Managerul nu putea să îşi ia gândul de la zgârietură. Biroul de epocă ar fi trebuit să fie perfect. Spera ca turiştii să nu observe julitura.

Abia reuşi să monteze pancarta deasupra uşii.

Un bărbat în salopetă albastră sprijinea cu ambele mâini scara de lemn pe care era cocoţat managerul. Privea plictisit în întunericul din capătul coridorului. Nici nu băgă de seamă când managerul coborî.

O fixase până la urmă. Arăta admirabil! Cuvântul Bibliotecă începu să licăre în diverse nuanţe de roşu şi verde. O lumânare arsă pe jumătate şi o carte cu coperte din piele apăru dedesubt. Din literele gotice ţâşniră flăcări care aprinseră fitilul lumânării.

–Ce frumos arată! se auzi din spatele celor doi bărbaţi. Era îmbrăcată într-o robă până în pământ, neagră, prinsă la brâu cu o frânghie maronie din cânepă. Îşi trase gluga şi lăsă să se reverse pe umeri un păr auriu crescut parcă din povești. Managerul puse în braţele ajutorului său cutia cu adeziv şi se apropie de femeie. Studie ochii albaştri şi reci, obrajii albi şi buzele cărnoase ale fetei.

–Ar trebui să fii mai roşie în obraji. Nu foarte mult, doar aşa, cât să dea impresia că eşti vie. Femeile din Evul Mediu explodau de sănătate, să ştii!

–Cred că e ceva în neregulă cu oglinda mea. Nu e din sticlă adevărată. Am cumpărat-o de la Ikea.

Managerul începu să râdă şi îşi ridică privirea spre reclama luminoasă de deasupra. Literele tocmai se transformau în gămălii de foc.

– Lumina este de vină.

 

–Domnule Bologa! Domnule Bologa! Unde sunteţi?

Vocile se auzeau de undeva din celălalt capăt al coridorului. Managerul aprinse lanterna telefonului şi semnaliză în direcţia glasurilor rătăcite. Cei patru bărbaţi înaintau în şir indian, cu mâinile înfofolite în mânecile lungi ale robelor. Pelerinele lor negre măturau podeaua scoţând un sunet asemănător sâsâitului unui şarpe.

–Aici suntem, în faţa sălii de lectură. Hai fraţilor, chiar nu vedeţi pancarta?

–Bună dimineaţa, spuse cel mai bătrân dintre bărbaţi şi singurul care purta o bonetă maronie cu ciucuri aurii în cap.

–Deci n-aţi văzut pancarta de la depărtare?! se răsti la ei managerul în timp ce muta scara din uşă cu ajutorul bărbatului în salopetă.

–E întuneric, domnule Bologa. Cred că s-a întâmplat ceva cu întrerupătoarele, nu mai funcţionează niciunul.

–Am dat jos toate becurile. Şi nu aveaţi nevoie de lumină, trebuia doar să priviţi în sus.

–Poftim? Aţi dat jos toate becurile? se holbă bătrânul la Bologa.

–Da, de mâine încolo, biblioteca va fi luminată cu lămpi.

–Lămpi? Ce lămpi?

–Nu pe gaz. Electrice!

Nimeni nu scoase o vorbă câteva secunde. Managerul îi privea distrat pe ceilalţi cum încercau să descifreze misterul lămpilor lui de epocă. Îi plăcea să joace farse, mai ales dimineaţa, când oamenii erau confuzi şi acri ca lămâile.

–Dacă facem un lucru, haideţi să-l facem până la capăt. Ce ziceţi?

Oamenii tăceau. Nu îl cunoşteau bine pe managerul acesta venit din Capitală. Și avea aşa un stil de a vorbi! Parcă fiecare cuvânt pe care îl rostea ascundea un ac care împungea indiferent de ce îi răspundeai. Le era foarte greu  să se înţelegă cu el.

–Da, eu cred că ştiu la ce se referă domnul Bologa, spuse călugărul pistruiat în timp ce îşi aprinse o ţigară.  Va fi altă treabă cu lămpile, turiştii o să le iubească!

–Bineînţeles, doar fac parte din atmosferă. Ne-am chinuit cu robele astea şi cu mobilierul victorian…vorba aia, de ce să călcăm pe bec acum, la final? Cine a mai pomenit bibliotecă medievală cu lustre? Nu există aşa ceva!

–Şiţi ceva, domnule Bologa, interveni călugărul care purta chipiu maroniu, nu înţeleg de ce trebuie să purtăm robele astea catolice. Până la urmă, la noi în ţară, ştiinţa cărţilor s-a păstrat în mânăstiri.

–Știţi vorba aia veche, surprinde-i cu ce se aşteaptă! Oamenii vor să vadă decoruri ca în filmul acela vechi, Codul lui Da Vinci, nu chilia lui Daniil Sihastru. Nu ne place austeritatea, nu, nu, nu!

Bătrânul nu îl mai asculta de ceva vreme. Se apropiase de locul în care atârnase până de curând lustra cea mare de la intrarea în sala de lectură. Rămăsese în loc o gaură mare prin crăpăturile căreia se vedeau bucăţi din vergelele de fier ce întăreau tavanul. Nu se mai foloseau de zeci de ani astfel de materiale pentru construcţii. Nu doar ei, ci şi clădirea devenise o relicvă.

–Redeschiderea bibliotecii e mâine, domnule Bologa, credeţi că avem timp să schimbăm totul până atunci?

Bologa se apropie de bătrân, trase aer adânc în piept, apoi începu să turuie.

–Domnule Călin, am impresia că iar vă depăşiţi atribuţiile. Și e abia şase jumătate dimineaţa! Ce mă tot frecaţi la icre, ba că aia nu e bine, ba că cealaltă… Eu vă înţeleg. Aţi fost directorul acestei biblioteci douăzeci de ani. Vă înţeleg perfect. Dar vremurile s-au schimbat, oamenii s-au schimbat, funcţiile…nici nu încape îndoiala! Totul s-a schimbat! Instituţia are datorii mari. Trebuie plătite salariile dumneavoastră, trebuie plătiţi furnizorii, cunoaştem cu toţii situaţia, nu vreau să o luăm de la capăt. Statul nu-şi permite să mai arunce bani pe fereastră. Nu mai puteţi suge în continuare, ca o căpuşă, din banii contribuabililor. Dar de asta este compania noastră aici, să vă salveze. Aveţi de gând să mă lăsaţi să-mi fac treaba?

 

Bologa se opri din ţipat. Îşi descheie un nasture de la gulerul cămăşii sale fotosensibile care, odată cu apariția soarelui dincolo de ferestre, îşi schimbase culoarea din roşu puternic în alb. Bătrânul îşi aranjă ochelarii cu o mână tremurândă şi încercă să spună ceva. Nu reuşi, cuvintele i se împotmoliseră în gât.

El însuşi se împotmolise de ani buni. Blocat într-o bibliotecă în care singurii vizitatori erau praful şi recuperatorii de datorii. Știa de multă vreme că soarta bibliotecii era pecetluită, chiar şi ceilalţi angajaţi o ştiau, dar nimeni nu scotea o vorbă despre asta ȋn timpul programului. Jucau table şi şah şi rezolvau integrame şi aşteptau, nici ei nu ştiau ce mai aşteptau, poate un ultim vizitator, un bărbat sau o femeie care să îşi scrie cotele în fişa de lectură şi să parcurgă pentru ultima oară câteva zeci, poate sute, poate mii de rânduri dintr-o carte adevărată. Un ultim vis pe hârtie.

Au aşteptat degeaba. Nimeni nu mai avea răbdare să citească. Cu atâtea găselniţe digitale era greu de crezut că va mai trece pragul bibliotecii cineva. Poate doar un tânăr care să-i întrebe dacă au cutare tabletă sau cutare e-book. Dar nici cărţile digitale nu prea se citeau. Știa prea bine bibliotecarul. Aveau oamenii prea multe probleme ca să îşi mai bată capul şi cu altele imaginare. Putea el să-i judece? Nici el nu mai citise un roman de ani de zile şi, vorba aia, respira celuloză. Și dacă voiai să baţi un cui şi nu ştiai, găseai pe internet o sută de metode de flexare a ciocanului şi încă atâtea moduri de a ţine cuiul. Cine mai avea nevoie de enciclopedii, tratate sau manuale?

Încăpățânarea lor de a nu închide biblioteca fusese o mare sminteală. Dar până la urmă tot răul spre bine, doar rămăseseră ultima bibliotecă din țară. Oamenii se vor buluci în viitor să vadă așa ceva. Muzeul părea singura lor salvare.

 

Când intrară în sala de lectură, îi lovi un miros puternic de ceapă călită. Bologa transformase depozitul în restaurant cu autoservire.

Bătrânul se aşeză alături de ceilalţi colegi la mesele din lemn care înlocuiseră vechile bănci din pal. Pe mese se aflau tot felul de obiecte de scris, de la tocuri ale căror vârfuri se înmuiau în sticluțe cu cerneală până la stilouri cu rezerve în culorile curcubeului şi pixuri cu bilă. Sub fiecare exponat se afla un nume, o istorie şi un preţ de vânzare. Bătrânul bibliotecar puse ochii pe o pană albastră cu un toc de argint decorat cu mici cunune de flori. Costa cât salariul lui pe două luni.

-Nu, dumneavoastră staţi la catedră. Doar purtaţi pălăria cu ciucuri!

Bologa îi vorbise bibliotecarului ca unui bătrân cu Alzheimer care îşi uitase numele. Nu mai aşteptă să se mişte, veni spre el şi îl trase de mânecă în direcţia biroului din lemn masiv.

–Ia spuneţi-mi, observaţi ceva?

Călin studie biroul ca pe un animal venit dintr-o lume necunoscută, dar nu reuşi să vadă dincolo de culoarea maronie a scândurilor. Era doar un birou vechi.

–Ar trebui?

–Nu, nu, nu! E doar o mică imperfecţiune. Dar n-am să v-o arăt. Dacă o vedeţi dumneavoastră, e inevitabil. O vor vedea toți vizitatorii.

Bologa bătu din palme de trei ori, se întoarse pe vârfuri şi începu să se plimbe prin încăpere cu mâinile la spate.

–Să înceapă repetiţia!

Le făcu un semn din mână celor trei tineri în robe.

–Voi sunteţi copiştii. Voi veți scrie tot timpul.

Bologa deschise un sertar al scrinului negru de lângă uşă şi scoase de acolo o cutie plină cu pixuri care se prelungeau în pene lungi de plastic. Le puse pe masa pe care îşi întinsese coatele faţa machiată excesiv.

–Nu, draga mea, nu sunt pentru tine. Tu o să ai alt rol. Cu aceste pixuri vor scrie copiştii. Ca să nu vă obosiţi prea tare, vă recomand să o faceți doar când sunt vizitatori. Atenție! Turiștii vă vor ademeni tot timpul. Vor vorbi tare, vor mesteca gumă și vor ronţăi chipsuri în urechile voastre, vă vor ciupi de nas şi vă vor sufla în ureche. Vă vor enerva și vor încerca să vă distragă atenția. Sub nicio formă să nu le răspundeți! Atât timp cât scrieți, sunteți fantome. S-a înțeles? De acum încolo, nimeni din încăperea asta nu mai există! Sunteţi doar nişte exponate!

–Dar dacă, de exemplu, ne întreabă dacă pot plăti cu cardul? îl întrerupse  cel mai slab şi mai pricăjit dintre călugări. Ceilalți îl priviră ca pe un cavaler de onoare neîndemânatic care s-a împiedicat şi a rupt rochia miresei chiar înainte de jurământ.

–Asta este treaba Herminei. Ea nu va scrie, ci doar va vorbi. Ea va împărţi pliante, va încasa banii şi va fi ghid atunci când vom avea de-a face cu grupuri mari de vizitatori. În câteva zile voi aduce şi casa de marcat. Avem și cărți de vânzare. Să nu uiți asta! Oamenii iubesc suvenirurile.

Bologa scoase o ștampilă din cutie și i-o aruncă Herminei care o prinse cu ambele mâini.

–Fiecare carte vândută trebuie să aibă imprimat pe prima pagină logo-ul bibliotecii.

Bologa ștampilă o foaie de hârtie de pe birou. O ridică și o arătă fiecăruia în parte.

–Un călugăr care citește la umbra unui măr. Mărul cunoaşterii. Drăguț, nu?

Bologa mototoli foaia de hârtie și o puse în buzunar, apoi se îndreptă, cu mișcările unui animal de pradă, spre bibliotecar.

–Acum dumneata! Alege o carte.

–Ce carte?

–Orice carte!

Bătrânul se îndreptă spre cel mai apropiat corp de bibliotecă, deschise ușa din sticlă și începu să își treacă degetul arătător peste titlurile cărţilor. Acolo își rânduise el lecturile preferate.

–Cheever e bun?

–Nu, prea trist.

–Hawthorne?

–Prea romantic.

–Kafka?

–Nu.

–Bradbury?

–Cine-i ăsta?

–Radu Aldulescu?

–Prea românesc.

–Of, parcă puteam să aleg orice carte…ce ziceți de Micul Prinț?

–Pe aproape. Hm, dă prea mult de gândit. Ceva mai ușor nu aveți?

Călin închise ușa bibliotecii și se apropie de Bologa.

–Mai uşor?

–Mult mai uşor!

–Atunci basme de Frații Grimm!

Bologa făcu o mică pauză. Parcă înțepenise. Își scărpină tâmpla dreaptă, după care fluieră lung.

–Hopa! Îmi place. Povești. S-ar putea să meargă. Ha, am găsit!

Bătrânul făcu ochii mari şi aşteptă ca degetul ridicat al lui Bologa să coboare. Dar Bologa rămase aşa, suspendat cu degetul în aer de parcă s-ar fi luptat cu gravitaţia selenară.

–Haideţi, domnule, nu ne mai fierbeţi aici, spuse bătrânul. Dar parcă rugămintea lui îl îngheţă cu totul pe manager. Apoi Bologa se mişcă. Şi spuse:

–Capra cu trei iezi.

–Caphra cu threi iezi? se miră unul dintre călugării tineri, cel mai rârâit dintre ei.

–Capra cu trei iezi. O aveți, nu?

Bibliotecarul se uită la Hermina, dar nu reuşi să înţeleagă ceva din privirea ei de nevăstuică tocmai prinsă în coteţul găinilor.

–Cred că da, nu a mai cerut cineva așa ceva până acum, se scuză bătrânul. Nimeni nu vine la bibliotecă  să citească…Capra cu trei iezi.

–De acum încolo, oamenii vor veni să o asculte!

 

Hermina căută o culegere de basme în catalogul virtual. Transcrise cota și, cu ajutorul unei scări, ajunse până aproape de tavan, unde găsi cartea. O puse pe masa bibliotecarului, apoi se întoarse la locul ei. Bătrânul ajunse la prima pagină a poveștii și mai încolo nu știu ce să facă.

–Și acum?

–Acum citiți instrucțiunile!

–Care instrucțiuni, domnule?

Bologa îşi aruncă privirea la chenarul alb de pe birou. Acolo scria că spațiile dintre cuvinte încă nu se inventaseră în Evul Mediu. Așa că, pentru a înțelege textele, oamenii obișnuiau să citească cu voce tare.

–Ciudat, nu? Dar asta e viața! Mă rog, asta a fost viaţa. Măcar nu o să trebuiască să citiți cuvintele legat.

–Să citesc? se miră Călin.

–Să jucați teatru! De cea mai bună calitate. Vă sfătuiesc să aveți și câteva basme de rezervă, eu știu, Punguța cu doi bani sau Ursul păcălit de vulpe, pentru cazurile speciale de vizitatori care revin. Nu vrem să-i plictisim cu aceeaşi placă repetată la infinit.

Bologa își trase un scaun undeva în spatele bătrânului, de unde îi putea vedea pe toți. Îi privea fără să clipească, precum un profesor exigent în timpul unei lucrări importante.

–Haideți, dați-i drumul. Voi trei scrieți, dumneata citești, Hermina, ia pliantele și fuguţa la ușă, să-i întâmpini. La treabă, hai! Acțiune!

Bologa bătu din nou din palme și călugării începură să se foiască. Scribii își intrară în rol, deşi pe pistruiat îl ardeau buzele după o țigară, iar pricăjitul avea o tonă de nelămuriri. Nimic nu mai conta acum. Începură să scrijelească pe hârtii și, treptat, sufletele le ieșiră din corpuri, lăsând în urmă doar niște năluci bântuind o veche bibliotecă. Hermina zâmbi ca pe podiumul de modă și se transformă în cea mai frumoasă călugăriță din încăpere. Călin își drese glasul și începu să citească.

–Era odată o capră care avea trei iezi…

Bologa se ridică de pe scaun și alergă spre pistruiat. Începu să bată din palme ȋn apropierea urechilor lui. Nici nu tresărea călugărul.

–Iedul cel mare şi cu cel mijlociu dau prin băţ de obraznici ce erau; iară cel mic era harnic şi cuminte…

Bologa începu să râdă și să joace din picioare ca un bețiv. Călin continuă să citească, dar cu foarte mare greutate.

–Vorba ceea: “Sunt cinci degete la o mână şi nu seamănă toate unul cu altul”…

Când un ghemotoc de hârtie îi atinse obrazul stâng, bătrânul își ridică privirea din carte, dădu jos ochelarii și oftă.

–De ce v-ați oprit? În momentul ăsta au ieșit pufnind toți cei treizeci de vizitatori veniți tocmai din America special să vadă o bibliotecă din secolul al IX-lea. Când vor ajunge acasă, le vor spune prietenilor să nu vină niciodată aici. Pentru că e boring și oamenii sunt rude. Apoi, din lipsă de vizitatori, biblioteca se va închide și foștii angajați vor fi șomeri. The end.

–Dar, domnule Bologa, e umilitor!

–Da? Ce e umilitor?

–Ce facem noi aici!

–Noi facem cultură aici. Și bani. Nu văd nimic umilitor în asta. Ba e chiar înălțător. Artă! Haideți, înapoi la piesa de teatru. Nu uitați! Sunteți ca peștii în acvariu, ca maimuțele în grădina zoologică. Voi, scribilor, puteți să vă imaginați că sunteți niște copaci care cresc secundă cu secundă. Nu se vede lucrul ăsta, dar se simte. Sunteți de neclintit, rădăcinile sapă din ce în ce mai adânc și deveniți din ce în ce mai puternici. Domnule Călin…aveți copii în public. Faceți-i să zâmbească, nu știu, adormiți-i, smulgeți-le kilograme de lacrimi, rupeți-le inima, nu mă interesează atât timp cât le captați atenția. Iar pe adulți transformați-i în copii. Hermina, tu ești frumoasă. Mai multe nu trebuie să faci. Hai, puțină atenție! Acțiune !

***

Dacă l-ar fi văzut cineva pe bărbatul care tocmai se furișase dincolo de ușa acoperită cu ghirlande a bibliotecii municipale, cu siguranță ar fi sunat poliția sau, mult mai probabil, pe medicul de gardă al spitalului de psihiatrie. Bologa avu noroc și trecu neobservat în maioul său alb și în pantalonii scurți cu buline roșii. Era îmbrăcat așa pentru că își amintise chiar înainte să adormă. Sărise ca ars din pat și nu mai avu răbdare să se mai schimbe, porni mașina și conduse cu viteză până pe strada bibliotecii. Chiar înainte să lase deoparte grijile cu inaugurarea muzeului, chiar înainte să se cufunde în somnul lui adânc, i se aprinsese în cap un beculeț roşu şi mare cât China. Uitase să verifice dacă funcţionează lămpile electrice.

După ce a terminat repetițiile, s-a apucat să meșterească la reţeaua de iluminat. Dar între timp au intervenit alte probleme, ba îl tot stresa bucătarul în legătură cu felurile de mâncare pe care să le pregătească pentru a doua zi, ba câțiva angajați ai primăriei doreau să îi verifice toate actele, ba șeful îl exaspera cu întrebările.

Aprinse lanterna telefonului și se îndreptă spre sala de lectură. Cu telefonul în dinți, mută scara aproape de perete și urcă. Deschise cutia de metal și apăsă butoanele roșii de sub contor până când deasupra lor începură să licăre leduri verzi. Acum toate lămpile primeau curent electric. Când coborî pe podea, simți ceva sub picioare. Era o carte. O luă și, după ce apăsă pe întrerupător, lumina puternică a lămpilor îi dezvălui coperta antologiei de basme din care citise mai devreme bătrânul bibliotecar. Probabil o scăpase pe jos înainte să plece. Săracul, tare îl mai obosise lectura! Dar ieșise bine până la urmă.

Apăsă din nou pe întrerupător și coridorul se întunecă. Era odată o capră care avea trei iezi. Doar asta rămăsese din toată cărțile din bibliotecă. Mii de cărți, încercă să își imagineze Bologa. Mii de cărți pe care nu avea să le mai citească nimeni niciodată. Era odată o capră care avea trei iezi. Poate că exagerase cu repetițiile astăzi. Așa i se întâmpla și când asculta de prea multe ori o melodie din aceea stupidă care rula neîncetat la radio. Îi rămâneau o vreme versurile în minte. Aprinse din nou întrerupătorul. Lumina inundă coridorul. O stinse din nou. Iar comută întrerupătorul.  Era odată o capră care avea trei…

Managerul nu mai putu continua gândul. Corpul îi tremura ca și când ar fi fost cuprins de friguri. Se prăbuși pe podea, atât de violent, încât își sparse capul. Până dimineaţă, sângele scurs din rană umflă jumătate din carte și acoperi în întregime prima frază a  basmului.