GFS46 banner 01-650

          3 – Extruvius

         

          Vouă, celor care recepţionaţi acest mesaj, vă încredinţez întreaga memorie a vieţii mele, ca o mărturie a tot cc am fost şi sunt. Iar odată cu ea, vă transmit amintirea lumii noastre, cu speranţele şi deziluziile, victoriile şi eşecurile, şi lupta continuă pentru supravieţuire care ne-a marcat destinul. Cel mai probabil, toate acestea se vor pierde irevocabil în imensitatea spaţiului. Acum, când sunt în faţa marelui prag, mă gândesc la faptele pe care le-am săvârşit în viaţa mea de până acum, la lucrurile stranii pe care le-am văzut în timpul peregrinărilor mele, dar şi la călătoriile terifiante care mă aşteaptă mai departe.

          Toate acele lumi mă cheamă. Aproape că le pot vedea cu ochiul minţii, dincolo de portalul de lumină. E o chemare căreia nu-i sunt în stare să mă opun. Pur şi simplu, trebuie să le explorez imensitatea ce mă copleşeşte.

          Posibil, nu mă voi întoarce niciodată.

          Cu ajutorul sondei psihice pe care am găsit-o aici, în complex, am imprimat o copie a amintirilor mele de o viaţă, împreună cu acest mesaj. Apoi îmi voi lansa amprenta memoriei prin releul reţelei UniCom, spre nodurile de comunicaţie similare de pe celelalte colonii. Cândva sistemul UniCom asigura legătura instantanee între coloniile terestre. În mod inexplicabil, acum ele sunt cufundate în tăcere. Nu ştiu ce ar putea să însemne acest lucru. În orice caz, amprenta mnemonică va putea fi stocată şi reprodusă pe o perioadă nedefinită. Este o tehnologie sigură, rămasă din timpuri mai bune. Speranţa mea este că peste secole sau milenii, vreun necunoscut va da întâmplător de mesajul meu. Lui îi adresez confesiunile ce urmează.

          Îmi amintesc culoarea cerului. Avea întotdeauna aceeaşi nuanţă de roşu ruginiu. Norii în mişcare semănau mereu cu circumvoluţiunile unui creier monstruos. Această întruchipare teratologică se numea Extruvius. Razele unui soare muribund, de un purpuriu-închis, abia dacă pătrundeau până la suprafaţă, unde se întindea în toate direcţiile un peisaj lipsit de viaţă. În acest decor sumbru se zăreau ruinele civilizaţiei noastre.

          Numele meu e Xor. M-am născut în anul 3375, pe planeta Extruvius, o fostă colonie a Federaţiei Terestre. În urmă cu trei secole, guvernul central de pe Pământ ne-a abandonat subit, fără ca să lase vreo explicaţie. Acest eveniment determinant din istoria coloniei Extruvius fusese precedat de zvonuri îngrijorătoare, despre războaie, epidemii şi invazii. Nimeni nu cunoaşte ce s-a întâmplat de fapt. Oricum, acestea nu mai au nicio importanţă acum. Ne-am pomenit izolaţi de restul universului şi nu puteam conta decât pe propriile resurse în încercarea de a supravieţui. Din fericire, în acel moment colonia noastră devenise pe deplin autonomă, suficientă sieşi.

          Sunt reprezentantul unei rase de oameni modificaţi genetic, pentru a ne putea adapta la condiţiile planetei Extruvius. Plămânii mei nu respiră oxigen, ci metan. Le sunt îndatorat bioinginerilor de pe Pământ pentru un schelet şi o musculatură mult mai rezistente decât cele ale oricărui homo sapiens obişnuit, care mă fac să suport mai uşor gravitaţia înaltă de pe Extruvius. Am o putere şi o agilitate de invidiat şi măsor patru metri în înălţime.

          Pielea moale, atât de vulnerabilă, a vechilor pământeni, mi-a fost înlocuită printr-o crustă chitinoasă care mă protejează de radiaţie. Ochii mei proeminenţi, acoperiţi de membrane, îmi oferă o vedere excelentă la distanţă şi în întuneric. De asemenea, sunt dotat cu un auz desăvârşit. Se mai spune că unele specimene din rasa mea manifestă chiar o predispoziţie pentru puteri paranormale şi telepatie.

          Pentru a ne întreţine, nu avem nevoie ca aliment decât de pachetele standard, fabricate din compuşii chimici care se găsesc din abundenţă pe planeta Extruvius. Dacă aţi răsfoi o enciclopedie a faunei de pe Terra, înfăţişarea mea vă va aminti cel mai probabil de o reptilă, de o iguană  sau de un cameleon.

          La scurt timp după întreruperea contactelor cu Federaţia Terestră, guvernul de pe Extruvius a căzut, sub asaltul diverselor grupări ce rivalizau pentru controlul asupra coloniei şi a resurselor sale. Pe neaşteptate s-au format câteva facţiuni cu propriile lor forţe armate şi cu propriile embleme. Se numeau Ciocanul de Oţel din Nord-Est, Şarpele Negru din Vest, Şarpele Roşu din Sud, Dragonul Alb din Sud-Est. La acestea se adăugau multe alte bande mai mici şi mai neînsemnate, pe care nu are niciun rost să le amintesc aici.

          A fost un război ce a durat câteva decenii. Apogeul său s-a produs atunci când o explozie nucleară în atmosferă a provocat o imensă anomalie spaţiotemporală. Structura realităţii a început să se dezagregheze în insule defazate temporal. Încet dar sigur, aceste insule erau înghiţite de neant.

          Dintre puţinii supravieţuitori ai marelui măcel s-au găsit câţiva inşi, continuatori ai vechilor ştiinţe de pe Pământ, care au aflat o soluţie provizorie la această situaţie de criză. Ei au proiectat şi au construit un generator de energie, capabil să stabilizeze matricea spaţiotemporală. Imensul reactor, ce acumula şi amplifica forţele câmpului magnetic al planetei, fusese construit departe în Sud, chiar în centrul polului magnetic, pe locul unei foste uzine de armament.

          Un personal specializat veghea în permanenţă buna funcţionare a generatorului. În apropierea acestui complex fusese stabilită chiar şi o mică localitate, botezată Crucea Sudului, ce a ajuns în timp să adune două sute de suflete.

          Pentru o lungă perioadă, soluţia propusă de acei tehnocraţi ingenioşi s-a dovedit a fi funcţională. Undele emanate de generator reuşeau să încetinească efectele catastrofei, menţinând regiunile defazate într-un echilibru relativ stabil, chiar dacă nu puteam conta să revenim la starea de la început.

          Planeta Extruvius se pomeni secţionată în mai multe falii desincronizate, între care se formaseră decalaje de ore şi chiar zile. La frontierele acestor regiuni se aflau zonele de tranziţie, unde anomaliile se manifestau mult mai pronunţat. Cei care erau nevoiţi să le traverseze aveau nevoie de multă precauţie.

          Distorsiunile din eter făceau aproape imposibilă comuniccarea de la distanţă între diversele comunităţi umane împrăştiate pe suprafaţa planetei. Unicele contacte dintre localităţi erau asigurate de membrii unei tagme de călători nomazi cu experienţă, care se numeau Călăuze.

          V-aţi dat seama sper că sunt una dintre aceste Călăuze.

          Astfel au trecut mai mult de două secole.

          Cu timpul, vechile grupări beligerante s-au pierdut fără urmă în deşertul de cenuşă nucleară. Se zice că ambiţiile lor deşarte le-au făcut să se nimicească reciproc. Astăzi supravieţuitorii îşi împart viaţa între două lumi: cea din interiorul fortăreţelor bine păzite şi asigurate cu resurse de energie, şi cea din afară, de pe întinderile pustii unde bântuie doar bandele de răufăcători şi hoardele de animale de pradă. Acesta e coşmarul de care nu am fost în stare să scap niciodată.

          Am devenit o Călăuză fiindcă dintotdeauna, de când mă ştiu, am fost o fire curioasă. De mic copil îmi plăcea să-mi petrec timpul explorând împrejurimile fortăreţei în care m-am născut, avântându-mă tot mai departe de limitele perimetrului apărat. Bineînţeles, această pasiune le provoca îngrijorarea părinţilor mei. Acolo te pândeau primejdii reale, ce l-ar fi obligat la prudenţă chiar şi pe un adult cu experienţă în de-ale aventurilor, dar mite pe un copil. Însă în cazul meu curiozitatea învingea mereu teama de necunoscut.

          Bunii mei părinţi îmi întreţineau pofta de cunoaştere a lumii exterioare, oferindu-mi tot felul de jucării şi obiecte obţinute de la neguţători, pe care aceştia le găseau la rândul lor printre ruinele metropolelor părăsite. Odată tatăl meu mi-a dăruit o cască ciudată, pe care era incizată cu litere argintii inscripţia VR. Pentru mult timp aceasta devenise jucăria mea preferată. Imediat cum mi-o puneam pe cap, mă trezeam în mijlocul unei bătălii în spaţiu, cu zeci de nave încleştate într-o confruntare pe viaţă şi pe moarte. Răsuna o muzică stridentă, de un gen pe care nu-l mai auzisem până atunci, iar proiecţiile vizuale abundau în efecte stroboscopice, atât de intense, încât îmi provocau ameţeli.

          Eram pilotul unei nave de intercepţie care pătrundea în mare viteză prin sisteme de apărare, dezintegrându-le cu rafale de laser, iar apoi lansa o bombă cu antimaterie de zeci de gigatone asupra unei planete duşmane, nimicind-o în totalitate. În final, îmi luam zborul spre Pământ, înnobilat de strălucirea prafului stelar, pe fundalul unei melodii triumfătoare. Mai târziu, când m-am maturizat, mi-am dat seama că ţinta pe care am distrus-o de atâtea ori ar fi putut foarte bine să fie chiar propria mea planetă. Şi că tot ce percepusem până atunci ca pe un joc se întâmpla în realitate, în zone îndepărtate ale universului.

          Îmi amintesc cu claritate cum, la un moment dat, mica noastră citadelă s-a pomenit asediată de o bandă de barbari. Atunci am văzut pentru prima oară, cu ochii mei, ce înseamnă violenţa adevărată. Câţiva apărători ai fortăreţei şi-au pierdut viaţa în timpul schimburilor de focuri cu asediatorii. Localitatea noastră era pe cale să cadă în mâinile duşmanilor, care ne-ar fi masacrat fără cruţare, când, în ultima clipă, o ceată de oameni înarmaţi, strânsă de prin fortăreţele învecinate, ne-a venit în ajutor.

          Pe la 12 ani, am săvârşit o ispravă care m-a făcut faimos printre membrii comunităţii noastre. În timp ce hoinăream prin pustietate, s-a abătut asupra mea un liliac uriaş. Era una dintre speciile de pe Extruvius, o bestie foarte spurcată care putea fi mai degrabă clasificată drept un dragon în miniatură. Liliacul avea de gând să mă care la cuibul lui, unde m-ar fi devorat într-o clipită. Dar atunci când m-a înhăţat, m-am zbătut din toate puterile şi i-am aplicat o lovitură cu pumnul direct în maxilar, de la care creatura a leşinat.

          Ca urmare, copiii cu care am crescut mi-au dat porecla ”Pumnul de Fier”. Chiar şi acum mai port la gât un colţ rămas de la acel liliac gigantic. De nenumărate ori după aceea mi-am riscat viaţa în situaţii la limită, dar aceasta nu m-a împiedicat să revin mereu la pasiunea mea pentru aventuri.

          Am început să colecţionez tot felul de obiecte rămase din era de dinainte de război, atunci când pe Extruvius mai domnea ordinea şi pacea. Mult mai interesante pentru mine, dar şi mai greu de obţinut, erau artefactele unei civilizaţii extratrestre ce existase cu milioane de ani în urmă pe planetă şi dispăruse cu mult înainte de sosirea coloniştilor. Mă simţeam pur şi simplu vrăjit de acele mărturii ale unei lumi absolut străine.

          Pe la 15 ani, am făcut prima mea mare descoperire. La nici 30 de kilometri de aşezarea noastră, am dat de o reţea adâncă de caverne, care, după cum mi-am dat seama, fuseseră săpate de acei străini misterioşi de demult. Labirintul era împânzit de capcane, construite special pentru intruşi ca mine. Într-un loc bine adăpostit am găsit un fel de altar preistoric, pe care se păstra un cristal întunecat.

          Părea plin de zgârieturi şi era clar că trecuse prin multe.

          Imediat cum l-am luat în mâini, în jurul lui a apărut o hologramă, ce înfăţişa o scenă din viaţa străinilor. A fost cel mai bizar lucru pe care l-am văzut vreodată. Aspectul acelor fiinţe îţi dădea fiori. Trebuie să  recunosc că nici eu însumi nu arăt prea grozav, dar făpturile acelea erau… cum să spun… de o frumuseţe îngrozitoare. Imaginile în mişcare, puternic distorsionate, reprezentau un fel de ritual păgân. Erau însoţite de nişte incantaţii, la limita auzului, nişte fluierături sincopate. Decorul acelei mise negre, un templu în noapte, înconjurat de arbori şi plante ciudate, era evident altul decât cel în care mă aflam. Detaliul m-a făcut să-mi imaginez că acel cristal fusese adus acolo de un hoţ necunoscut, care-l furase de altundeva, unde posibil se păstrau mai multe cristale de acest fel.

          Toată viaţa am sperat că voi găsi un astfel de loc. O arhivă, o întreagă bibliotecă a unei culturi străine… Ideea aceasta m-a fascinat mereu.

          Astfel a început marea mea carieră de Călăuză. Am învăţat tot ce se putea învăţa de la călători mai în vârstă. Am deprins regulile de supravieţuire în deşert şi în timp am devenit la fel de agil şi de priceput ca o mangustă din legendele de pe Pământ.

          M-am obişnuit să mânuiesc armele. De la un neguţător bătrân mi-am cumpărat această puşcă de plasmă, de care nu mă despart nicăieri. E bine să poţi conta pe propriile forţe, nu-i aşa? Nu trebuie să fii o Călăuză de-alde mine, ca să înveţi, din proprie experienţă, cât de schimbătoare poate fi voinţa oamenilor şi cât de nesigură este forţa providenţei.

          Păstrez o hartă pe hârtie a planetei Extruvius, fiindcă nu pot să-mi încredinţez soarta unui dispozitiv electronic. După poziţia soarelui, cea a stelelor şi după repere de pe teren mă orientez cu uşurinţă oriunde m-aş afla.  Recunosc imediat frontierele zonelor de anomalie. Ştiu cum să le traversez, chiar dacă mai există căteva teritorii interzise, unde orice făptură omenească s-ar pierde într-o clipă, înghiţită de spaţiul şi timpul anormal.

          Pe harta mea nu e nicio regiune şi nicio aşezare omenească pe care să nu o fi vizitat. Am traversat deşerturile planetei din extremul nord şi până în extremitatea sudului. Conduceam caravane în toate părţile, iar apoi îmi petreceam nopţile în locuri liniştite, unde îmi părea că visez poveşti din O mie şi una de nopţi…

          Acum e anul 3410. O serie de evenimente îngrijorătoare a început să ameninţe viaţa coloniştilor de pe Extruvius. Mai întâi, cu câteva luni în urmă şi-a făcut apariţia o nouă specie de monştri. Iniţial au fost observate doar câteva grupuri răzleţe ici şi colo. Dar foarte curând hoardele lor au început să se răspândească pe toată întinderea planetei.

          Păreau că sunt plăsmuite din întuneric. Erau nişte urâciuni cocoşate, sprijinite în două labe şi capabile să alerge cu o viteză uluitoare. Purtau pe spinare o creastă ascuţită, dar şi mai ascuţiţi le erau colţii uriaşi, care rupeau chiar şi metalul. Unele Călăuze mai superstiţioase îşi dădeau cu presupusul că acei monştri veniseră direct din infern.

          Mai nou, efectele anomaliei spaţiotemporale s-au făcut iarăşi resimţite. Se manifestau cu o asemenea violenţă, încât se credea că marele generator, care ne protejase pentru o perioadă atât de îndelungată, îşi pierduse puterea. Chiar cu câteva săptămâni în urmă, o mică  regiune s-a prăbuşit în abis, împreună cu populaţia unei întregi localităţi. Nu putem decât să ne rugăm pentru acele suflete rătăcite.

          Pe neaşteptate, m-am pomenit convocat de urgenţă la o reuniune pe care trebuia să o păstrez în secret. Voi încerca să reproduc acea conversaţie din memorie.

         

          Xor contempla interiorul unei săli subterane, un vechi buncăr care servea acum drept spaţiu pentru întrunirile speciale. În penumbră se profilau vag siluetele câtorva persoane de rang înalt. Două dintre acestea purtau veşminte împodobite cu blană de ghepard, ceea ce marca apartenenţa lor la tagma clericilor. Înalţii Preoţi erau cele mai influente şi cele mai respectate persoane de pe Extruvius. În mâinile lor se afla destinul planetei.

          Alături de aceştia era prezent conducătorul fortăreţei, asistat de adjuncţii săi, precum şi un individ misterios al cărui statut părea greu de determinat.

          După o pauză semnificativă, acesta din urmă spuse:

          – Oamenii din timpurile arhaice ar fi calificat această întâlnire prin expresia sub rosa. Este surprinzător cum o astfel de figură de stil a supravieţuit peste atâtea milenii de istorie zbuciumată.

          – Mă simt onorat să mă aflu într-o societate atât de distinsă, rosti Călăuza cu prudenţă, încercând să-şi amintească limbajul în care se cuvine să vorbeşti cu ”aristocraţii” de pe Extruvius. Oare chiar am meritat-o?

          – Ştim că eşti una dintre cele mai bune Călăuze de pe planetă. O persoană de încredere, la care putem apela în cazul unei probleme foarte delicate.

          În discuţie intră unul dintre Înalţii Preoţi:

          – Cu aproximativ o lună în urmă am pierdut orice contact cu complexul unde se află Generatorul. Avem motive să bănuim că acest Generator nu mai funcţionează.

          – Asta ar însemna că suntem cu toţii în primejdie, constată Xor.

          – Problema se complică şi din cauza faptului că alte două Călăuze trimise în acea zonă au fost date dispărute.

          – Aşa deci!, exclamă Xor pe un ton foarte detaşat, de parcă nici nu i-ar fi păsat de situaţia dificilă în care se pomenise.

          – Avem nevoie de ajutorul tău, reveni personajul enigmatic. Va trebui să faci o escapadă până la complexul Reactorului şi să cercetezi situaţia de pe loc. După care vei reveni aici şi ne vei raporta. În cazul în care vei constata că generatorul este deconectat, vei încerca să-l repui în funcţiune. Ştim că posezi suficiente abilităţi tehnice pentru a face asta. Iar în cazul în care problema e mai gravă, vom trimite apoi o expediţie capabilă să facă faţă provocării.

          – Înţeleg.

          – În orice caz, când vei reveni, te vom răsplăti pe măsura eforturilor tale. Vei primi o sumă cât se poate de generoasă. Bineînţeles, contăm că te vei întoarce…

         

          Astfel m-am pregătit să pornesc în marea călătorie. Am îmbrăcat mantaua de camuflaj. Am verificat încă o dată funcţionarea motocicletei, care avea o rezervă de energie suficientă ca să înconjoare planeta de câteva ori. Am pus rucsacul cu provizii şi unelte şi arma la locul cuvenit.

          Apoi am pornit motorul şi, stârnind nori de praf,  m-am îndreptat cu toată viteza spre sud, în întâmpinarea destinului.

         

          Un fundal sugerat pentru lectură – piesa „Thunder” compusă de Marcel Gherman:

Marcel Gherman

Marcel Gherman

S-a născut la 29 septembrie 1978 la Chişinău. Între 1994 şi 2003 a realizat emisiuni de muzică electronică la Radio Moldova. Începând de la vârsta de 15 ani a publicat în presa tipărită peste o sută de articole şi eseuri. În prezent deţine funcţia de secretar responsabil al revistei Sud-Est Cultural şi colaborează la revista Contrafort, unde susţine rubricile permanente Bref şi Trenduri. Este de asemenea muzician, autor al proiectului Megatone, care abordează genurile techno, ambient experimental, industrial noise şi muzica clasică de film. Discografia Megatone include, printre altele, un album realizat în colaborare cu scriitorul de science-fiction japonez Kenji Siratori şi o piesă selectată în cadrul proiectului 60X60 International Mix al Fundaţiei Vox Novus din New York, proiect prezentat la Oxford şi Cambridge. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și membru al Uniunii Scriitorilor din România. Membru al PEN Club Moldova. Volume publicate: Cartea viselor (povestiri fantastice, 2011, Editura Arc), Generaţia Matrix (eseuri, 2013), Cer albastru deasupra Arcadiei (roman SF pentru adolescenţi cu elemente de fantasy şi space opera, 2014, Editura Prut). Premii literare: Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova pe anul 2011 (Cartea viselor), Premiul Primăriei Chişinău pentru Tineret în domeniul Literaturii, 2012, (Cartea viselor). Volumul Cartea viselor a intrat în Top 10 cele mai citite cărţi ale anului 2011, conform unui sondaj realizat de Biblioteca Naţională a Republicii Moldova şi Camera Cărţii. Premiul Uniunii Editorilor din Republica Moldova, 2015 (Cer albastru deasupra Arcadiei). Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova la secţiunea Carte pentru Copii şi Tineret, pe anul 2014 (Cer albastru deasupra Arcadiei)

More Posts - Website

Follow Me:
FacebookYouTube