GSF47 banner 02-650

          4 – Virakanga

         

          Ei mă numesc Ur-Makapac, ceea ce în limba lor înseamnă ”Zeul Suprem Creator”. Dar în realitate nu sunt decât un intermediar al unor forţe ce mă depăşesc. Bineînţeles că eu le-am creat lumea, tărâmul Virakanga, la fel ca şi nenumărate alte lumi. Dar puterile mele sunt limitate şi, ca să vă dezvălui un secret, nu mă pot considera un zeu.

          Iată-mă rămânând nemişcat într-un loc de dincolo de spaţiu şi timp. De aici observ toate aceste lumi pe care le-am plăsmuit, admirându-le cum cresc şi descresc.

          Da, există în lucrările mele amănunte pe care nici eu însumi, Ur-Makapac, nu le înţeleg. Pur şi simplu, plantez sămânţa şi o las să se dezvolte. Din ea răsare un trandafir sau o mătrăgună. În grădina mea se regăseşte frumoasa şi bestia. Şi astfel cresc universuri întregi.

          Vă voi spune povestea neînfricatului vânător Khetzal, a călătoriei lui ttemerare, a drumului anevoios care l-a adus până la mine.

          În Virakanga îşi petrecea zilele Khetzal, absorbit de bucuriile simple ale vieţii. Străbătea pădurile vrăjite de pe insulele plutitoare, mereu pe urmele animalelor fabuloase. Îmblânzea libelulele gigantice şi căuta comori în locuri nevăzute de ochiul omenesc. După multe călătorii, se întorcea apoi acasă, la tribul său, arătându-le tuturor capturile sale uimitoare: perle de aur, ramuri de coral albastru, lotuşi negri şi flori de shenhua, şi poame dulci pe care nu le-a gustat nici prinţul Xochipili. Libelula uriaşă, care-i servea drept animal de povară, aducea mereu alte trofee de vânătoare, ce ţineau tribul întotdeauna îndestulat.

          Pe bunul Khetzal, ca şi pe toţi semenii săi, această viaţă părea să-i mulţumească, spre bucuria mea, a lui Ur-Makapac, arhitectul şi grădinarul lumilor.

          Între toate, Virakanga e una dintre operele la care ţin cel mai mult. Chiar sunt mândru de ea. Imaginaţi-vă un arhipelag de fâşii de pământ suspendate într-un ocean abisal, ce poartă numele Ananda. Dincolo e doar Pustia. Din toate direcţiile ea emană o inexplicabilă lumină de opal.

          Sunt insule peste insule, ce se întind ca o coloană infinită în sus şi în jos. Ce credeţi că se află dincolo de ele? Mai multe insule! Ele variază de la blocuri mici pe care abia dacă încape un arbore până la stănci uriaşe de câţiva kilometri.

          Teritoriile lumii Virakanga sunt delimitate cu stricteţe între triburile izolate. Puţini oameni ştiu ce neamuri locuiesc pe nivelele superioare. Iar undeva departe, în jos, se întinde Tărâmul Sacru, interzis intruşilor. Acolo oamenii din Virakanga îşi închipuie că s-ar afla sălaşul meu, al lui Ur-Makapac. Nu e chiar aşa.

          Şamanii şi povestitorii obişnuiesc să-i sperie pe tinerii mai slabi de înger cu istorisiri despre pericolele de neînchipuit ce i-ar ameninţa pe cei care s-ar aventura până într-acolo. Ei mai obişnuiesc să le spună că dacă ar comite un act de sacrilegiu în Tărâmul Sacru, dacă ar pronunţa cu voce tare un cuvânt blasfemic, atunci chiar în aceaşi clipă eu, Ur-Makapac, i-aş lovi cu fulgerul, dezlănţuindu-mi furia asupra lor.

          În realitate, nu cred că sunt chiar atât de rău şi de nemilos cum le place superstiţioşilor povestitori să mă înfăţişeze în miturile lor naive.

          O forţă insesizabilă atrage toate obiectele şi făpturile în jos. Această forţă aminteşte discret că toate plăsmuirile mele ar putea fi până la urmă trecătoare, vulnerabile în faţa unor puteri superioare. Dar majoritatea fiinţelor din Virakanga au învăţat să o învingă. Zborul e o artă care se învaţă. Orice om născut pe tărâmul Virakanga o deprinde cu uşurinţă. Tot ce are de făcut e doar să-şi întindă braţele şi într-o clipă se va înălţa în aer, planând liber peste abis. Însă, mai devreme sau mai târziu, chiar şi cel mai bun maestru al levitaţiei ajunge la epuizare, la fel ca un înotător supus de valuri sau ca un visător obosit de prea multă visare, şi este nevoit să revină pe pământ.

          În solul fertil al insulelor creşte o vegetaţie luxuriantă. Ea elimină în aer vaporii care se preschimbă apoi în torente necontenite de apă limpede. După ce traversează pământurile înverzite, curenţii aducători de vlagă se varsă dincolo de marginile insulelor în marele gol, topindu-se în cădere.

          Pomi fără asemănare îşi desfăşoară coroanele bogate care se apleacă sub greutatea fructelor. Cei din Virakanga obişnuiesc să spună că fiecare fruct îi oferă aceluia care-l gustă o nouă formă de înţelepciune. Dacă prin nu ştiu ce miracol vă veţi pomeni cumva pe o insulă din Virakanga, prudenţă maximă la plantele carnivore. Florile lor enorme sunt frumoase, da, dar fiţi cu grijă să nu deveniţi cumva un prilej de ospăţ pentru ele.

          De prin acele crânguri răsună vocile păsărilor paradisului, o nesfârşită Cântare a Cântărilor dăruită tuturor vieţuitoarelor din tărâmul Virakanga. De le-aţi vedea, cu penajul  lor colorat, copleşite de senzaţii primare, vibrând de bucurie şi uimire în faţa perfecţiunii Creaţiei! Nimic nu se poate compara cu această frumuseţe naturală. Sunt atâtea specii şi varietăţi încât cu greu veţi găsi aici două creaturi asemănătoare.

          Glasurile păsărilor sunt acompaniate de polifonia insectelor. Sunt gâze de toate mărimile, de la musculiţe minuscule, până la libelule violete şi bondari de argint ce ating câţiva metri. Fluturi uriaşi poartă pe aripile lor adevărate picturi în acuarelă.

          Există tot felul de vietăţi zburătoare în lumea Virakanga. Se pare că unele făpturi reuşesc să se opună gravitaţiei mai bine decât altele. Ele se hrănesc cu sporii plantelor ce fac călătorii de la o insulă la alta şi cu planctonul ce creşte din abundenţă în aer, stimulat de lumină şi căldură. În anumite zone se dezvoltă chiar şi colonii întregi de sargase aeriene.

          Peştii zburători îşi petrec toată existenţa plutind în văzduh. Printre ei veţi găsi peşti manta cu corpuri translucide, meduze fluorescente, peşti-lance purpurii, peşti-lună ce par ieşiţi dintr-un vis subacvatic şi căluţi-de-mare zburători, culminând cu orca şi marea balenă albastră aeriană. În lumea Virakanga, cele trei elemente – aerul, apa şi pământul – se amestecă într-o fantasmagorie închipuită special pentru plăcerea voastră.

          Pegaşii sunt una dintre speciile cele mai rare. Legendele şi basmele din Virakanga le acordă un loc aparte, înconjurându-i de o aură mistică. Se spune că au puterea să reînvie persoane de curând decedate şi că pot să tămăduiască chiar şi cea mai grea maladie. Puţini dau crezare acestor legende şi nimeni nu a văzut vreodată un pegas. Dar ei există. O ştiu bine, pentru că eu i-am creat.

          Într-o astfel de lume îşi ducea viaţa vânătorul Khetzal, înotând în lacurile de cleştar şi practicând levitaţia. Multe lucruri miraculoase descoperise Khetzal, nenumărate fapte ieşite din comun săvârşise în această minunată grădină a paradisului, unde fiecare plantă, fiecare făptură îşi deschidea cu generozitate tainele pentru el.

          După ce străbătea tărâmul Virakanga în lung şi-n lat, lui Khetzal îi plăcea foarte mult să asiste în scurtele clipe de repaus la fastuoasele sărbători ale tribului său. Toţi tinerii se adunau la un loc pentru a dansa ore în şir pe ritmurile dezlănţuite ale tobelor. Acea muzică ţinea şi ea de arta magiei. Bătaia sincopată a tobelor avea darul să aducă până la extaz.

          Peste o bucată de vreme, toţi dansatorii se prăbuşeau la pământ fără cunoştiinţă, induşi în stări de transă de vibraţiile hipnotice.

          Traversând în neştire oceanul întunecat al inconştientului, fiecare dintre ei devenea martorul unor viziuni de neimaginat, legate de eul lor ascuns. Dintre toţi membrii Clanului Tlatli, Khetzal părea a fi cel mai sensibil la stările hipnotice.

          În mod cu totul inexplicabil, fantasmele sale păreau să se repete. De fiecare dată vânătorul nostru se pomenea într-o peşteră întunecată, cu multe ramificaţii, şi fiecare tunel ducea spre alte realităţi, care de care mai fantastice.

          Contempla imense aşezări omeneşti, cu sute de oameni îmbrăcaţi ciudat, care rătăceau fără noimă, printre construcţii asemănătoare cu nişte faguri aşezaţi în straturi ce se înălţau până dincolo de nori.

          Admira spectacolul unor comunităţi adăpostite în adâncul apelor, sub imense cupole de sticlă.

          Vedea oraşe suspendate într-o pustietate neţărmuită, care îi părea ca o stofă de catifea albastră presărată cu diamante. Inşi ce traversau imensitatea vidului, închişi în uriaşi cilindri de metal.

          Se minuna în faţa unor şesuri presărate cu praf aurit sau a unor întinderi de ape învolburate.

          Khetzal avea în mod cert un anume talent de vizionar, al cărui rost urma să i se dezvăluie în timp.

          Dar ceva începea să se schimbe în Virakanga.  Traiul liniştit al lui Khetzal, ca şi cel al tuturor semenilor lui, fu tulburat în mod inexplicabil. Ca din senin se stârneau furtuni îngrozitoare. Explozii de lumină fosforescentă şi fulgere negre străbăteau cerul. Uragane făceau prăpăd în insule, cutremure devastatoare zguduiau pământul. De undeva de jos, din Tărâmuul Sacru, se auzeau zgomote puternice şi urlete ce băgau spaima în inimile sărmanilor oameni. Fiecare furtună se oprea apoi la fel de brusc cum începuse, pentru ca după o bucată de timp să izbucnească din nou, cu şi mai mare putere.

          Cei din Virakanga ajunseră să bănuiască precum că eu, Ur-Makapac, m-aş fi arătat astfel nemulţumit faţă de ei şi că aş fi fost cauza acelor calamităţi. În realitate nu eu le pricinuiam. Nu aş fi avut niciun motiv să săvârşesc o asemenea nelegiuire împotriva propriilor mele plăsmuiri.

          După cum vă spuneam, există şi lucruri pe care nu pot să le stăpânesc. Uneori reuşesc să menţin anumite lumi în ordine şi armonie. Altele însă ajung să-mi scape de sub control şi, mai devreme sau mai târziu, acele lumi sunt înghiţite de haos.

          Dar întotdeauna rămâne loc pentru speranţă.

          Văzând toate aceste semne rău prevestitoare, înţeleptul Ramad, căpetenia Clanului Tlatli, a anunţat adunarea tribului. Fuseseră chemaţi toţi membrii lui adulţi, printre care se afla şi Khetzal al nostru.  Acum el şedea plin de demnitate pe un loc de onoare. După cum cerea ritualul străvechi, mai întâi urmau să fie recitate miturile fondatoare ale tărâmului Virakanga. Această cutumă intra în îndatoririle bătrânei povestitoare Narada.

          Se pregăti să înceapă cu Mitul Creaţiei Lumii Virakanga. Toate triburile îl cunoşteau. Ajunsese până la ele din negura timpului, păstrat cu sfinţenie şi transmis din generaţie în generaţie.

          Povestitoarea îşi drese glasul. Şi după ce se asigură că întreaga atenţie era îndreptată asupra ei, intonă solemn:

          – La început Ur-Makapac a creat tărâmul Virakanga, scoţându-l din capul său. Şi nu era nimic pe tărâmul Virakanga, afară de hăul Ananda. Şi atunci Ur-Makapac a creat pământul şi l-a împrăştiat peste hăul Ananda. Şi apoi Ur-Makapac a creat apele şi le-a făcut să cadă din cer. Şi apoi Ur-Makapac a creat ierburile şi pomii, şi le-a poruncit: creşteţi şi rodiţi! Şi apoi Ur-Makapac a creat jivinele pământului, apelor şi cerului, şi le-a poruncit: creşteţi şi înmulţiţi-vă! Şi la sfârşit Ur-Makapac i-a creat pe oameni şi le-a poruncit oamenilor: creşteţi şi populaţi tărâmul Virakanga, şi culegeţi din darurile lui, spre bucuria lui Ur-Makapac!

          – Slăvit fie Ur-Makapac!, rostiră în cor membrii tribului.

          Urmă o pauză, în care ritmurile trepidante ale tobelor ce însoţiseră incantaţia crescură în intensitate.

          Bătrâna povestitoare continuă apoi cu Mitul Marelui Potop:

          – Şi astfel a creat Ur-Makapac vechiul tărâm Virakanga şi pe oamenii cei vechi. Şi le-a dat oamenilor toate darurile lumii. Dar vechii oameni nu au fost în stare să înţeleagă. Şi atunci Ur-Makapac s-a mâniat pe oamenii cei vechi şi a stârnit o furtună cumplită, şi a nimicit vechiul Virakanga cu oameni cu tot… Paf!!!

          La ultimul gest al Naradei, prin rândurile celor de faţă trecu o rumoare.

          – Şi a creat Ur-Makapac un nou tărâm Virakanga şi un nou neam de oameeni. Şi le-a spus Ur-Makapac oamenilor noi: ascultaţi de poruncile mele, sau vă voi nimici din nou… Pentru totdeauna!

          – Slăvit fie Ur-Makapac!, răspunseră membrii clanului în unison.

          Tobele îşi reluară bătăile cu mai multă ardoare.

          Într-un sfârşit Narada ajunse la Mitul lui Belzebut, Stăpânul Haosului:

          – Din vremuri străvechi se spune: tot ce există îşi are opusul său. Şi astfel din umbra lui Ur-Makapac apăru Belzebut, Stăpânul Haosului. Şi era plin de trufie Belzebut. Şi şi-a dorit Belzebut să fie mai puternic decât Ur-Makapac. Şi atunci Belzebut a oprit cursul apelor din cer, ca să-l înfrunte pe Ur-Makapac. Şi s-a înfuriat Ur-Makapac pe trufia lui Belzebut şi s-a năpustit asupra lui ca să-l răpună. Mult s-au luptat Ur-Makapac şi Belzebut. Până când Ur-Makapac a străpuns cu lancea lui de lumină pântecele lui Belzebut. Şi apa a început din nou să curgă din ceruri. Şi l-a aruncat Ur-Makapac pe Belzebut în străfundul Pustiei şi l-a lăsat să rămână acolo în vecii vecilor!

          – Slăvit fie Ur-Makapac!, reluară formula ritualică oamenii clanului.

          Nu ştiu de unde au luat cei din Virakanga această poveste cu Belzebut. În orice  caz, nu eu le-am insuflat-o. Trebuie să vă destăinui cu această ocazie că uneori obişnuiesc să le vorbsc oamenilor din lumea Virakanga în visele şi viziunile lor. Astfel reuşesc să-i învăţ tot felul de lucruri importante pentru ei. De aici îşi trag ei înţelepciunea.

          După ce ritualul recitării miturilor se sfârşi, bătrânul Ramad, căpetenia tribului, i se adresă lui Khetzal pe un ton autoritar:

          – Apropie-te de mine, Khetzal!

          Acesta se supuse. Oricine ştia că Ramad fusese şi el un vânător faimos în tinereţe. Khetzal rămânea nemişcat şi tăcut. Nu înţelegea ce vroia de la el bătrânul.

          – Am pentru tine un dar de mare preţ, îi zise şeful tribului.

          Apoi scoase la iveală un obiect mic înfăşurat în blănuri  scumpe. Acesta se dovedi a fi un pumnal krysse, făurit în întregime dintr-un aliaj de aur şi argint. În lumea Virakanga un astfel de aliaj era numit tlatli. Pe lama lată şi încovoiată în vârf erau incrustate simboluri magice, aducătoare de noroc la vânătoare. Ramad reintroduse  pumnalul în teacă şi i-l atărnă lui  Khetzal la gât.

          – Acest cuţit mi-a servit bine şi m-a salvat de nenumărate ori de la primejdie, zise Ramad. De acum încolo el va fi al tău.

          – Îţi mulţumesc, căpetenie. Îl voi purta cu cinstea cuvenită, răspunse Khetzal şi făcu o plecăciune.

          – Tu eşti eu şi eu sunt tu. Suntem un singur om. Faptele tale le săvârşeam şi eu în tinereţe. Şi tu vei dobândi înţelepciunea mea de acum, peste ani…

          În mintea bătrânului Ramad se perindară amintiri din alte vremuri:

          – Cândva cu acest pumnal krysse am răpus chiar şi un rinocer înaripat. Animalul se repezi ca turbat la mine, gata să mă spintece cu cornul lui ascuţit. Mă aruncam în stânga şi-n dreapta, ca să mă apăr de atacurile rinocerului. Îmi pricinuise câteva răni. Sângeram cumplit, dar nu vroiam să mă las învins. Mult timp a durat acea luptă, până când, aproape istovit de puteri, am făcut un salt şi mi-am împlântat pumnalul în beregata bestiei…

          Membrii tribului ascultau cu sufletul la gură mărturisirile căpeteniei Ramad, unul dintre cei mai de seamă vânători pe care i-a avut tribul Tlatli. Treptat ochii căpeteniei, ce vedeau locuri de mult uitate, se fixară din nou pe figura tânărului din faţa lui.

          Khetzal îl întrebă:

          – Probabil că ai un motiv anume pentru care mi-ai încredinţat acest pumnal acum, onorate Ramad?

          Chipul căpeteniei insufla calm şi seninătate. Aceasta îi răspunse cu o voce gravă:

          – Îţi încredinţez o povară pe care nimeni altul nu o va putea purta, Khetzal. Ai fost ales ca să pleci în Tărâmul Sacru…

          Tribul întreg îşi ţinu răsuflarea.

          – Şi să afli care e cauza nenorocirilor noastre şi ce l-a nemulţumit atât de mult pe Ur-Makapac. Ştim cu toţii că nimeni nu s-a mai întors din Tărâmul Sacru. Dar tu, Khetzal, prin curajul şi priceperea ta, ne-ai arătat că eşti cel mai demn dintre noi pentru a fi Cel Ales. Te trimit la grea încercare, ştiu, şi îmi pare foarte rău. Dar asta e singura cale şi numai tu o poţi urma. Eşti unica noastră speranţă, Khetzal.

          Tânărul vânător păru cuprins de îndoieli. Nimeni nu ştia ce gânduri îi treceau atunci prin minte. În afară de mine, bineînţeles.

          Într-un târziu se hotărî şi spuse:

          – Voi urma porunca Clanului Tlatli. Nevoile tribului sunt mai presus de nevoile mele.

          – Aşa să fie, încuviinţă căpetenia Ramad. Slăvit fie de-a pururea Ur-Makapac!

          – Slăvit fie de-a pururea Ur-Makapac!, îi răspunseră oamenii tribului.

          Această formulă anunţa sfârşitul adunării.

          După ce toată lumea se împrăştie pe la colibele lor, Khetzal se îndreptă spre o poiană adăpostită, unde îl aştepta libelula lui devotată. O găsi înfruptându-se din nectarul unei flori gigantice şi zumzăind de plăcere. La apropierea lui Khetzal, libelula îşi concentră toată atenţia asupra lui. Cele o sută de oculare ale insectei erau orientate spre tânăr, pline de bucurie şi nerăbdarea de a-şi regăsi stăpânul drag. Era o anumită frumuseţe în această libelulă, cu corpul ei suplu, colorat în violet şi negru, şi cu aripile-i  străbătute de nervuri aurii.

          – Hai, Garuna! E timpul să plecăm din nou la drum.

          Şi pe dată creatura îşi agită aripile, de parcă ar fi fost în stare să înţeleagă cuvintele omeneşti.

          Marea aventură a vânătorului începuse.

        

Un fundal muzical sugerat pentru lectură – piesa „Rain” compusă de Marcel Gherman

Marcel Gherman

Marcel Gherman

S-a născut la 29 septembrie 1978 la Chişinău. Între 1994 şi 2003 a realizat emisiuni de muzică electronică la Radio Moldova. Începând de la vârsta de 15 ani a publicat în presa tipărită peste o sută de articole şi eseuri. În prezent deţine funcţia de secretar responsabil al revistei Sud-Est Cultural şi colaborează la revista Contrafort, unde susţine rubricile permanente Bref şi Trenduri. Este de asemenea muzician, autor al proiectului Megatone, care abordează genurile techno, ambient experimental, industrial noise şi muzica clasică de film. Discografia Megatone include, printre altele, un album realizat în colaborare cu scriitorul de science-fiction japonez Kenji Siratori şi o piesă selectată în cadrul proiectului 60X60 International Mix al Fundaţiei Vox Novus din New York, proiect prezentat la Oxford şi Cambridge. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și membru al Uniunii Scriitorilor din România. Membru al PEN Club Moldova. Volume publicate: Cartea viselor (povestiri fantastice, 2011, Editura Arc), Generaţia Matrix (eseuri, 2013), Cer albastru deasupra Arcadiei (roman SF pentru adolescenţi cu elemente de fantasy şi space opera, 2014, Editura Prut). Premii literare: Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova pe anul 2011 (Cartea viselor), Premiul Primăriei Chişinău pentru Tineret în domeniul Literaturii, 2012, (Cartea viselor). Volumul Cartea viselor a intrat în Top 10 cele mai citite cărţi ale anului 2011, conform unui sondaj realizat de Biblioteca Naţională a Republicii Moldova şi Camera Cărţii. Premiul Uniunii Editorilor din Republica Moldova, 2015 (Cer albastru deasupra Arcadiei). Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova la secţiunea Carte pentru Copii şi Tineret, pe anul 2014 (Cer albastru deasupra Arcadiei)

More Posts - Website

Follow Me:
FacebookYouTube