător, deşi nu ştia dacă mesajul putea fi auzit prin bruiaj.

          În momentul în care pumnul mecanic se desfăcu şi cele trei degete erau gata să-şi prindă captura, mingea ciliată îşi schimbă subit forma, devenind un fel de amibă uriaşă şi murdară ai cărei pseudopode se încovoiau ameninţător spre inamic, după care se roti, îşi luă avânt şi dispăru de pe display.

          –Ce mama dracu a fost asta?!

          –Nu închide gheara! strigă medicul.

          Pe unul din cele trei degete mecanice stătea atârnată o figură în costum portocaliu. Firul urcă în timp ce dunga violet de pe fundalul negru se subţia tot mai mult. Bărbatul leşină şi căzu înapoi spre fisură, dar cleştele îl prinse înainte să alunece în ea.

          Ajuns la bordul Secerătorului, Alden fu preluat de către medicul care îi dădu casca şi costumul jos, îi verifică funcţile vitale şi apoi îl aduse în simţiri cu câteva picături de apă rece.

         

          –Dezintegratorul!, strigă cel salvat de la moarte când deschise ochii. Privi în jur, nu ştia unde se află, dar faptul că vedea oameni îl linişti.

          –El ţi-a salvat viaţa? îl întrebă medicul.

          Întâmplările prin care trecuse începeau să prindă contur în mintea sa.

          –Da, l-am activat la capacitate maximă când am văzut că pereţii se contractă în jurul meu. –Cât am colindat întinderile spaţiului şi n-am mai întâlnit vreodată aşa ceva; începu să

         

          vorbească pilotul văzând că pasagerul se trezise. Nici nu ştiu de unde să încep. Am fost pilot în armată, dar am ajuns să trăiesc cea mai ciudată experienţă a mea ca angajat al unei companii de taxi. Cât de ciudată e viaţa… Vorbesc în plus, ar trebui să vă las pe dumneavoastră. Chestia asta cred că v-a dat peste cap. V-aţi mai revenit puţin?

          –Cred că da, dar şi acum parcă văd pereţii navei strângându-se să mă strivească. Vai, aveţi să-mi daţi un pahar cu apă?

          –Apă? Steve, scoate whisky-ul ală de la rece! Cred că vi se pare tare neprofesionist din partea noastră să ţinem o sticlă ascunsă, dar am zis că n-ar strica în cazul unei misiuni reuşite. E prima de acest gen.

          –Când a început totul, am crezut că o să vă dau compania în judecată pentru traumele suferite, dar acum o să vă fac o recenzie de cinci stele.

          –Haha. Ceva-mi spune că n-o să mai călătoriţi cu noi niciodată, dar mă bucur că v-am făcut o impresie mai bună la final. Vedeţi nava asta? Costă o avere. Dacă ne-am fi permis, am fi transportat pe toată lumea cu una ca asta, dar capsulele sunt un chilipir în comparaţie.

          –Totuşi, ce- a fost chestia aia de-acolo jos? întrebă pasagerul după ce medicul îi turnă whisky în pahar, ştiind că n-avea cine să-i dea un răspuns lămuritor.

          –Aţi auzit de poveştile cu nave-fantomă? îi spuse pilotul. Uite, de aşa ceva aţi avut dumneavoastră parte.

          Alden Popescu dădu paharul pe gât dintr-o înghiţitură.

         

Mădălin Boboc

Este din Craiova. Influențele sale de început sunt Neon Genesis Evangelion, Ghost in the Shell (1995), Kara no Kyoukai, 2001: Odiseea Spațială, Blade Runner, Dr. Who dar și autori precum William Gibson, George R.R. Martin (perioada SF) sau Arthur C. Clarke.

More Posts