GSF45 banner01-650

           2 – Melies

          

           Semăna cu un bibelou de cristal rostogolindu-se printre stele. O formă delicată ca un ou Faberge, dar care rezistase intactă timp de secole. Pe parcursul existenţei sale, o durată incomensurabilă, nicio forţă străină nu-i afectase vreodată ordinea interioară.

           Ochiul unui observator neaşteptat, care ar fi privit din imensitatea vidului prin învelişul transparent, susţinut de o carcasă de metal, ar fi întrezărit o lume în miniatură. Pe suprafaţa interioară a sferei,  orientate spre miezul ei, se profilau oraşe întregi. O forţă nevăzută, probabil, o sursă de gravitaţie artificială, menţinea întreaga construcţie într-un echilibru nefiresc şi totuşi stabil.

           În acele oraşe, la fel ca în orice urbe de pe Pământ, viaţa se desfăşura din plin. Citadinii se agitau într-un du-te-vino permanent, mobilizaţi fiecare de grijile cotidiene. Pretutindeni domina vacarmul, chiar dacă, de fapt, nu se întâmpla niciodată nimic deosebit.

           Pe străzile pavate cu caldarâm se deplasau în viteză automobile cu aburi. Vânzători ambulanţi îşi ofereau cu strigăte monotone preţioasa lor marfă. Un june pistruiat anunţa subiectul ultimului număr al ziarului L’Univers:

           – Noi dispariţii misterioase!

           Zumzetul firelor de telefon şi telegraf reproducea circuitul vital al acestei comunităţi umane, transmiţând orice de la ştiri de senzaţie până la simple zvonuri. Domnii la joben şi doamnele cu crinolinele lor îşi făceau anevoie drum prin imensul furnicar.

           Însă pentru cei pe care întâmplarea i-ar fi adus dincolo de periferiile oraşelor, marea agitaţie s-ar fi stins pe dată. I-ar fi întâmpinat pacea neţărmuită a pădurilor şi câmpiilor hidroponice. Desişurile de stejari, arţari şi nuci erau suficient de sălbăticite pentru ca un explorator imprudent să se piardă fără urmă în adâncul lor.

           Mult mai civilizate păreau zonele de şes unde erau cultivate diverse cereale, pentru necesităţile metropolelor devoratoare a tot. Cornul  abundenţei nu se epuiza niciodată pentru această societate suspendată în propria sa singurătate. Cu terenurile cultivate contrastau întinderile vaste pe care plantele creşteau în deplină libertate. Locul ideal în care şi-ar fi găsit refugiu, printre maci şi romaniţe, o fire nostalgică după puterea tămăduitoare a naturii.

           Ce-i drept, liniştea luncilor înverzite putea fi uneori ameninţată de o apariţie infernală, la zgomotul căreia toate gâzele ascunse în iarbă intrau în panică. Monstrul de fier, cu urletele înspăimântătoare pe care le scotea, se dovedea a fi de fapt doar o locomotivă ce trăgea după ea câteva vagoane. Motorul de mare capacitate lăsa o urmă de vapori condensaţi care se preschimbau încet în nori. O maşină pe care unii ar putea să o considere foarte demodată, chiar dacă pentru locuitorii micului habitat ea făcea parte din farmecul vieţii lor. Devenit simbol al acestei lumi, aspectul său rămânea neafectat de uzură, întotdeauna acelaşi.

           Linia de cale ferată, ce şerpuia în spirală pe toată întinderea globului de cristal, oferea cea mai rapidă şi cea mai sigură modalitate de a se deplasa între centrele urbane.

           Unica sursă de apă curgătoare, râul Rhone, urma un traseu la fel de întortocheat, în timp ce se scurgea lent prin canale de sticlă, vărsându-se apoi în lacul Geneva. Corpuri de iluminat plasate undeva în adânc făceau ca apa să-şi schimbe periodic culoarea pe parcursul zilei.

           Umiditatea degajată de plante şi evaporată de pe suprafaţa bazinelor  acvatice se ridica în atmosferă, formând microclimatul acestei lumi solitare. Uneori apa se transforma în nori, pentru ca apoi să coboare pe pământ în averse scurte.

           Din orice punct se putea contempla panorama întregii biosfere, cu metropolele sale bizare şi cu zonele ce rămâneau nepopulate. În construcţia sferică erau şi porţiuni largi de sticlă, prevăzute pentru ca poeţii şi visătorii să poată admira strălucirea astrelor îndepărtate şi să se întrebe cu uimire, oare ce se ascunde dincolo de frontierele scurtei lor vieţi? Erau sute de miliarde de lumi, pe care probabil nu le vor vedea niciodată. Poate undeva departe, oameni asemănători cu ei îşi aveau chiar în acea clipă privirile îndreptate spre micul lor univers.

           În centrul habitatului sferic se concentra cea mai puternică sursă de lumină, soarele electric, inima de foc ce făcea să se mişte înteaga maşinărie a acestei lumi.

           Seara, soarele artificial îşi diminua intensitatea razelor până la cea a unei luni, provocând, ca într-o reprezentaţie de marionete, alternanţa între zi şi noapte. Atunci buchete de artificii eclatau cerul. Domni înveşmântaţi în fracuri şi doamne în rochii de bal ieşeau pe terasele palatelor. Răsunau valsuri, iar un pianist închina pentru a câta oară sonata lui Debussy unui clar de lună electric. Şampania curgea în valuri. Vocile petrecăreţilor se pierdeau departe în noapte. Şi astfel se scurgea timpul pentru ei, an de an, veac după veac.

           Dar priviţi, chiar în această clipă se întâmplă ceva. Undeva, într-un cartier marginal, la intersecţia dintre Rue des Trois Mages şi Rue Saint-Germain, un tânăr cu respiraţia întretăiată aleargă bântuit de o teroare nevăzută. Din când în când el se uită cu spaimă în urma sa. Broboane reci de transpiraţie i se preling pe faţă. Este nebărbierit şi părul vâlvoi îi  trădează firea nervoasă căreia îi este străină ordinea şi rigoarea, Cu chipul şi hainele lui întunecate arată ca un corb ieşit dintr-o fantezie morbidă.

           Poartă o manta prăfuită peste un costum la fel de neîngrijit şi o pălărie, toate de un negru ieşit parcă din întunericul unei cripte, culoarea damnaţilor. Straiele sale cândva scumpe sunt doar amintirea palidă a unui dandy decăzut. Altădată semeţ şi plin de speranţe, mândria şi demnitatea lui s-au pierdut cu desăvârşire. Searbăd şi gârbov, el pare aproape zdrobit la pământ de o povară grea, de care nu va putea scăpa niciodată. Sufletul acestui om este devorat de demonii trecutului său.

           Traversează strada Rue du Dauphin, printre automobilele ce claxonează strident, sperând să scăpe de urmăritor. O speranţă deşartă, după cum constată chiar în clipa următoare. Vânătorul rămâne pe urmele lui.

           Continuându-şi cursa, îmbrânceşte o domnişoară ce-i stătea în cale şi imediat primeşte ca ripostă o lovitură de poşetă în cap şi câteva cuvinte de ocară.

           Încet dar sigur, distanţa dintre prădător şi pradă se face tot mai mică. Orice iniţiativă a tânărului damnat se dovedeşte a fi zadarnică. Nimic nu-l poate scăpa de necruţătoarea-i umbră.

           Dar iată că şi misteriosul urmăritor îşi face apariţia: un bărbat înalt, trecut de cincizeci de ani. Fiecare gest al său este calculat cu precizie. Nu face nicio mişcare în plus, alegându-şi calea cea mai scurtă până la ţintă, asemenea unui robot. Pasul său cadenţat aminteşte de cel al unui soldafon prusac.

           În pofida vârstei, pare un alergător perfect. Nu prezintă niciun semn de epuizare. Chipul lui îmbujorat se distinge imediat din mulţime, etalând favoriţi îngrijiţi cu minuţiozitate. Un observator mai atent ar descifra pe acest chip un soi de ironie implacabilă şi chiar o plăcere, marca ocupaţiilor sale constante. Maxilarele proeminente şi nasul uşor bombat în vârf sunt cele ale unui bătăuş profesionist, modelate în nenumăratele altercaţii din care ieşea mereu învingător. Energia debordantă pe care o degajă demonstrează şi o altă pasiune, cea de gurmand înveterat, practicată cu abnegaţie în momentele de repaus.

           Părul roşcat ne face să-i bănuim o vagă descendenţă scoţiană. Poartă un chipiu tras adânc peste ochi şi un costum din tweed, la care se adaugă nişte cizme înalte, bine lustruite.

           Tânărul îşi grăbeşte şi mai mult pasul. Acum el îl poate vedea clar pe cel care-l urmăreşte. E foarte aproape. Ambii pătrund în piaţa Place de la Concorde. Individul panicat încearcă pe cât posibil să se ţină în penumbră, departe de lumina felinarelor electrice. În mijlocul pieţei se  profilează statuia unei zeiţe înaripate, cu numele adevărat uitat de toţi.

           Unica speranţă de scăpare a fostului aristocrat este să ajungă la marginea oraşului. După ce a ratat biletul la tren, toate căile de ieşire sunt blocate pentru el.

           Nu mai e mult. Poate că acolo va scăpa de bătrânul copoi. Ştie că anume acolo se ascunde intrarea în subterane. Nu o văzuse niciodată cu adevărat, ci doar pe o hartă  veche, ajunsă la el din întâmplare. Intenţiona să se adăpostească în adâncul carcasei metalice de sub metropolă. Harta mai indica şi că undeva, în interiorul acelei structuri, s-ar fi aflat o rachetă în stare funcţională.

           Din ultimele puteri, părăseşte Place de la Concorde printr-un pasaj îngust şi constată că a ajuns la capătul rezistenţei sale. Dincolo de un parapet, pe câţiva kilometri pătraţi se întinde lentila uriaşă, crusta protectoare a Habitatului. Mai departe nu e decât vidul.

           I se pare că în lumina lunii artificiale percepţia realităţii îi devine mult  mai acută. Îl străfulgeră un gând spontan: poate oare cineva să scape vreodată din acest loc? Se uită în jurul său, încercând să găsească trapa salvatoare.

           Nu o zăreşte nicăieri.

           Dar e prea târziu. Vânătorul îşi atinge prada, înşfăcând-o într-o încleştare de fier.

           – Stai! În numele legii! Eşti arestat!. Te-am prins, în sfârşit, nenorocitule. Eu, inspectorul Henri Perrault!

          

           A doua zi, la sediul poliţiei, inspectorul Perrault se întreţinea într-o discuţie cu vechiul său camarad, comisarul Patrin, încercând să marcheze astfel un nou caz dus la bun sfârşit. Se aflau în biroul comisarului şi fiecare dintre ei savura câte o ţigară de foi.

           – Ei, spune, cum de ai reuşit şi de data asta? Cum l-ai prins pe ucigaşul actriţei Flora Finch?, Patrin avea obiceiul să-şi ironizeze prietenul.

           – Simplu de tot, mon commissaire, îi răspunse inspectorul. Am bănuit de la bun început că e careva din anturajul vedetei. M-am interesat la teatru în legătură cu cercul ei de admiratori şi pe dată am aflat de acest tip scandalagiu, care mai că nu o ameninţase de câteva ori. Am pus să mi se deseneze portretul lui şi foarte curând am găsit un martor care l-a văzut ieşind din vila Florei Finch, chiar în seara omorului. De fapt, el era singurul care fusese acolo.

           – Adică ai găsit o probă incontestabilă…

           – Exact. Apoi am avut o intuiţie că nemernicul se ascunde pe undeva prin apropiere. Am umblat arătând încolo şi încoace poza lui şi în sfârşit i-am dat de urmă. Se pitise într-un hotel de mâna a doua. Et voila!

           – Excelent! Iar acum locul lui e în Bastilia!

           – Acolo să-i  fie locul!

           Bastilia era o clădire sumbră, cu vedere spre lacul Geneva,  unde ajungeau toţi criminalii din Habitat. Nu erau prea mulţi, dar de la un timp numărul lor începea să crească în mod alarmant.

           – Ai fost chiar mai rapid decât în cazul de luna trecută, îşi aminti comisarul Patrin, continuând să tragă din trabuc.

           – Cel al hoţilor de tablouri? Un fleac! A trebuit doar să caut printre colecţionari de pictură impresionistă posibilii cumpărători. Bineînţeles, în muzeul nostru nu sunt decât tablouri impresioniste.

           – Ce-i drept, afacerea a luat o turnură delicată, atunci când, după ce  hoţii au fost prinşi, bunicuţa unuia dintre infractori a vrut să şteargă urmele, încercând să ardă nemuritoarele opere de artă în sobă, împreună cu doi galoşi vechi.

           – Din fericire, am reuşit să intervin la timp.

           – Şi astfel lumea noastră a fost salvată pentru a nu ştiu câta oară de inspectorul Perrault! Ce ne-am fi făcut oare fără de Manet şi Monet?

           – Ar fi fost o nenorocire!

           După ce se amuzară, cei doi admirară un timp colecţia de arme, de pe peretele biroului. Armele erau o raritate în lumea Habitatului şi nu ajungeau în mâinile criminalilor decât în cazuri excepţionale. Astfel încât nici poliţiştii nu obişnuiau să apeleze la ele. Colecţia impresionantă era alcătuită în mare parte din revolvere şi cuţite, dar mai erau printre ele şi unele piese de anticariat de provenienţă necunoscută.

           – De mult doream să te întreb, ce-o mai fi şi asta?, vorbi Perrault.

           – Un bumerang australian, îi explică Maurice Patrin, deşi pentru ambii cuvintele ”bumerang” şi ”australian” îşi pierduseră cu desăvârşire orice semnificaţie.

           Apoi, după o pauză, comisarul zise:

           – Apropo de ultimul tău caz… Un omor? Aşa ceva nu s-a mai întâmplat de când mă ştiu! La ce am ajuns… De unde se iau astfel de monstruozităţi, într-o societate mică precum a noastră?!

           – Ei, gândeşte-te cel puţin şi la partea plină a paharului: nu vom rămâne şomeri.

           Comisarul îşi mângâie cu un gest mecanic chelia lustruită. Dintotdeauna, de când intrase în poliţie, Henri Perrault îl văzuse la fel, cu aceeaşi înfăţişare de bulldog blajin. În pofida anilor, cu excepţia pierderii podoabei capilare, nu se schimbase aproape deloc.

           – În orice caz, Habitatul Melies îţi datorează mult. Nicio infracţiune nerezolvată în întreaga carieră! …Ce-ai zice de o promovare în funcţie?, zâmbi Patrin. Aş putea să vorbesc cu şefu’ în privinţa asta.

           – Maurice, îi răspunse inspectorul pe un ton abătut. Am mai avut această discuţie. Ştii bine că îmi place un singur lucru: să prind bandiţi. Asta e tot ce vreau să fac. E vocaţia mea, chemarea vieţii mele, ca să zic aşa.

           – Vrei să spui că nu ţi-ar plăcea să ajungi un şobolan de birou, ca mine?

           – Nu am avut chiar asta în vedere…

           – Da? Ei bine, schimbă subiectul Patrin. Atunci iată un nou caz pentru tine.

           Cu un aer misterios, scoase un ziar împâturit, pe care până atunci îl ascunsese cu grijă şi îl arătă inspectorului.

           ”L’UNIVERS

             3 iunie

            Ediţie specială”

           Pe prima pagină scria cu litere de-o şchioapă:

           ”PRIMARUL GENERAL DISPĂRUT FĂRĂ URMĂ”

           Mai jos se vedea un desen cu distinsul demnitar topindu-se într-un nimb de lumină.

           ”Primarul General al Habitatului Melies, Excelenţa Sa Monsieur Jacques Dindon, a fost dat dispărut în timp ce ţinea un discurs la sediul Primăriei. Martorii afirmă că s-a evaporat, sub privirile lor, aidoma unui înger urcând spre paradis.”

           – Sacre Dieu!, îngăimă inspectorul Perrault.

           – Şi să vezi ce martori, îl susţinu comisarul, toţi pe sprânceană! Câţiva funcţionari de la Primărie, bancherul Lapin şi…

           Patrin trecu la şoaptă:

           – …Şeful Durant!

           – Şeful poliţiei?

           – Mhm.

           – Îl includ pe lista suspecţilor. Va fi o plăcere să-l interoghez.

           – Fii atent. Cu Al Durant nu e de glumit, îl preveni Patrin cu aceaşi teamă prefăcută.

           După care continuă, pe un ton mult mai grav:

           – Îţi imaginezi implicaţiile acestui incident? Ce lovitură la adresa ordinii din societatea noastră? Lumea va intra în panică, se va instaura haosul!

           Apoi îi arătă un alt articol, dintr-o ediţie mai veche:

           ”…În acest moment, numărul dispăruţilor se ridică la 12 persoane.”

           – Erai la curent cu asta?, întrebă Patrin.

           – Credeam că e doar un zvon lansat de ziarişti ca să-şi mărească tirajul. Oamenii nu pot să se topească în aer uite aşa. Oricum, ştii bine că mă ocup doar de afaceri serioase, nu salvez pisici blocate în copaci…

           Perrault căzu pe gânduri:

           – Dacă mă gândesc mai bine… Acesta ar putea să fie cel mai mare caz din cariera mea.

           – Vezi, dacă îl ratezi, să nu devină şi ultimul. Pentru amândoi, se încordă Patrin.

           – Eu nu ratez niciodată, ripostă Perrault.

           – Oricând există şanse ca un lucru să se întâmple pentru prima oară.

           Se lăsă tăcerea. Cei doi ştiau foarte bine că în meseria lor gândirea lucidă era cea mai importantă calitate.

           – Gata! Mă apuc imediat de treabă, se hotărî inspectorul Perrault şi ieşi, călcând tacticos cu cizmele lui lustruite care scârţâiau la fiecare pas.

          

Un fundal muzical sugerat pentru lectură – piesa „Melies” compusă de Marcel Gherman:

           

Marcel Gherman

Marcel Gherman

S-a născut la 29 septembrie 1978 la Chişinău. Între 1994 şi 2003 a realizat emisiuni de muzică electronică la Radio Moldova. Începând de la vârsta de 15 ani a publicat în presa tipărită peste o sută de articole şi eseuri. În prezent deţine funcţia de secretar responsabil al revistei Sud-Est Cultural şi colaborează la revista Contrafort, unde susţine rubricile permanente Bref şi Trenduri. Este de asemenea muzician, autor al proiectului Megatone, care abordează genurile techno, ambient experimental, industrial noise şi muzica clasică de film. Discografia Megatone include, printre altele, un album realizat în colaborare cu scriitorul de science-fiction japonez Kenji Siratori şi o piesă selectată în cadrul proiectului 60X60 International Mix al Fundaţiei Vox Novus din New York, proiect prezentat la Oxford şi Cambridge. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și membru al Uniunii Scriitorilor din România. Membru al PEN Club Moldova. Volume publicate: Cartea viselor (povestiri fantastice, 2011, Editura Arc), Generaţia Matrix (eseuri, 2013), Cer albastru deasupra Arcadiei (roman SF pentru adolescenţi cu elemente de fantasy şi space opera, 2014, Editura Prut). Premii literare: Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova pe anul 2011 (Cartea viselor), Premiul Primăriei Chişinău pentru Tineret în domeniul Literaturii, 2012, (Cartea viselor). Volumul Cartea viselor a intrat în Top 10 cele mai citite cărţi ale anului 2011, conform unui sondaj realizat de Biblioteca Naţională a Republicii Moldova şi Camera Cărţii. Premiul Uniunii Editorilor din Republica Moldova, 2015 (Cer albastru deasupra Arcadiei). Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova la secţiunea Carte pentru Copii şi Tineret, pe anul 2014 (Cer albastru deasupra Arcadiei)

More Posts - Website

Follow Me:
FacebookYouTube