GSF72 banner01-650

          – fragment din romanul Povestea Orașului fără Timp

      

          Odată, într-o împărăţie care se învecina cu marea, un crai era pe moarte, poate, după cum spun unii, primul dintre oameni care să fi murit de bătrânețe.

           Întâmplările care urmează să fie povestite sunt atât de vechi, încât nu au fost așternute pe hârtie în nicio carte, în niciun hrisov care să ajungă la noi. Pe vremea aceea, lumea era alta. Până și timpul curgea altfel, iar oamenii nu țineau socoteala veacurilor.

          Numele craiului era Eald și avusese o viață necrezut de lungă. Împărăţia lui se întindea până acolo unde locuia dușmanul său, celălalt crai, Gorg. Luptele dintre aceştia s-au ţinut, se spune, încă de la întemeierea lumii şi acest război dă naştere zilei, nopţii şi anotimpurilor. Eald se luptase cu toți înaintașii lui Gorg, însă, de cum cădea unul, altul se ridica în locul lui.

          Totuși, de ceva vreme, acest război devenise tot mai puțin aprig, până ce încetase aproape cu totul.

          Mai mult, între cele două împărății, dacă le putem numi așa, se găsea un șir foarte lung de munți înalți, unde se opreau toate drumurile făcute de Eald; așadar, era greu ca cei doi crai să se lupte între ei și, de câteva veacuri, oștenii celor doi deabia dacă își mai încleștau săbiile, când se întâlneau din întâmplare.

          Nimeni nu își amintea de o vreme în care să nu fi domnit Eald. Domnea peste atâtea ținuturi, încât mulți îl credeau stăpânul întregii omeniri. Totuși, ca să fim drepți până la capăt, nu stăpânea peste întreaga lume, ci doar peste jumătate din ea; cea de miazăzi.

          Miazănoaptea era sub domnia lui Gorg. Totuși, în timp ce împărăția acestuia din urmă era stăpânită de frig, neguri și războaie lăuntrice, miazăziua era pașnică și îmbelșugată, așa încât se putea spune că numai acolo se găsea lumina civilizației, și, de altfel, de un timp încoace, cele două jumătăți ale lumii de-abia dacă mai știau una de cealaltă.

          De fapt, cu greu s-ar fi putut spune că Eald stăpânea pe cineva, pentru că cei mai mulți domnitori veneau de bună voie sub oblăduirea lui, iar el nu trebuise să ridice vreodată sabia pentru a încăleca un ținut. Drumurile făcute de el străbăteau împărăția de la un capăt la altul.

          Totuși, de ceva vreme, craiul începuse să dea semne de slăbiciune, iar pe urmă, cu trecerea anilor, devenise tot mai vlăguit. Încetase să mai dea porunci. Nu mai slujea ca judecător. Nu mai stătea în fața hărții, ca să pună la cale facerea drumurilor și ridicarea orașelor. Acum, dregătorii lui se ocupau cu aceste lucruri.

          De la o vreme, cel secătuit de-abia se mai ridica de pe tron. În sala tronului, bucățile de sticlă ale ferestrei străluceau precum niște solzi, ba în lumina bogată de amiază, ba în cea proaspătă, ca de sticlă, a dimineții, ba în lumina tristă a serii.

          Adesea, le poruncea cărturarilor să îi redea iarăşi şi iarăşi povestea vieţii lui, ca şi cum între acele întâmplări şi amănunte s-ar fi găsit cheia propriei nemuriri. „Numai dacă ar fi o scăpare” îşi spunea el uneori, cu voce tare, ca şi cum ar fi vrut să încredinţeze secretul pereţilor şi statuilor ce se înălțau în odaie. „Numai dacă ar fi o scăpare”.

         

            Așadar, dregătorii lui au poruncit ca oricui îi stătea în putință să îl tămăduiască pe Eald, să vină și să o facă.

            Asta se și întâmplă. Coridoarele castelului se umplură cu vraci, vrăjitori, mistagogi, tămăduitori, taumaturgi, farmazoni, sfinți și prooroci. Mantiile și hlamidele lor foșneau în toate ungherele, pălăriile lor, mari și mici, cu felurite forme, erau văzute peste tot.

          Veni un bărbat cu pălărie neagră, de postav, țuguiată și cu boruri foarte largi, care aducea un vas le lut, din care ieșea fum verde, înecăcios. Unul dintre dregători încercă leacul înaintea craiului. Trase în piept fumul verde, însă acesta doar îl făcu să se înece și să tușească.

          Mai era un bărbat îmbrăcat în mov, cu turban mare de catifea, și o pană uriașă, roșie. Acesta veni cu o cutie de lemn, plină cu tot felul de sticluțe. Un alt dregător le încercă și pe acestea. Bău, pe rând, din fiecare, iar acestea îl făcură ba vesel, ba morocănos, ba visător, ba agitat, dar niciuna nu se vădi să aibă vreo calitate tămăduitoare.

          Veni cineva cu o mantie liliachie, cu buline albastre, care aduse o mașinărie ciudată, din lemn și metal. Intră cu ea în sala tronului, însoțit de câțiva oșteni de-ai craiului. Tronul lui Eald se înălța pe un dais din fundul sălii. În jurul acestuia se găseau toți dregătorii, toți fiii lui craiului și mulți viteji, cavaleri și oameni de frunte ai împărăției. Presupusul vindecător urcă treptele până la daisul tronului, sub privirile tuturor, până ajunse în fața craiului. Toată lumea privea în așteptare.

          Mașinăria începu să zdrăngăne și să scoată fum. Vindecătorul așteptă, însă, părând foarte încrezător că mașinăria avea să facă ceea ce trebuia să facă. Dar chiar atunci când aceasta păru că își dă drumul, ceva trebuie să se fi stricat, pentru că se auzi zgomot de mecanisme frânte și descărcări electrice, iar în aer săriră scântei, rotițe zimțate și nori de fum.  După aceea, mașinăria rămase tăcută, spre descumpănirea vraciului, în timp se Eald își flutura mâna ca să alunge fumul din fața lui, sub privirile dezamăgite ale craiului și ale tuturor celor aflați în sală.

          Ierburi magice, prafuri fermecate, talismane, clondire cu poțiuni, amulete, toate lucrurile de felul acesta. Magi nepricepuți, care izbuteau să facă toate felurile de vrăji, numai cele care trebuia, nu. Până la urmă, nimeni nu izbuti să îl tămăduiască pe crai. Totuși, unii primiră o oarecare răsplată fie și numai pentru că îl înveseliseră cu aiurelile lor.

          Cu toții plecară, unul câte unul, până ce castelul rămase la fel de pustiu ca și înainte ca toți aceștia să fie chemați.

         

          Pe aceleași timpuri cu Eald, trăia un om căruia urmașii i-au spus Er, un cavaler cu părul galben și cu ochii albaștri, care purta deseori o mantie albastră și o tunică de culoare azurie. Într-o zi, veni și el să își viziteze domnul.

          Eald stătea pe tron, iar în spatele lui și în jurul tronului se găseau fiii lui cei mari și cavalerii cei mai de seamă, înveșmântați în mantii de toate culorile. Odaia era plină de oșteni, paji și dregători, care așteptau printre statuile care se înălțau de o parte și de alta a sălii lungi și bogat luminate.

          Muribundul avea părul alb, foarte lung, iar barba, care îi ajungea până la poalele hainei, era la fel de albă. Și el avea, precum Er, ochii albaștri – ochii care erau singurii ce amintreau de tinerețea de demult a domnitorului. Printre inșii cei mai de frunte din jurul lui se găseau Naldus, fiul lui cel mare, ceilalți fii ai săi, și sfetnicul său, care avea pe cap o scufie ascuțită, ca de spiriduș.

          Doi scutieri traseră porțile din mahon roșiatic, cu armături de aur, deschizând intrarea în sală, iar cavalerul își făcu apariția. Armura lui era atât de lustruită, încât părea făcută din argint, iar mantia albastră era atât de largă încât aproape îi acoperea întregul trup. La cingătoare, avea teaca în care își ținea sabia, iar părul galben îi era prins la spate, într-o coadă.

          În lumina torțelor străluceau rânduri întregi de sulițe și lănci aurite: oștenii erau înșiruiți de o parte și de alta a sălii, în mantii purpurii, purtând coifuri cu panașuri și cămăși de zale.

          Cavalerul înaintă printre rândurile de oșteni, în timp ce mantia flutura în spatele lui, până ajunse la treptele care duceau la tron. Eald își mișcă puțin capul, parcă uimit că Er era acolo, de parcă nici nu așteptase ca acesta să vină să îl vadă. Cavalerul zăbovi puțin la poalele podiumului, după care începu să urce treptele. Toți cei care stăteau împrejurul tronului, pe dais, toți cei din sală, îl priveau cu băgare de seamă.

          După ce trecu de ultima treaptă și străbătu drumul, câțiva pași, până la poalele tronului, îngenunche în fața domnitorului, iar mantia, înainte înfoiată, se așternu pe spatele lui.

          Bătrânul îl privea mai departe pe Er, parcă uimit, parcă bucuros. Chipul îi era supt, pielea străvezie, iar buzele tremurânde. Totuși, pe buzele lui încolți un surâs.

          Întinse o mână slabă, ofilită, ca să o așeze pe umărul înveșmântat în zale al cavalerului, însă Er ridică și el mâna și îi dădu brațul la o parte.

          Eald se lăsă pe spatele tronului, încrețindu-și fruntea și așa apăsată de povara anilor, și își mări ochii lui obosiți, dar încă luminoși.

          Liniștea din odaie păru să se adâncească. Er își scoase sabia din teacă (moment în care Naldus, care purta o mantie de culoarea cerului senin, un albastru mai deschis decât al lui Er, făcu un pas către acesta din urmă, pironindu-l cu o privire bănuitoare), și, prin tot alaiul de oșteni și scutieri care umplea sala se auzi un șopot de tulburare. Se auziră foșnete de mantii, zgomote de săbii scoase din teacă. Cei care stăteau în jurul tronului îl sfredeliră cu privirea, dar niciunul nu își atinse arma, înafară de Naldus, care își apucă mânerul sabiei. Până și torțele din încăpere păreau că ard mai tare, așteptând să se petreacă ceva.

          Er își ridică sabia la cap și o lipi de frunte, după care o întinse cu ambele mâini și o depuse pe jos, la poalele hainei lui Eald. Cei care îl înconjurau pe crai își luară mâinile de pe săbii, răsuflând de ușurare. În toată sala răsunară săbiile vârâte înapoi în teci. Naldus se dădu un pas înapoi, desprinzându-și degetele de plăselele săbiei, după care se apropie și mai mult de tatăl său, cu pași înceți, fără să-și ia ochii de la cel îngenuncheat.

          După ce cavalerul își desprinse degetele de pe sabie, și își trase mâinile, craiul mai ridică odată mâna și o depuse pe umărul lui. De data aceasta, Er rămase nemișcat, cu ochii lăsați în pământ.

          Pe vremea aceea, se credea că sabia face parte din sufletul cavalerului. Dacă și-o lepăda, asta însemna că nu mai putea niciodată să devină din nou cavaler. Er simți cum bătrânul crai îl strânge de umăr, prin zalele cămășii, după care domnitorul suspină și se lăsă pe spate, pe speteaza de piatră a tronului, luându-și mâna de pe umărul înzăuat al lui Er.

          Pe neașteptate, la fel de neașteptat ca și scoaterea sabiei, ca și lepădarea cinstei de cavaler, pe chipul lui Er se iviră lacrimi mari, i se scurseră pe obraji și se sparseră de pardoseala de piatră a podiumului,  iar cavalerul parcă nu se mai putea opri din plâns.

          Se spune că, în noaptea aceea, Er îi făgăduise craiului că, dacă acesta va muri, se va duce după el până în lumea cealaltă și îl va aduce înapoi. 

          Eald își duse o mână la tâmplă, sprijinindu-și cotul de brațul de piatră al tronului, și privindu-l îngândurat pe cavalerul care plângea, cu părul său galben strâns într-o coadă, cu privirea plecată și teaca, acum goală, atârnând la cingătoare, pe jumătate acoperită de mantie.

            După ce își șterse lacrimile, bietul cavaler se ridică în picioare, fără sabie, cu jocul de lumini al torțelor răsfrângându-se în armura lui.

          Apoi, se aplecă înspre crai, își întinse mâinile spre umerii lui (de data aceasta, nimeni din sală nu mai făcu vreo mișcare), îi prinse umerii, se aplecă și îi sărută fruntea albă, uscată, pe care se așternuseră gândurile atâtor ani, atâtor veacuri. Nările i se umplură de un miros care nu poate fi pus în cuvinte.

          După aceea, se întoarse și începu să coboare treptele daisului. Se îndreptă spre ieșirea din odaie, sub privirile oștenilor și ale statuilor. Parcă și pereții erau mirați, parcă și torțele ardeau altfel, iar statuile ar fi vrut să se întoarcă și să îl privească pe bietul cavaler cum iese.

          Eald își ridică ochii obosiți și îl privi cum se îndepărtează. La picioarele lui, tăișul sabiei sclipea în lumina torțelor.

          După ce trecu din nou printre șirurile de luptători și de statui albe, iar după ce străbătu din nou încăperea, sub privirea nenumăraților oameni cu stare, ieși pe porțile de lemn roșiatic, și nu mai fu văzut pentru câteva zile, de atunci încolo.

         

            Tot în aceeași zi, după ce își lepădase sabia, fostul cavaler părăsi, pe înserate, castelul. Își lăsase mantia și cămașa de zale, și, în loc, își luase niște haine sărăcăcioase. Se îndreptă către unul dintre templele din apropiere.

          Templul era construit pe o stâncă, un stei care se înălța din pământ, pe jumătate stâncă golașă, pe jumătate împădurit. De jur împrejur, era numai un ținut sălbatic și acoperit de codri. Templul nu avea podoabe de piatră, precum castelul, nu avea turnuri sau ferestre cu vitralii. Părea să fi crescut chiar din piatra stâncii. Era înconjurat de o grădină bogată, săpată chiar în piatra steiului. Împrejurul grădinii, era un zid scund de piatră. Cavalerul mai trecuse pe acolo doar de câteva ori.

          Îl văzu de la depărtare, semănând mai mult cu o plăsmuire a naturii decât cu o cetate durată de oameni. Porțile templului erau mereu deschise, oricine putea intra, numai că era greu să urci până acolo.

          Cum stătea acolo, singuratică, clădirea părea un vestigiu al timpurilor de dinainte de om.

          Cavalerul urcă pe drumul anevoios care șerpuia prin piatra steiului, până ajunse la zidul vechi de piatră, acoperit cu licheni și cu iederă uscată. Trecu prin grădina foșnitoare, apoi pe sub bolta ascuțită a intrării și dădu într-un coridor luminat de torțe și lămpi atârnate de pereți.

          Înăuntru era o liniște desăvârșită. Acum, templul era gol, dar și atunci când lumea se înghesuia acolo, era tot liniște, pentru că nimeni nu avea voie să vorbească în locul acela, înafară de preoți, când, se spune, spiritele vorbeau prin mijlocirea lor.

          După ce străbătu coridorul,  ajunse într-o sală mare. În fundul sălii era un altar păzit de două statui de bronz. Pe altar se găseau prinoasele care se adunaseră în ultimele zile, înainte ca preoții să poată veni să le culeagă: fâșii de pânză vrăjită legate cu sfori, flori uscate și petice de hârtie împăturită pe care erau așternute rugăciuni.

          Înaintă, păşind pe podeaua netedă, cu încălțările lui de piele ponosită.

          Când ajunse în fața altarului, îngenunche, sprijinindu-și mâinile de masa plină cu prinoase, între cele două statui de bronz.

            Nu era nici un preot şi totul în templu era nemişcat, cu excepţia luminii lămpilor.

            Rămase acolo și se rugă ceva vreme, vegheat doar de lumina tremurătoare a lămpilor.

          După un timp, ochii i se închiseră încet și, fără să-și dea seama, adormi cu capul pe patul de flori uscate. Cine știe ce visase, căci dormise destul de mult. Afară, asfințitul se stinse, se aprinseră luminile castelului, iar luna răsări încet dintre dealuri.

         

            Scutierul lui Er, Haru, unul din copiii pe care îi învăța să lupte cu sabia, trebuie să își fi dat seama că lipsește, deoarece porni în căutarea lui.

          În aceeași noapte, îl vedem cum intră în templu. La început, se opri în fața intrării de la grădină, cu câte un leu de piatră de o parte și de cealaltă, și privi întunericul foșnitor al desișului dinăuntru. Trase aer în piept, ca să se îmbărbăteze, și trecu poarta, printre cei doi lei sculptați.

          Străbătu apoi grădina, trecu și el pe sub bolta intrării și prin coridorul de piatră.

          Camera cu altarul era plină cu statui care înfățișau tot felul de spirite și, deoarece erau puține lumini aprinse, totul se vedea numai pe jumătate, totul apărea tremurător și neobișnuit. Văzu cele două statui de bronz, florile și prinoasele împrăștiate pe jos, și pe Er dormind cu capul pe altar, și pesemne visând la cine-știe-ce.

          Păși pe tăcute spre magistrul său. Se aplecă peste umărul lui, ca să vadă dacă e într-adevăr el, după care rămase o clipă pe gânduri, cântărind ce să facă.

          În cele din urmă, îngenunche și el pe lespedea de piatră din fața altarului. Sprijinit cu coatele de masa plină cu flori uscate, închise ochii și începu și el să se roage.

          Habar nu avea cât de mult urcase, afară, luna pe cer, dar acolo, înăuntru, nimic nu părea să se schimbe.

          Curând, își strânse și el brațele pe masă, capul îi căzu, afundându-se în brațele strânse, și, fără să-și dea seama, se lăsă în voia somnului. Cruând, adormi și el, fără să vrea.

            Dacă magistrul lui Haru era îmbrăcat în haine de pânză nevopsită, aspră, el purta veşmintele de mătase albastră din castel, tivite cu un auriu care parcă ardea în lumina torţelor. Dacă ar fi fost cineva acolo să-i vadă, ar fi spus că sunt şi ei nişte statui, și nici nu era atât de greu să crezi că toate chipurile cioplite în piatră, ba chiar și lumina mișcătoare a flăcărilor, ar fi putut să-i vadă.

            Dacă era vreun spirit acolo, atunci nu dădu niciun semn. Niciuna dintre statui nu părea să-i bage în seamă pe vreunul dintre vizitatorii adormiți, veniți în miez de noapte.

            Poate un fuior de vânt pătruns prin coridoarele de piatră îl trezise pe Haru, poate un trosnet mai puternic al lemnului care ardea, poate un strop de apă căzut de pe tavan. Oricum, se trezi. După ce își frecă ochii, privi în jur, oarecum înfricoșat. După aceea, își aminti unde este.

          Se uită lângă el, acolo unde ar fi trebuit să doarmă magistrul său, dar locul era gol, se vedeau numai florile și panglicile împinse la o parte, dând seama că cineva dormise acolo.

          Privi în jur, ca şi cum ar fi aşteptat vreo lămurire de la statuile care rămaseră la fel de nemișcate, la fel de nepăsătoare, în timp ce lumina torțelor tremura pe chipurile lor.

            Haru se ridică imediat în picioare, încercând să-și alunge somnul din mădulare. Își scutură de pe haine petalele uscate, după care mai privi odată în jur, apoi o luă la fugă, îndreptându-se către ieșirea din templu, să caute fugarul.

          Când fusese aproape de Er, chiar și când acesta era adormit, se simțise oarecum la locul lui, în siguranță. Însă acum Er nu mai era acolo, și cine știe unde plecase acum?

          Străbătu camera altarului, coridorul de piatră, și ieși în grădina care mirosea a ierburi. Era o noapte senină şi neobișnuit de nemişcată, ca şi cum vântul şi-ar fi ţinut răsuflarea. Îşi căută din priviri  magistrul, dar nu zări nimic care să semene cu el. În schimb, desluși o formă străină, stând într-unul dintre colțurile grădinii.

            Noaptea înaintase destul de mult, iar luna era ascunsă după un nor. Grădina era luminată numai de stele. Nu izbutea să-și dea seama, pe întunericul acela argintiu, cine era străinul. Stătea cu spatele la el, iar Haru nu deslușea prea bine ce făcea. De fapt, mai degrabă, părea să nu facă nimic, doar stătea nemișcat.

            Se hotărî să meargă să vadă cine e. Se apropie cu pași înceți, pașii lui abia răsunând pe iarba udă, pipăind tăişul pumnalului prin teaca de piele groasă. El era înarmat iar cel din faţa lui nu părea să fie decât un vagabond. Totuşi trebuia să fie prevăzător. Poate era un spirit răuvoitor, un pricolici care luase formă omenească.

          Ajunse foarte aproape de străin, mergând aproape pe neauzite, aşa cum îl învăţase Er. Haru se știa furișa atât de bine încât de-abia l-ar fi auzit un iepure. Totuși, omul, sau ce ar fi fost, trebuie să îl fi auzit, căci se întoarse cu fața la el şi îi lovi gleznele cu picioarele.

          Haru căzu la pământ, într-o explozie de stropi de rouă.

          – Te-ai furișat atât de dibace! Aproape că nu te-am auzit!

            Lui Haru îi luă ceva timp să înțeleagă cuvintele. Glasul îi era foarte cunoscut. În cele din urmă, își dădu seama cine îi vorbea.

            Se ridică în picioare, cu hainele ude de rouă.

          – De cât timp stai aici? făcu Haru.

            – Cât timp ai dormit? întrebă Er, la rândul lui.

            Haru se gândi preț de câteva momente; când intrase în templu să-l caute pe Er de-abia începea să se însereze. Se uită la cer, încercând să-şi dea seama cât de mult înaintase noaptea.

          Cerul era aproape senin, iar luna ieșise de după nori, de se făcuse mai multă lumină, însă nu putea ghici peste cât timp avea să vină dimineața.

            – Habar nu am, bombăni el.

            – Nici eu nu ştiu cât am stat aici, mărturisi și cavalerul sau, mă rog, fostul cavaler.

            Er se uită împrejurul lui. Grădina era plină de copaci răzleţi, tufe şi răsaduri cu flori pe care, acum, că vântul nu mai sufla, le puteai foarte lesne crede cioplite în piatră, precum chipurile de pe pereții clădirii.

          Se auzeau doar greierii şi păsările de noapte, acele glasuri melodioase și nevăzute care bântuiau întunericul. Aerul era răcoros şi plăcut.

            – Dar cred că e destul de târziu, bombăni fostul cavaler.

            Cât de îndurerat era glasul lui!

            Băiatul își strânse pumnii și se răsti la cavaler:

            – Ai plecat fără să spui nimic nimănui! Oamenii nici nu știu unde te-ai dus, se tem că îşi vor pierde şi craiul şi eroul în aceeaşi zi! Apoi ai plecat în timp ce dormeam înăuntru, şi când am ieşit m-ai doborât pe furiș, ca pe un tâlhar! Ce fel de cavaler eşti?

            Inima băiatului bătea încă puternic, dar deja spaima începuse să-i treacă, lăsând locul acelui fior plăcut care urmează sperieturilor.

            Scutierul vorbi mai departe, dacă Er tot nu îi răspundea; vorbi, totuși, cu glasul ceva mai coborât:

            – E cam târziu să stăm pe aici, hai să ne întoarcem la castel!

            Se întoarse către poarta grădinii, cu cei doi lei de marmură, așteptând ca Er să vină după el. Dar acesta nici nu se clinti. De ce se purta atât de neobișnuit?! Băiatul se înfioră pentru câteva clipe. Magistrul său nu se mai purtase niciodată aşa.

            – De ce? zise Er în cele din urmă, spulberând tăcerea.

            – Pentru că spiritele nopţii nu sunt prietenoase! Şi noaptea zeii cei buni au o putere mai mică asupra lumii!

            – În curând, Eald o să moară! urmă cavalerul. De ce?

            Haru își dădu seama că pe obrajii lui se scurgeau lacrimi. Numai acum, că era luminat de lună, văzu cât de sumbru era chipul lui Er. Lacrimile lui străluceau în lumina argintie a nopții. Dintr-o dată, noaptea i se păru, scutierului, și mai rece.

            După ce șovăi puțin, îndrăzni să se apropie de Er. Își deschise brațele și îl îmbrățișă, sprijinindu-și capul de haina lui ponosită. Simți pe obraz pânza aspră a zdrențelor cu care era îmbrăcat învățătorul lui.

            Își spuse că, poate, Er nu se va mai înapoia niciodată la castel. Dacă era așa, atunci avea să rămână alături de el oriunde ar fi stat, oriunde s-ar fi dus. Îl îmbrățișă și mai vârtos, după care îi dădu drumul, și își ridică ochii la chipul mâhnit al fostului cavaler.

            – Nimeni nu vrea ca Er să moară, spuse Haru. Nimeni nu vrea asta…

            Deși crezuse că vor rămâne acolo, în grădina templului, toată noaptea, cavalerul îi făcu semn spre poarta săpată în piatra groasă și străveche a zidului. Deci, în sfârșit, se hotărâse să plece. Haru se bucură. Nu i-ar fi plăcut să petreacă o noapte întreagă nici măcar acolo, în grădina cu flori, alături de învățătorul lui.

          Așa că, atunci când Er îi făcu semn să îl urmeze și porni către ieșire, băiatul nici nu aruncă o privire în urmă.  Cei doi o luară spre ieșire, călcând pe iarba deasă și umedă, lăsând în urmă templul, și altarul, și încăperile pline cu statui.

          Haru se gândea că poate va reuși să doarmă bine în puținul care mai rămăsese din noaptea aceea. În timp ce mergea, hainele lui fluturau în aerul nemișcat al nopții.

           

          Într-o noapte înnorată, cu puțin înainte de moartea lui Eald, la curte își făcu apariția un vizitator călare venind de cine știe unde. Nu se știe cum a intrat în castel, deoarece, nu se știe cum, toți paznicii adormiseră. Ne-au rămas mărturii și de la cei care păzeau atunci porțile. Au spus că i-a luat, pe neașteptate, un somn nefiresc, neliniștit, și că s-au trezit obosiți și înspăimântați.

          Dacă cineva se întâlnea cu călărețul pe drum și îl întreba cine este, i se răspundea numai ”Sunt o nălucă” sau ”Nu sunt nimeni”. Avea o glugă de piele, de sub care îi ieșea un păr gri, aspru, și care ascundea o față uscată, parcă bolnavă. Când ajunse în fața porților înalte, calul se opri pentru câteva momente. Avea un cal negru, care părea să facă ce dorea stăpânul lui fără ca acesta să-l opintească, sau să-i dea de înțeles, în orice alt fel, ce dorea. Porțile începură să se deschidă încet, cu un sunet jos, ca și cum cineva ar fi tras zăvorul și ar fi lăsat vântul să le deschidă.

          Când drumul îi era deschis larg, călărețul porni din nou, intrând în curtea cea mare a castelului. În mijlocul ei se găsea un bazin rotund de marmură, cu un piedestal de marmură pe care se înălțau niște statui înfățișând un pâlc de balauri, făcuți tot din marmură, dintre care unul stătea pe labele din spate, cu aripile deschise și capul îndreptat în sus, de parcă ar fi fost pe cale să-și ia zborul.

         

          Er nu știa nimic din toate acestea. După noaptea pe care o petrecuse la templu, nici nu mai dădu prin camerele lui. În loc de asta, petrecu mult timp în codrii, prin împrejurimile castelului. Știa o cocioabă părăsită, ascunsă în adâncul pădurii, unde mersese adeseori cu Eloe ca să stea singuri. Știa un izvor secret, din care bea în fiecare zi; mânca fructe de pădure și vâna vietăți mai mici, veverițe, vulpi, păsări și sltele de soiul acesta.

            După câteva zile, își luă calul arămiu și porni, cu hainele zdrențuite, departe de domeniul lui Eald, către sudul îndepărtat.

            Galopă zi și noapte, aproape fără să întâlnească pe nimeni în drum. Deoarece renunțase la cavalerie, și nu avea nicio armă la el, dacă l-ar fi văzut cineva, nici nu l-ar fi recunoscut ca fiind viteazul de la curtea craiului. Poposea arareori. Mânca ce găsea pe drum, rădăcini și fructe sălbatice. Se obișnuise cu o astfel de viață, în zilele în care călătorise mult, ca să se lupte cu trimișii lui Gorg, și în zilele petrecute în munți, ca să înfrunte balaurii.

            Simți mirosul mării cu ceva vreme înainte să ajungă la țărmul ei. Calul era obosit, înspumat și respira îngreunat. În spatele lui, în zare, nu se mai vedeau nici dealuri, nici meterezele castelului lui Eald.

            Când Er văzu în sfârșit talazurile albastre care se spărgeau de țărm, calul mergea deja destul de agale. Opri calul și zăbovi căteva momente, privind în larg. După aceea, descălecă și își priponi calul de un copac. Îi dădu de mâncat. Acesta mâncă pe săturate. Aproape de copac, în iarba crescută în voie, era o baltă de apă limpede în care curgea un firicel de apă care se ivea dintre rădăcini, iar calul se adăpă de acolo.

            După aceea, în loc să înceapă să pască ori să se odihnească, cum făcea de obicei, ridică ochii să-l privească pe Er. Fostul cavaler îl mângâie pe coamă, după care se îndreptă spre marea vijelioasă. Calul îl privi îngrijorat cum se îndepărtează.

            Vântul flutura părul și hainele zdrențuite ale lui Er. Ba îl împingea de parcă vroia să îl depărteze de mare, îngreunându-i mersul, ba își schimba direcția și îl împingea din spate, făcându-l să se cocoșeze și aproape să cadă pe jos, ba sufla aiurea.

            Pașii lui lăsară urme pe nisipul auriu, care pe urmă se șterseră imediat. Când ajunse la marginea mării, îngenunche, privind cum ierburile și bucățile de scoici ba zăceau pe nisip, ba erau ridicate de apă.

            Și ce trebuia să facă, odată ajuns acolo? Să se roage, așa cum făcuse în templu, în noaptea în care adormise în odaia luminată de torțe? Ar fi trebuit, oare, să aducă un prinos, dacă îl vedea vreun zeu, ca să-i asculte rugăciunile?

            Își spuse că va rămâne să se roage. Ascultă valurile. Zgomotul lor venea atât din fața lui, unde se spărgeau ridicând ziduri de spumă care se năruiau într-o clipită, cât și din locuri mai îndepărtate, de pe țărm.

            Se scufundă într-o rugăciune adâncă. Nu își amintea să se mai fi rugat astfel la spirite decât atunci când crezuse că avea să fie ucis de Shangdi, ori să se prăbușească într-o prăpastie din munți, atunci când luptase cu balaurul. Clocotul mării părea să înăbușe orice alt zgomot.

            Totuși, marea se liniști pentru câteva momente, ceea ce prevestea, de fapt, un val și mai furtunatic.

            Într-adevăr, se ivi un talaz înalt, cum fostul cavaler rareori văzuse. Venise din larg, pornit din cine știe ce adâncuri. Aproape că acoperi cerul și îl umbri pe bietul ins îngenuncheat.

            O clipă, păru să rămână așa. După care se prăvăli peste fostul cavaler, aproape răsturnându-l.

            După aceea, volbura de spumă și bulboane se potoli, apa talazului se înapoie în mare. Valurile își reluară ritmul de dinainte.

            Er rămase în genunchi, tușind și scuipând apă, cu fire de iarbă de mare încâlcite în păr.  Așteptă să își revină în simțiri, după care își coborî privirea în nisipul răscolit, plin cu pietre ascuțite. Văzu că acolo sclipește ceva auriu.

            Întinse mâna și luă obiectul în palmă, ridicând, totodată, un pumn de nisip și apă. Le lăsă să i se scurgă printre degete și văzu că îi rămâne în palmă o scoică mică, ce sclipea precum o bijuterie.

            Era goală înăuntru, dar cele două părți care o alcătuiau erau bine prinse între ele. Dacă nu ar fi văzut interiorul alb, ca de cuarț, ar fi crezut că e făcută din aur.

            O privi năuc, în timp ce vântul se întețea. Nu era o scoică obișnuită. Valurile rareori aduceau la mal astfel de lucruri, oricât de răscolitor ar fi fost vântul. Oare spiritele îi răspunseseră la rugăciune?

            Privi înapoi la cal, care îl privea neliniștit, îngrijorat, pesemne pentru stăpânul său. Închise scoica și o strânse în pumn.

            Și-o vârî în buzunarul de la pieptul tunicii, după care se ridică în picioare, murdar de nisip, și se îndreptă spre cal.

            Era vremea să se întoarcă la curtea lui Eald.

         

          Năluca se îndreptă către încăperile craiului fără ca măcar să încerce să se ascundă, deși toată clădirea era plină de cavaleri. (Asta se întâmplă în timp ce Er călătorea la Miazăzi, ca să primească scoica, într-una din nopțile când acesta dormea sub un copac vegheat de o bufniță). Nimeni nu-i ieși în cale ca să-l oprească să ajungă la Eald; de fapt, mulți nici măcar nu aveau să afle că cineva pătrunsese în castel, deși cu toții aveau să-și amintească noaptea aceea. Era neguroasă și lipsită de vânt, iar de-asupra castelului se strânseră niște nori atât de groși și de negri, încât împiedicau orice rază de lumină, ai fi spus că te găsești pe fundul unei peșteri.

          Sfetnicul lui Eald, pe nume Asraal, căruia i se mai spunea și Magul cel Mov, stătea zi și noapte cu acesta din urmă, numai că în noaptea aceea nu se găsea în sala tronului, ci se plimba aiurea pe coridoare. Pe el nu căzuse vraja care îi adormise pe atâția dintre supușii craiului.

          În drumul său prin castelul adormit, vizitatorul nu se întâlni cu nimeni, înafară de sfetnic. Acesta îl așteptase pe unul din coridoarele luminate de lămpi cu ulei. Pe ferestre nu pătrundea nicio rază de stea sau de lună; când te uitai afară, nu vedeai nimic, parcă priveai un zid de stâncă.

          – Vrei să mă oprești să ajung la craiul tău? întrebă năluca, rânjind. Dacă faci asta, o să sfidezi chiar forțele pe care le slujesc.

          Sfetnicul privi ochii negri, vicleni, ai nălucii, ridică din umeri și spuse:

          – Nici nu ar avea rost să mă împotrivesc forțelor Întunericului tocmai acum, când Eald e pe moarte. Oricum, nici nu ai vreo putere asupra lui. Nu înainte ca el să treacă de cealaltă parte. Din partea mea, poți să mergi oriunde în castel.

          Singurii care rămaseră treji în castel, înafară de sfetnic, care nu căzuseră sub vraja nălucii, erau Naldus și tatăl său. Acesta din urmă, totuși, adormise după un răstimp, șezând pe tron, în sala plină cu vitralii, iar primul rămăsese cu el, să-l îngrijească.

          Dar sala nu mai era la fel de strălucitoare precum atunci când Er își vizitase craiul. Toate șemineele și torțele erau stinse, prin vitralii nu trecea nicio rază de lumină, și toți oștenii dormeau în camerele lor sau la locurile de pază. Erau câțiva oșteni chiar în sală, dar Naldus nici nu băgase de seamă că adormiseră, atât era de ocupat cu tatăl lui. Doar o lumânare de ceară era aprinsă pe unul dintre brațele de marmură ale tronului.

          Naldus tresări când auzi niște bătăi în porțile de mahon. Afară, trebuia să fie niște cavaleri care păzeau sala cu vitralii. Pe deasupra, poruncise ca porțile să nu fie încuiate, așa că oricine vroia să vină la el cu vreo misivă, putea să intre după voie. Naldus își luă ochii de la porți și continuă să șteargă fruntea asudată a tatălui său.

          Se mai auziră niște bătăi, cu pauze între ele, care răsunau prelung în bezna sălii. Naldus strigă la niște cavaleri, care adormiseră în spatele unor coloane, și le porunci să aprindă niște lămpi. Aceștia se treziră și, căindu-se că adormiseră, făcură întocmai, iar sala se umplu de o lumină portocalie și caldă. În tot acest timp, bătăile nu încetaseră o clipă, cel din spatele porților părând să aibă o răbdare fără margini.

          Naldus făcu semn la doi cavaleri, care străbătură imediat lungul odăii, prinseră porțile, și deschiseră canaturile grele de lemn.

          În sală intră vizitatorul tăcut, înaintând printre vitraliile întunecate. Flacăra lumânării pâlpâi, de parcă ar fi dat să se stingă, cuprinsă de un frig neașteptat. Oaspetele nu era călare (nu se știe unde își lăsase calul), și nici nu părea că e în mare grabă, căci mergea agale.

          Craiul se trezise, își sprijini bărbia de una din palme și se aplecă să îl vadă mai bine pe cel care intrase.

          – Spune-ți numele înainte să te înfățișezi în fața craiului! tună Naldus.

          Musafirul, care purta o mantie sfâșiată și murdară, dar care odată trebuie să fi fost foarte scumpă, ajunse la scările care duceau la tron și începu să le urce nestingherit. Oștenii îl priveau cu ochi mari, dar nu făcură nicio mișcare înspre el, nu înainte să primească poruncă să facă asta.

          Când ajunse lângă tron, Naldus îi văzu ochii drăcești și dinții ascuțiți. Numai atunci își dădu seama ce liniște era în sală. Oștenii nu făceau nicio mișcare, parcă își țineau respirația, ori adormiseră din nou.

          – Am umblat atât de mult și oamenii din lumea aceasta mi-au dat atâtea nume, începu năluca, grăind cu o voce groasă, uscată, însă niciunul dintre ele nu mi-a aparținut cu adevărat. Cu care dintre ele vrei să mă prezint?

            Îl privi pe Naldus în ochi, de parcă tatăl său nici nu ar fi fost acolo, iar acesta simți cum îl cuprinde un fior de spaimă.

            – Spune-mi atunci ce dorești de la Eald! zise el. Ești cumva un vindecător? Ai venit cam târziu! Dar totuși, poți să-l tămăduiești pe tatăl meu?

            – Eu, singur, zise el, nu am nicio putere. Doar forțele pe care le slujesc pot să lucreze în lume prin mine. Sunt niște puteri mari, mai mari decât spiritele acestei lumi – mica voastră lume.

            Naldus ridică o sprânceană.

            – Ești cumva mag? Sau preotul unui zeu de care nu am auzit?

            Cine știe ce zei se găseau în lumea aceasta, și de ce nu l-ar fi lăsat pe vreunul dintre ei să-l mântuiască pe Eald?

            -Tot ce pot să spun despre mine este că sunt un sol ori, mai degrabă, un negustor. Am venit să-ți spun că poți cădea la învoială cu stăpânii mei. Ei cer supunere desăvârșită; va trebui să le aduci jertfe și alte prinoase. În schimb, îți vor da cheile unei mari puteri.

            În jurul vizitatorului începu să strălucească o lucoare verzuie, ca o ceață. Își vârî mâna sub mantia putrezită și scoase o sticluță cu ceva negru, care se termina cu o lucrătură de os cenușiu înfățișând ceea ce părea a fi un cap de lup turbat.

            – Dă-i să bea din licoarea aceasta, și îl va face chiar mai puternic decât înainte. Dacă Cerul i-a dat să domnească o sută de veacuri, ea îi va da o mie, iar dacă i-a fost dat să domnească de zece ori pe atât, de la mine va primi de o sută de ori mai mult! Totuși, după ce va muri, căci în cele din urmă tot va trebui să moară, va trebui să devină unul dintre noi și să ne slujească nouă.

            Bănuim că Naldus a simțit o forță necurată în oaspetele nepoftit, căci a dus mâna la cingătoare, acolo unde se afla o amuletă pe care i-o dăduse sfetnicul craiului, ca să îl apere de forțele Întunericului. Totuși, cu cealaltă mână, luă sticluța cilindrică.

            – Cum să știu știu că nu e otravă? zise el, agitând lichidul negru în lumina slabă din sală.

            – Nu trebuie să i-o dai acum, îți las timp să o verifici. Totodată, în timpul acesta va trebui să chibzuiești, pentru că odată ce i-o vei da craiului să bea, va fi făcut un legământ de nedesfăcut.

            Naldus apucă plăselele sabiei și întinse sticla înapoi nălucii.

            – Ți-o dau înapoi, zise el. Nu ne poți da nimic din ceea ce să avem nevoie.

            – Nu e un dar pentru tine, zise năluca, ci pentru tatăl tău. Lasă-l pe el să hotărască dacă își vrea sau nu viața înapoi. Numele meu e Drosku.

            Negustorul nu dădu niciun semn că ar fi vrut să-și ia darul înapoi. Totuși, prințul trebuie să fi simțit că vicleanul ticluiește să facă ceva, căci își scoase amuleta la vedere, și cam acesta fu singurul lucru pe care apucă să-l mai facă înainte ca năluca să se năpustească asupra lui. Îl înșfăcă cu ghiarele, iar Naldus avu impresia că sala tronului se risipește ca o pală de fum.

            Se trezi, într-o încleștare cu năluca pe care doar tăria neobișnuită a lui Naldus o oprea să îl sfâșie, în mijlocul unui pustiu cenușiu, sub un cer cu desăvârșire negru. Își aminti ce se spunea în cărți, că în ținutul morților, pe cer nu era nici soare, nici lună. În zare se vedeau contururile, de un negru puțin mai șters, a ceea ce puteau fi stânci sau orașe nepământene.

            Năluca îl privea drept în ochi, Ochii acesteia se aprinseră roșii, păreau niște rubine, după care își deschise gura cu dinți lungi și inegali, împrăștiind o miasmă fetidă. De jur împrejur, era numai depărtare și cenușiu, și numai formele imposibile de la orizont îi aminteau că locul acela avea totuși margini.

            – Poți să mă alungi, se auzi glasul afurisitului, deși nu putea fi al lui, pentru că nici nu își mișcase gura căscată. Voi trimite pe alții la craiul tău, îl voi bântui și îl voi chinui până îmi va primi darul. Iar dacă nu, îl voi aștepta acolo, de cealaltă parte a Hotarului. Nu te îndoi de asta, căci la mine o să ajungă, și nu altundeva. Tot ce trece granițele lumii ne aparține nouă, și în cele din urmă și tu vei trece granița!

            La început, Naldus nu știa ce vroia să spună prin ”noi”, dar apoi văzu cum în jurul nălucii apar (sau mai degrabă păreau să crească din ea), arătări cumplite, diforme, fără nume, cu ochi, și brațe de toate formele, și guri care clănțăneau, și organe pe care ființele pământene nu le aveau. Năluca își descleștă ghiarele din jurul lui, iar Naldus apucă să scoată sabia și o îndreptă spre pieptul ei.

            – Strigoi afurisit! Nu ai nicio putere peste tatăl meu! Nu ai nicio putere peste tatăl meu!

            Dar înainte să reușească să împlânte sabia în cumplitul dușman, acesta se transformă în ceva negru și înaripat, iar sala tronului apăru din nou, în locul acelei priveliști pustii. O pasăre neagră, care semăna cu un șoim, începu să zboare prin toată încăperea, iar cavalerii (care acum sigur erau treji, Naldus nu avea nicio îndoială) începură să se agite sub ea și să arunce cu săgeți.

            Se auzi zgomot de sticlă spartă, iar în sală se făcu liniște și întuneric. Multe dintre lămpile pe care le aprinseră cavalerii se răsturnaseră pe jos și se stinseră. Șoimul negru, în care se preschimbase năluca, sparse unul din geamurile mai mici și își făcu ieșirea din odaie, pierzându-se în noapte. Eald, care privise și ascultase totul cu groază, se ținea acum de brațele tronului, îngânând ceva pentru el. Amuleta pe care Naldus încercase să o folosească împotriva nălucii căzuse pe jos, aproape de marginea daisului.

            Cavalerii împrăștiați prin sală erau încremeniți, unii cu săbiile scoase, alții pe jos, încercând să reaprindă lămpile sau să vadă dacă ceva nu luase foc.

            – Ce mai stați, afurisiților? zise Naldus fluturându-și sabia în aer. Mergeți după el! Căutați prin împrejurimile castelului! Nu vreau ca strigoiul să bântuie pe aici, cât timp tatăl meu e pe cale să-și dea ultima suflare!

            Iar cavalerii într-adevăr căutară prin toate încăperile, dar nu reușiră să se dumirească în ce fel intrase năluca. Niciuna din misiunile de căutare din împrejurul castelului nu descoperise vreun strigoi, deși unii oameni spuneau că au văzut un șoim negru foarte ciudat care dădea târcoale prin unele locuri mai retrase. De altfel, Naldus porunci să nu se vorbească mult despre acea întâmplare, ca să nu înspăimânteze oamenii, deci foarte mulți oameni, chiar și printre curteni, nici nu auziseră că pe acolo ar fi trecut un vizitator. Porunci și ca vitraliul spart să fie refăcut, iar sfetnicul făcu întocmai, numaidecât, cu o vrajă.

            În pofida amenințărilor sale, năluca nu mai fu văzută niciodată pe acolo.

         

          Camera în care se găsea tronul lui Eald se numea Sala Vitraliilor, pentru că toate ferestrele erau acoperite cu mozaicuri din sticlă colorată care, ziua, o scăldau într-un crepuscul multicolor.

          În seara în care murise craiul cel bătrân, seara ce avea să rămână cunoscută mult timp printre urmașii lui, doar Naldus, fiul cel mare, fu alături de muribund. Nu vedeau soarele care cobora către vest, dar lumina care trecea prin sticla ferestrelor devenea tot mai profundă, precum o notă de cântec ce se prelungește la nesfârșit, tot mai gravă, tot mai tristă. Peisajele înfățișate de vitralii deveneau parcă altele, întâmplările povestite își schimbau parcă înțelesul.

          Pe când lumina care cădea peste covoare devenea tot mai pală, tot mai vrăjită, Naldus mângâia mâna tatălui său. Uleiul lămpilor se consumase aproape cu totul, în cămine mai rămăsese doar un jăratic portocaliu, ce dădea puțină lumină. Umbrele se lungeau pe pereți ca vițele de iederă, încolăcindu-se în jurul coloanelor, al statuilor și al daisului pe care se înăța tronul craiului.

          Naldus rămase în liniște. Ar fi vrut să îi spună ceva, așa cum îi vorbea, de obicei, în orele în care stătea lângă el. Îi venea să plângă, dar parcă nu mai avea lacrimi, și nu mai avea nimic ce să îi spună tatălui său, ce nu îi spusese în toate orele, din zi și din noapte, în care veghease lângă tronul său. Tronul care, în curând, avea să fie al lui Naldus.

          Craiul păru că dă să vorbească, Naldus îl privi cu băgare de seamă, dar Eald parcă nu-și găsi glasul. Naldus își coborî ochii, descumpănit. După aceea, craiul încercă din nou să rostească ceva și, după un răstimp îndelungat, în timp ce fiul său îl ținea de mână, reuși să blămăjească:

          – A venit vremea…

          Rămase, după aceea, tăcut încă un răstimp, după care urmă:

          – Fiule, zise el, a venit vremea să mor. În noaptea asta o să-mi moștenești împărăția.

          Atunci, Naldus nu izbuti să se oprească, deși își făgăduise că nu îl va întreba asta niciodată, și spuse, cu glasul aproape șoptit:

          -Tată, e adevărat… e adevărat ce se spune în împărăție? Păcatul acela… păcatul acela vechi…

          Nici nu se aștepta ca tatăl lui să răspundă, însă nădăjduia că va desluși, măcar, răspunsul în privirea lui.

          – Au trecut atâtea veacuri…, fu tot ce izbuti să răspundă acesta. Au trecut atâtea veacuri…

          Glasul muribundului era foarte secătuit. Naldus începu să plângă în liniște. Lumina tot mai slabă tremura pe chipul craiului, care stătea sprijinit, curmeziș, pe spătarul de piatră al tronului. Își aminti cum Er începuse să verse și el lacrimi, tot pe același dais, în fața lui Eald, în fața mulțimii. Dar acum încăperea era goală și nimeni nu știa că Naldus plânge. Lacrimile îi cădeau una câte una, iar bietul fiu de crai nici nu mai știa ce simțea. Îi veniră în minte atâtea amintiri, atâtea dureri, toate amărăciunile trecutului. Apoi se gândi la viitor, la împărăția pe care urma să o conducă și care i se păru brusc foarte mare și foarte pustie. Mult prea mare și pustie, cu totul peste puterile lui de a o cârmui.

          Doar el fu alături de tatăl său când acesta își dădu suflarea. Bătrânul se lăsă pe spate, pe marmura tronului, și închise ochii ca și cum ar fi căzut pe gânduri. Apoi, cu un suspin liniștit, deschise ochii, de parcă ar fi vrut să privească ceva ce demult ar fi dorit să vadă,și  rămase încremenit pentru totdeauna. Peste ochii lui, se lăsase negura. Lumina asfințitului se risipi cu totul, iar vitraliile rămaseră întunecate, de nici nu mai puteai desluși ce înfățișau. Lămpile se stinseră cu totul, iar în odaie rămase doar lucoarea jarului din cămine.

          Naldus ținu câteva momente în palme mâna rece, încremenită a lui Eald, după care o așeză înapoi pe brațul tronului. Își dădu jos coiful și îl puse la picioarele mortului, după care se ridică să spună o rugăciune, deși în minte nu-i venea niciun cuvânt potrivit. Toată odaia mirosea a ulei ars.

          Se ridică în picioare, luă din nou ștergarul și spălă pentru ultima dată fruntea tatălui său. Nici măcar în moarte, aceasta nu părea senină.

          Cu multă sfială, cu spaimă, parcă, întinse mâna și lăsă pleoapele peste ochii acoperiți cu negură.

          Lăsă ștergarul să cadă pe jos după care, cu lacrimile încă șiroindu-i pe obraji, începu să coboare treptele daisului, cântărind dacă să dea de veste prin castel chiar în noaptea aceea, sau să aștepte până la dimineață, să lase trupul lui Eald să mai stea o încă noapte pe vechiul lui tron.

          Se hotărî să îl lase acolo noaptea aceea. Descumpănit, trist, fiul craiului trecu prin sala cea goală, până la porțile de mahon. Pe coridoare nu se vedea nicio lumină, nu se auzea niciun foșnet de pas.

          Castelul întreg adormise.

         

          

Remus Paul

Remus Paul s-a născut la Oradea, unde locuiește și astăzi. Scriitoarea lui preferată este Anne Rice.

More Posts