GSF87ban01-650

          Regizorul animației SF Next Gen este Kevin R. Adams, cunoscut mai ales ca artist și coscenarist. A participat în echipa de animația la filme bune, cum ar fi postapocalipticul 9, la câteva episoade ale serialului Familia Simpson, Împăratul Vrăjit și altele. În 2014 face pasul spre regie, ca producător al scurt metrajului Gear. În acest film (nu animație!), care prefigurează ceea ce va urma în Next Gen, o fetiță fuge în lume alături de un robot de construcții, vechi și aproape defect.

          Next Gen este povestea necosmetizată a unui copil dintr-o familie monoparentală. Nu ni se prezintă motivele pentru care tatăl părăsește familia și nici nu înțelegem pe deplin de unde furia neîntreruptă a fetiței, apoi a adolescentei Mai (voce Charlyne Yi). Comportamentul adolescentei se poate încadra în ceea ce știm despre preconcepțiile americane privind adolescenții, la modul general. Nesăbuiți, obraznici, nemulțumiți și, doar pentru eroi, nesociali. Din păcate, toate acestea se combină în eroina noastră și cu mult, foarte mult egoism.

next-gen

          Dar nu doar problemele de familie o supără pe Mai. O alta, și deloc mai mică, este reprezentată de lumea robotizată în care este nevoită să trăiască. Aici, trebuie să o spun, empatizez cu ea. Mama lui Mai este complet absorbită de roboți și, ca să zic așa, de lumea virtuală generată de aceștia. Relaționarea cu fiica ei este minimală și de prea multe ori se face prin intermediul roboților. Ca un exemplu elocvent, în loc ca ea să-i aranjeze părul ciufulit, pune un robot să o facă. Mai ajunge să fie robotofonă, o caracteristică ce-i va da mari bătăi de cap.

          Paralela cu lumea actuală, prea pasionată de rețelele de socializare, este evidentă. Dar universul creat de Kevin R. Adams pentru Mai trece la un alt nivel, o lume desprinsă din cea lui Asimov din I, Robot. Roboții sunt peste tot, mișună prin casă rezolvând problemele casnice, sunt pe stradă, camuflați ca stâlpi de iluminat, tomberoane de gunoi sau cutii de scrisori. Dar ceea ce duce conceptul de robotizare a societății la un grad greu de gestionat este robotul personal.

          Ce este un robot personal? Ce am vrea să fie, ce credem că trebuie să fie? Cu siguranță ar merita un spațiu extins doar răspunsurile la aceste întrebări. În concepția lui Adams, robotul personal este un prieten al stăpânului său, precum un câine. Comparația nu e deplasată, mai ales că cel mai bun prieten al fetei este chiar un cățel. Acești roboți prietenoși fac orice pentru stăpân. Îi însoțesc, fac mâncare, curățenie, le citesc, îi povestesc, sunt buni companioni și nu numai. Așa cum repede vedem, dintr-o banală altercație între copii, roboții pot deveni agresivi, dacă stăpânul le-o cere. La revedere legi ale roboticii asimoviene, bine ai venit realitate dură și consumeristă!

          Punctul culminant al poveștii se atinge când Mai întâlnește un robot experimental, extrem de periculos, dotat cu arme sofisticate, un blindaj de crucișător și empatie. Robotul, pe nume Momo (voce Michael Peña), ca un animal nou-născut, se atașează de primul om ieșit în cale, mai exact de Mai. Relația dintre cei doi este una ciudată. Adolescenta nu reușește să empatizeze cu Momo, acesta oferind, culmea, mai multă umanitate decât ea. Egoistă și răzbunătoare, Mai se folosește de puterea robotului pentru a face rău și a se răzbuna.

          Din păcate, de aici scenariul devine unul banal. Apare în prim plan omul rău, apoi robotul rău și, evident, schimbarea lui Mai dintr-o adolescentă egoistă într-una devotată cauzei oamenilor, gata de sacrificiu și iubitoare. O întorsătură nu foarte reușită, mai ales că vine în urma unor lungi scene de o cruditate inutilă.

          Next Gen este parțial o reușită, parțial un eșec. Artiștii animatori merită zece din zece puncte. Se vede experiența lui Adams și talentul, care, sunt convins, ne va mai încânta și în viitor. Scenariu are probleme. Relația dintre Mai și Momo se construiește cu greutate, dacă ar fi fost oameni aș fi zis că nu există chimie între actori. Mama lui Mai este prezentată nepotrivit. O femeie blândă, cam apatică, dar iubitoare în felul ei. Nu așa arată în realitate mama unei fete de genul lui Mai. Poate cel mai reușit personaj este cățelul, o găselniță care reușește să fie un bun liant între Momo și Mai, chiar dacă se abuzează mult de capul lui. Povestea are părți ce amintesc de I, Robot sau de Războiul Clonelor, dar și de Big Hero 6. Un film bun ce putea mai mult.

         

Daniel Timariu

Daniel Timariu

Daniel Timariu (n. 1972) a absolvit Facultatea de Electrotehnică a Universității Politehnica Timișoara. Locuiește în Timișoara și lucrează web developer și manager IT. A debutat cu povestirea SF „Bucla finală” în revista Ficțiuni.ro, în 2014. A publicat articole și povestiri în revistele Helion, Gazeta SF, Nautilus, Revista de Suspans, Iocan, Știință & Tehnică și Argos. Volume: Amețeli postlumice (Eurostampa, 2016, Premiul RomCon 2017) – povestiri SF; Fete în roșu și alte povestiri polițiste (Tritonic, 2016); Tenebre. Cazul Laura (Tritonic, 2016) – roman; Tenebre. Labirintul (Tritonic, 2016); Domino (în colaborare cu Lucian-Dragoș Bogdan, Teodora Matei, Anamaria Ionescu și Bogdan Hrib, Tritonic, 2017) – povestiri polițiste și altele.

More Posts