GSF 57 banner 01-650

          Întuneric. Întuneric şi frig. De afară se aude vaietul furtunii, vântul scutură din când în când cu putere uşa bordeiului. Plouă în rafale, totul este umed, apa a pătruns peste tot, se scurge din tavanul sprijinit cu scânduri şi se adună în bălţi mici pe podea.

          Cineva tuşeşte. Stau îngrămădiţi unul într-altul de câteva ore, sau zile… Poate că dintre tunetele care se aud afară unele sunt explozii. Da, linia frontului e aproape. Ar trebui să fie în tranşee, să lupte, să contraatace. Nu. S-a terminat totul, mâine poate ajung prizonieri şi cine ştie care le va fi soarta. Să se retragă? Da, se retrag de câteva zile, ofensiva i-a prins aproape nepregătiţi, muniţia şi hrana nu au mai sosit de câteva zile. Li se tot spune să lupte, să ţină piept inamicului. Pentru ce? Muniţia e pe terminate, câteva gloanţe de fiecare pentru o zi întreagă. Au fost zile când au atacat, au cucerit poziţii, au luat sat după sat. Au intrat în case şi au luat pâinea de pe masă. Au luat şi bani şi haine, dar iarna în tranşee le-a răpus voinţa şi puterea. Le e foame, unii nu au mâncat de câteva zile, maiorul ţine lăzile încuiate. Vine, ia mâncare, le aruncă şi lor o pâine, apoi merge în cort la Comandament. Acolo e cald, lumină, muzică, nu plouă. Acolo e bine. Lor le este interzis să deschidă lada de alimente, maiorul a împuşcat un soldat pentru nesupunere.

          Întuneric. Uşa bordeiului se deschide şi o siluetă coboară cele câteva trepte de pământ. Cu capul aplecat îşi croieşte drum printre soldaţi, loveşte cu piciorul un trup întins în calea sa, soldatul geme şi se trage lângă ai săi. Maiorul scoate de sub manta o lampă şi priveşte în jur. Verifică lacătul lăzii cu alimente, iar chipul său se acoperă de o grimasă de satisfacţie: nu a fost deschisă. Pipăie ceva în buzunarul mantalei, este o cheie, da, cheia de la o lădiţă obişnuită de grenade, o caută rapid cu privirea, fără a da de bănuit că îl interesează în mod special. O descoperă undeva aruncată printre alte lăzi de muniţie, toate goale. Soldaţii au mai spart din ele să facă focul, dar aceasta nu a fost atinsă. Foarte bine, lada nu e goală, dar numai el ştie asta.
            Maiorul pune lampa jos, îşi îndreaptă spatele, încheie mantaua şi hotărăște să vorbească: „Ştiu că suntem într-o situaţie dificilă, că alimentele şi muniţia sunt pe terminate. Am fost, însă, informat că proviziile sunt pe drum, mâine dimineaţă aviaţia va executa un atac asupra poziţiilor româneşti, iar nouă ni se vor paraşuta lăzile promise. Fuhrerul este mândru de voi. Trebuie să rezistăm până mâine în zori. Vreau ca toată lumea să iasă la contraatac, numai aşa putem trece peste această noapte. Iată, în lada din spatele meu sunt câteva alimente, le împart cu voi. Iar aici sunt ultimele cartuşe, fiecare va primi cinci, nu le risipiţi, sunt ultimele. Eu rămân aici, am câteva planuri de făcut, trebuie să ne consolidăm poziţia. Colinele acestea ne oferă un avantaj tactic deosebit. Fuhrerul se gândeşte la voi.”

          Rostise aceste cuvinte aproape pe nerăsuflate, mecanic, fără să creadă în ele câtuşi de puţin. Primise încă de ieri ordin de retragere. Aranjase ca o maşină să îl ducă dincolo de munţi în noaptea aceea. De acolo se va îndrepta spre Berlin. Îi era totuşi teamă. Cu trupele în preajma sa nu se va mişca repede, iar mâine va cădea prizonier. Simţi un fior în tot trupul la acest gând. Nu, niciodată, el va pleca acum, iar ei, soldaţii, îi vor asigura retragerea.

          Îi privi. Întunecaţi ca negura de afară, soldaţii îi căutară privirea, poate aveau nevoie de un ultim cuvânt înainte de a părăsi adăpostul. Câţiva se ridicaseră şi numărau gloanţele, alţii împărţeau cele câteva pâini şi conserve. Nu putu să le întoarcă privirea, aţinti ochii reci într-un colţ, depărtă uşor picioarele, căută tocul pistolului sub manta, deschise siguranţa şi îi ridică piedica. Trebuie să fie pregătit, nu se ştie ce au plănuit cât au stat singuri, poate că vor să-l omoare. Îşi ascuţi la maxim simţurile, prevenind orice mişcare. Undeva, afară, auzi motorul unei maşini, da, probabil că este Hans, el îl va duce peste munţi, va pleca acasă.
            Aşteptă aşa câteva minute, apoi îşi pierdu răbdarea. Îi era teamă că Hans va intra şi va raporta maşina pregătită. În acel moment soldaţii vor înţelege şi nu va reuşi să le ţină piept. Să iasă, să iasă mai repede! Ridică mâna şi lovi peste ceafă un soldat: „Afară, afară îmbuibaţilor, în tranşee, acum! Sunteţi nişte trădători, vă bucuraţi de graţiile Fuhrerului şi vă este frică să daţi piept cu duşmanul! Afară, la luptă, laşilor!”. Îi împinse brutal pe uşă şi o trânti în urma lor.
            Rămas singur, maiorul scoase cheiţa şi deschise grăbit lada, atinse cu mâna înfiorat bijuteriile şi cei câţiva banuţi de aur. Strecură în buzunar câţiva pentru Hans, luă lădiţa şi câteva conserve, se răsuci pentru a ridica lampa, dar o lovi neatent şi o stinse. Pipăi pe întuneric pereţii bordeiului, găsi uşa de lemn şi o împinse cu putere. Blocată. Cineva blocase uşa. Privi printre scânduri şi-şi zări şoferul lângă maşină. Strigă şi bătu cu pumnii în uşă, la un moment dat Hans îl auzi şi veni către uşă.

          „Deschide Hans, sunt blocat, nu pot ieşi, deschide, n-auzi?” Tăcut, Hans, se apropie şi aruncă prima lopată de pământ pe uşă. Înfipse lopata în noroiul cleios şi aruncă iar. „Nu Hans, nu! Nu face asta! Uite, uite, banii aştia sunt ai tăi, voiam să ţi-i dau când vom fi în siguranţă, mâine, dincolo de munţi. Ia-i acum, uite!”. Maiorul aruncă monezile afară printre scânduri, însă Hans nu îi răspunse. Acoperi repede intrarea în adăpost fără a ţine seama de ameninţările şi promisiunile maiorului. Oricum, acestea se auzeau din ce în ce mai încet. Îşi şterse cu mâneca faţa udă de ploaie, aruncă lopata undeva departe, se întoarse şi scrâşni printre dinţi: „Piei câine! Mi-ai împuşcat fratele şi voiai sa te scap?”

          Călcă neglijent pe banii de aur aruncaţi de maior, urcă în camion, porni motorul, se asigură că toţi soldaţii sunt în spate şi se depărtă în noapte.

          Rămas singur, maiorul încercă în zadar să reaprindă lampa. Bătu fără speranţă în uşă, strigă de câteva ori, dar furtuna îi stinse vocea. Niciun răspuns. Căută sub manta pistolul cu piedica ridicată. Întuneric.
            Bărbatul opri plugul şi înghiţi câteva guri de apă, apoi întinse sticla băiatului. Soarele îi toropise pe amândoi, se întinseră câteva clipe pe movila de pământ să-şi tragă sufletul. „Tată, cineva din sat spunea că în movilele astea se află comori şi duhuri rele, e adevărat?”. Tatăl zâmbi şi-i răspunse: „Sunt legende fiule, cine a mai auzit de duhuri care păzesc comori? Nu mai crede în astfel de poveşti, singura noastră comoară e acest petic de pământ câştigat în război de bunicul tău. El a luptat aici, întreabă-l de ştie de astfel de poveşti. Eu nu cred în ele, cred în munca plugului. Haide că ne-apucă seara.”

          În urma lor, în brazdă, acoperit parţial cu ţărână, un ban de aur sclipi nevăzut în soare. Poate că povestea băiatului este totuşi adevărată.