Totul a început când Cletus Jefferson s-a întrebat: „De ce nu sunt orbii cu toții genii?” Cletus avea doar 13 ani atunci, dar aceea a fost o bună întrebare, la care a cugetat încă 14 ani, apoi a schimbat lumea pentru totdeauna.

Tânărul Jefferson era polimatic, autodidact și un tocilar literalmente fără pereche. Avea un mic set de chimie, un microscop, un telescop și câteva computere, unele dintre ele cumpărate cu bani obținuți din livrarea de ziare. Cea mai mare parte a veniturilor sale venea însă din educație: mai precis, din faptul că-i învăța pe colegii săi să nu continue jocul când au chintă spartă.

Dar nici chiar tocilarii, nici chiar tocilarii care sunt jucători de poker neegalați, nici chiar jucătorii de poker tocilari care pot rezolva ecuații diferențiale în cap, nu sunt imuni la săgețile lui Cupidon și la brusca furtună de testosteron care însoțește acele proiectile la vârsta de 13 ani. Cletus știa că era urât și că mama sa îl îmbrăca ciudat. Era și scund, și îndesat, și nu putea arunca mingea în nicio direcție precisă. Niciunul dintre aceste lucruri nu-l deranjase până când glandele sale endocrine nu au început să gătească chimicale de felul celor pe care setul său de chimie nu le conținea.

Deci Cletus a început să-și pieptene părul și să poarte haine care nu se potriveau cu moda, dar mic, îndesat și pocit tot rămânea. Și mai era și cel mai tânăr din școală, deși era senior – și singurul de culoare, ceea ce era de luat în considerare în Virginia anului 1994.

Ei, dacă dragostea ar fi fost rațională, dacă impulsurile sexuale ar fi fost vreodată temperate de logică, te-ai aștepta ca Cletus, fiind Cletus, să analizeze situația și să pornească în căutarea unei persoane fără pretenții. Dar, bineînțeles, n-a făcut asta. S-a smiorcăit și a clănțănit prin mașinăria adolescenței, fiind respins, la prima privire, de fiecare Mary, și Judy, și Jenny, și Veronica din universul cunoscut, trecând de la răpitor de frumoase la frumoase, apoi la frumușele, drăguțe, la cele a căror personalitate conta, până când irezistibila forță a statisticii l-a adus, în cele din urmă, în fața lui Amy Linderbaum, care nu a putut să-l respingă la prima privire, pentru că era oarbă.

Ceilalți copii au crezut că situația era mai mult decât amuzantă. Pe lângă faptul că era oarbă, Amy era aproape de două ori mai înaltă decât Cletus și, ca să spunem cu blândețe, avea trăsături la fel de neregulate. Era însoțită de un câine ghid care semăna remarcabil cu Cletus, mic, îndesat și negru. Toată lumea era politicoasă cu ea, pentru că era oarbă și bogată, dar era cea nou transferată și nu avea prieteni adevărați.

Și iată-l pe Cletus, căruia Cupidon îi trăsese atâtea săgeți, transformând ceea ce ar fi fost altfel o biată atracție a opusurilor într- o comuniune intelectuală și emoțională care, secolul următor, urma să dea forță unui tsunami social care avea să transforme ireversibil condiția umană. Dar întâi de toate a fost o vioară.

Colegii ei simțiseră că Amy era un fel de tocilară ea însăși, așa cum simt colegii asemenea lucruri, dar nu-și dăduseră încă seama ce fel de. Era destul de rapidă în lucrul cu computerul, dar puteai lega asta de faptul că era oarbă și avea chiar nevoie de obiectul acela nenorocit. Nu era entuziasmată de el, nici de știință, sau matematică, sau istorie, sau Star Trek, sau de conducerea organizației studențești, deci ce dracu’ de soi de tocilar era? S-a dovedit că era dedicată muzicii, dar la acea vreme era prea dureros de timidă ca să o arate.

Inițial, tot ce-i păsa lui Cletus era că ei îi lipseau acei sâcâitori cromozomi Y și că nu se trăgea înapoi din fața lui. În diagrama Venn a rasei umane, ea era singura din acea categorie. Când a aflat că ea era pe deasupra și deșteaptă, deoarece citise mai multe cărți decât majoritatea colegilor ei de clasă la un loc, legătura romantică a început să mocnească într-o vatră adâncă. Și asta a fost încă înaintea viorii.

Lui Amy îi plăcea felul în care Cletus nu se juca cu câinele ei, ci era direct, în curiozitatea lui, despre cum e să fii orb. Putea evalua destul de bine oamenii după voce: după doar o propoziție, știa că el era tânăr, negru, timid, tocilar și venit din altă parte decât Virginia. Putea să-și dea seama după inflexiuni că ori era neatractiv, ori se credea. Ea era cu șase ani mai în vârstă decât el, și albă, și de două ori mai mare, dar altfel se potriveau destul de bine, deci au început să-și țină companie în stil mare.

Printre puținele lucruri despre care Cletus nu știa nimic, era și muzica. Faptul că ceilalți copii își pierdeau timpul memorând cuvintele care formau stupidul de „top-40 cântece” era pentru el o dovadă a unei disfuncționalități intelectuale, dacă nu chiar a nebuniei. Mai mult, părinții săi fuseseră mereu devotați fanatic operei. Un univers mărginit pe de o parte de gângureli puerile despre dragoste neîmpărtășită și de cealaltă de străini țipând în agonie nu era un univers pe care Cletus să-și dorească să-l exploreze. Asta până când și-a apucat Amy vioara.

Vorbeau în mod constant. Stăteau împreună la prânz și se întâlneau între orele de curs. Când vremea era bună, stăteau afară, înainte și după ore, și vorbeau. Ami își rugase șoferul să întârzie zece-cincisprezece minute când venea după ea.

Deci, după vreo trei săptămâni petrecute împreună, Amy l-a invitat pe Cletus acasă la ea, la cină. El a ezitat puțin, știind că părinții ei erau bogați, dar era și curios în ceea ce privea stilul lor de viață și, trebuia să recunoască, suficient de lovit de amor încât să se arunce de pe o stâncă dacă ea i-ar fi cerut-o mieros. Ba chiar și-a folosit o parte din banii săi pentru computer ca să-și cumpere un costum elegant, lucru care o făcu pe mama sa să scotocească după Diazepam.

La început, cina a fost stânjenitoare, Cletus fiind dezorientat de tot acel arsenal de argintărie și de toate acele feluri de mâncare pe care nu le găsea ca mirosind sau având gust de mâncare. Dar știuse că avea să fie un test, iar el mereu avea rezultate foarte bune la teste, chiar și atunci când trebuia să dibuiască regulile din mers.

Amy îi spusese că tatăl ei era un milionar îmbogățit prin propriile puteri; bunăstarea sa trăgându-se dintr-un set de patente pe care le avea în domeniul semiconductoarelor electronice. De aceea Cletus își petrecuse o sâmbătă la biblioteca universității, mai întâi căutând patentele și apoi citind textele, iar astfel se pregătise cel puțin pentru tatăl ei. Și a mers foarte bine. În timpul supei, cei patru au vorbit despre computere. În timpul cocktailului de calamar, Cletus și domnul Linderbaum reduseseră discuția la sisteme de operare și scheme de partiționare. Când veni rândul ruladei Wellington de vită, Cletus și „spune-mi Lindy!” vorbeau despre electrodinamică cuantică; la salată erau pe un nor electric, undeva, iar când ajunseră la servitul alunelor și migdalelor, cei doi nebuni din capul mesei vorbeau în algebră booleană, în timp ce Ami și mama ei schimbau în șoaptă replici din Gilbert and Sullivan.

Până când s-au retras în camera pentru ascultat muzică, pentru a savura o cafea, lui Lindy ajunsese să-i placă de Cletus foarte mult, iar sentimentul era reciproc. Dar Cletus nu a știut cât de mult îi plăcea Amy, cât de mult îi plăcea cu adevărat, până când ea nu și-a luat în mâini vioara.

Nu era un Stradivarius – îi fusese promisă una când și dacă absolvea școala de muzică Julliard – dar costase mai mult decât Lamborghini-ul din garaj, iar ea nu doar că o merita, dar îi era pe măsură. A luat-o și a acordat-o în liniște, în timp ce mama ei se așezase la sintetizatorul electronic de lângă pianul cel mare, îl programase să sune a harpă apoi îl pusese să interpreteze un arpeggio simplu, pe care o persoană versată în muzică l-ar fi recunoscut drept o introducere pentru intermezzo-ul de vioară Meditation din opera Thais a lui Massenet.

Cletus fusese surd în ceea ce privea opera toată scurta sa viață, deci nu cunoștea povestea transformării și transcenderii iubirii din spatele acestui intermezzo, știa însă că prietena lui își pierduse vederea când avea cinci ani, iar anul următor – anul în care se născuse el! – îi fusese făcută cadou prima vioară. Timp de treisprezece ani ea o folosise ca să exprime ceea ce vocea ei nu îndrăznea să spună, poate chiar să perceapă ceea ce nu mai putea să vadă cu ochii. Și în matricea înșelător de simplă a romantismului pe care a construit-o Massenet ca s-o prezinte pe frumoasa curtezană Thais renăscută glorios ca mireasa lui Cristos, Amy și-a iertat universul fără Dumnezeu pentru că i-a luat vederea și l-a lăudat pentru ceea ce a primit în schimb, spunând asta într-o limbă pe care chiar și Cletus a putut-o înțelege. El nu plângea prea mult, niciodată nu o făcuse, dar până ca ea să ajungă la ultima notă șovăitoare, își smiorcăia în pumni, știind că dacă ea l-ar fi vrut, l-ar fi putut avea pentru totdeauna și, destul de ciudat, luând în considerare vârsta lui și ceea ce până la urmă s-a întâmplat, avea dreptate.

Avea și el să învețe să cânte la vioară până să-și ia primul doctorat și în timpul vieții lor remarcabil de amabilă, aveau să cânte împreună zece mii de ore, dar toate acestea aveau să vină după marea idee. Marea idee – „De ce nu sunt orbii cu toții genii?” i-a fost sădită în minte chiar în acea seară, dar nu avea să încolțească decât săptămâna următoare.

La fel ca cei mai mulți copii de treisprezece ani, Cletus era fascinat de corpul uman, al său și al altora, cu deosebirea că studiul său era mai sistematic decât al altora și, atipic, organul care-l interesa cel mai mult era creierul.

Creierul nu se aseamănă prea mult cu un computer, deși nu face chiar o treabă rea, luând în considerare că este construit printr-o sarcină necalificată și programat mai mult de hazard decât orice altceva. Un lucru pe care totuși computerele îl fac mult mai bine decât creierele e cel despre care Cletus și Lindy discutaseră în timp ce mâncaseră caracatiță în sos de roșii: partiționarea.

Gândiți-vă la computer ca la o pășune verde, nu ca la o cutie neagră mică plină de chestii ascunse în numere care sunt complicat de înlocuit, și că peste această pășune domnește un păstor-magician bătrân și înțelept, care nu este numit macroprogram. Păstorul stă pe un deal și veghează pajiștea care e plină de oi, capre și vaci. Acestea nu sunt toate împrăștiate omogen, desigur, de vreme ce vacile ar putea călca în picioare mieii și iezii, iar caprele le-ar stresa pe toate celelalte, țopăind și lovind din copite, deci există delimitări cu sârmă ghimpată care țin speciile separate și fericite.

Totuși, această luncă este într-un fel frenetică, deoarece vacile, caprele și oile intră și ies tot timpul, mișcându-se cu aproape 3 x 108 metri pe secundă, iar dacă partițiile ar fi fost toate de aceeași mărime ar fi fost un dezastru, pentru că uneori nu există nicio oaie, dar multe vaci, care ar fi fost înghesuite acolo umăr la umăr, într-o stare deplorabilă. Dar păstorul, înțelept cum este, știe dinainte cât spațiu să aloce diferitelor animale și, fiind magician, poate muta rapid gardurile de sârmă ghimpată fără să se rănească pe el însuși sau pe animale. Astfel, fiecare partiție ajunge să împresoare un spațiu confortabil pentru fiecare utilizare. Computerul tău face același lucru, dar în loc de sârmă ghimpată vei vedea dreptunghiuri, sau ferestre, sau fișiere și directoare, depinzând de religia computerului tău.

Creierul are și el propriile partiții, într-un fel. Cletus știa că anumită zone fizice din creier sunt asociate cu anumite abilități mentale, dar nu era o chestiune simplă ca: „aprecierea muzicii merge acolo; împărțirea la numere mari în colțul acela.” Creierul e mai vâscos de atât. De exemplu, există unele partiții destul de bine definite asociate cu funcționalități lingvistice, zone denumite după gânditori francezi sau germani. Dacă una dintre acele zone este distrusă, de un accident vascular cerebral, de glonț sau de tigaie, persoana afectată își poate pierde abilitățile – citire, vorbire sau scriere coerentă – asociate cu zona pierdută.

Asta e destul de interesant, dar și mai interesant e faptul că abilitatea pierdută poate fi uneori redobândită în timp. Bine, vei spune, deci creierul crește înapoi – dar nu o face! Te naști cu toate celulele nervoase pe care le vei avea vreodată. (Întreabă orice copil.) Ceea ce, în mod evident, se întâmplă, e că o altă parte a creierului stătuse ca un fel de back-up, iar după o vreme cablajul se reface, legându-se de porțiunea de back-up. Persoana afectată își va putea pronunța numele, apoi pe cel al soției sale, apoi va putea spune „tigaie” și, înainte să-ți dai seama, se va plânge de calitatea mâncării din spital și va chema un avocat pentru divorț.

Deci, având în vedere aceste dovezi, ar părea că și creierul are un păstor, la fel ca pășunea, care mută partițiile dintr-o parte într-alta, dar, din nefericire, nu. De cele mai multe ori, când unele părți ale creierului încetează să mai funcționeze, acela e și sfârșitul funcției respective. Pot exista acri și acri de teren fertil lăsat pârloagă chiar lângă, dar nimeni lăsat responsabil să-l valorifice – cel puțin nu în mod organizat. Și chiar simplul fapt că uneori schimbarea funcționează l-a făcut pe Cletus să se întrebe: „De ce nu sunt toți orbii genii?”

Bineînțeles că au existat întotdeauna mari gânditori, scriitori și compozitori care au fost orbi (și în secolul douăzeci, câțiva pictori pentru care văzul era irelevant) și mulți alțiii, ca Amy cu vioara ei, care simțeau că talentul lor reprezenta un dar menit să compenseze. Cletus se întreba dacă nu cumva exista un grad de adevăr în această afirmație, gândindu-se la micro-anatomia creierului. Nu se întâmpla de fiecare dată, pentru că altfel toți orbii ar fi fost genii. Poate se întâmpla ocazional, printr-un mecanism similar cu cel care-i ajuta pe unii oameni să-și revină din atacuri cerebrale. Poate că exista un mod de a-l face să se întâmple.

Cletus primise burse de studiu atât de la Harvard cât și de la MTI, dar a optat pentru Columbia, ca să poată rămâne lângă Amy în timp ce ea studia la Julliard. Universitatea din Columbia i-a dat voie cu circumspecție să candideze la trei specializări majore deodată, fiziologie, inginerie electrică și științe cognitive, iar el i-a surprins pe toți cei care-l cunoșteau descurcându-se doar suficient de bine. Motivul, după cum s-a dovedit, a fost acela că el trata materiile conexe specializării ca pe o activitate de agrement, în cazul cel mai bun, sau ca pe un rău necesar, în cazul cel mai rău. Studia în avans doar în domeniile care erau importante pentru el.

Dacă ar fi fost mai atent la cursurile neînsemnate precum istoria sau filosofia, lucrurile poate că s-ar fi întâmplat altfel. Dacă ar fi fost atent la cursul de literatură, e posibil să fi ajuns să citească povestea Pandorei.

Povestea noastră descinde acum în adâncurile întunecate ale creierului. În următorii zece ani, cea mai importantă parte a poveștii, parte pe care vom încerca să o ignorăm după acest paragraf, îl implică pe Cletus făcând tot felul de treburi tulburătoare din punct de vedere intelectual, cum ar fi să taie creiere moarte, să învețe să pronunțe „colecistochinina” și să ferestruiască cratere în craniile oamenilor ca să înfigă electrozi înăuntru.

În cealaltă parte a poveștii, și Amy a învățat să pronunțe „colecistochinina” din același motiv pentru care și Cletus a învățat să cânte la vioară. Dragostea lor a crescut și s-a îndulcit, iar la 19 ani, între primul său doctorat și M.D.-ul său, Cletus și-a luat o pauză suficient de lungă pentru ca ei doi să se căsătorească și să petreacă o lună de miere ca un vârtej, la Paris, unde și-a împărțit timpul între șarmul de mosc al iubitei sale și cubicularele sterile ale Institutului Marey, unde cerceta cum învață caracatițele, lucru realizat prin serotonina împingând adenilat ciclaza, pentru a cataliza sinteza de adenozin monofosfatului ciclic în exact locul potrivit. Dar aceasta e de fapt acea parte principală a poveștii pe care am tot încercat să o ignorăm, pentru că devine puțin macabră.

S-au întors la New York, unde Cletus a folosit următorii opt ani pentru a deveni un neurochirurg destul de bun. În timpul său liber, a strecurat un doctorat în inginerie electrică. Lucrurile începeau să se lege.

La treisprezece ani, Cletus observase că creierul folosea mai multe celule pentru colectarea, manevrarea și păstrarea imaginilor vizuale decât pentru toate celelalte simțuri împreună. „De ce nu sunt toți orbii genii?” era doar un caz specific al unei aserțiuni mai ample: „Creierul nu știe cum să folosească ceea ce are.” Investigațiile sale din următorii paisprezece ani au fost mai subtile și complexe decât acele inițiale întrebări și afirmații, dar a sfârșit prin a se întoarce înapoi la ele.

Pentru că cheia întregului lucru era cortexul vizual.

Când interpretul unui saxofon baritonal trebuie să transpună muzică de violoncel, el (pentru că puține femei sunt atrase de acest instrument) pur și simplu pretinde că muzica e scrisă în cheie de sopran și nu de bas, o vizualizează cu o octavă mai sus, apoi cântă fără a apăsa clapa octavei. E atât de simplu încât și un copil ar putea s-o facă, dacă un copil ar vrea să cânte la un asemenea instrument mare și dizgrațios. În vreme ce ochiul său dansează de-a lungul micului gard cu note, degetele îi execută în mod automat o transformare unu la unu, care e echivalentul teoretic al adăugării și scăderii de octave, cincimi și treimi, dar toată munca mentală este făcută atunci când privește în colțul din dreapta sus al primei pagini și spune: „O, la dracu’, iarăși violoncel!” Ariile de violoncel nu sunt atât de interesante pentru saxofoniști.

Dar ochiul e cheia, iar cortexul vizual e încuietoarea. Când Amy cea oarbă „citea” pentru vioară, ea trebuia să se oprească din cântat pentru a simți notele în Braille cu mâna stângă. (Anii întregi de ținut instrumentul la locul său în timp ce făcea asta i-au făcut mușchii gâtului atât de puternici încât putea sfărâma o nucă între bărbie și umăr.) Cortexul vizual nu era implicat, bineînțeles; ea „auzea” notele mute ale unei fraze cu buricele degetelor, memorându-le temporar, apoi cântându-le din nou și din nou, până când putea adăuga din memorie acea bucată la restul piesei.

Ca marea majoritate a muzicienilor orbi, Amy avea o „ureche” foarte bună, îi lua mai puțin timp să memoreze muzică doar ascultând-o în mod repetat, decât citind-o, chiar și în cazul pieselor destul de complexe. (Folosea totuși Braille pentru treaba mai serioasă, ca să poată discerne intenția compozitorului de deciziile de moment ale dirijorului sau soliștilor.)

Nu-i lipsea cu adevărat posibilitatea de a citi note în sensul convențional. Nici măcar nu știa cum ar fi, din moment ce nu văzuse niciodată o foaie cu portative muzicale înainte să-și piardă vederea și, de fapt, avea doar o idee vagă despre cum arătau paginile tipărite.

Deci, când tatăl ei a venit la ea, în al 33-lea an al vieții ei, și s-a oferit să-i cumpere șansa de a primi în dar o vedere, ce-i drept, mai limitată, nu a sărit imediat. Era scump și riscant și profund mutilant: implantarea de camere video miniaturizate în orbitele oculare și cablarea lor pentru a simula nervii optici inactivi. Dacă ar fi făcut-o doar pe jumătate oarbă, dar i-ar fi tocit aptitudinile muzicale? Știa cum citeau alți oameni muzica, cel puțin teoretic, dar după un sfert de secol de practică fără acea capacitate, nu era sigură că ar mai ajuta-o cu prea mult. Ar fi putut s-o inhibe.

Pe lângă astea, cele mai multe dintre concertele ei aveau scopuri caritabile, de ele beneficiind organizații care ajutau orbii sau oamenii cu nevoi speciale de educație. Tatăl ei a argumentat că ar fi și mai bine primită în acele locuri, ca orb recuperat. Ea încă nu căzut de acord.

Cletus spunea că el se poziționa cu precauție, dar pentru. Zicea că parcursese literatura de specialitate și că vorbise cu echipa elvețiană care operase deja cu succes implanturi pe câini și primate. Spunea că nu crede că i-ar fi pricinuit ei vreun rău nici dacă experimentul ar fi eșuat. Ceea ce însă nu i-a spus lui Amy, sau lui Lindy, sau oricui altcuiva era adevărul Frankensteinian de hidos: acela că el însuși se afla în spatele experimentului; acela că experimentul nu avea nimic de-a face cu recăpătarea vederii ei; acela că micile camere video nici măcar n-ar fi conectate. Erau doar o scuză pentru a-i extrage chirurgical globii oculari.

De bună seamă, un om normal ar avea resentimente puternice în legătură cu a-i scoate cuiva ochii de dragul științei, și încă și mai puternice dacă ar afla că soțul voia să-i facă asta soției. Desigur, Cletus era departe de a fi normal în orice aspect. În felul său de a gândi, acei globi oculari erau anexe nefolositoare care-i blocau accesul chirurgical la nervii optici, canalele sale prin creier către cortexul vizual. Canale fizice, prin care instrumente chirurgicale incredibil de mici puteau fi înfiletate. Dar am promis să nu intrăm în detalii din acea parte a poveștii.

Rezultatul final nu a fost câtuși de puțin hidos. În cele din urmă, Amy a acceptat să meargă la Geneva, iar Cletus și echipa sa de chirurgi (cu toții pe cât de pricepuți pe atât de ne etici) au supus-o unei proceduri istovitoare, dar nedureroase, de microchirurgie care a durat câte 20 de ore, trei zile la rând. Și când i-au dat jos bandajele și i-au potrivit o perucă de o mie de dolari (pentru că a trebuit să pătrundă prin spate, nu doar prin orbite), arăta, de fapt, mai atractivă decât când începuseră. Asta se datora într-o oarecare proporție faptului că părul ei natural fusese mereu un dezastru. Iar acum avea albastru sticlos de copil în locul opalescenței înspăimântătoare a ochilor ei naturali. Nicio cameră TV ca-n serialul Buck Rogers nu se zgâia de acolo la lume.

El i-a spus tatălui ei că acea parte a experimentului nu reușise, iar cei șase oameni de știință elvețieni care fuseseră angajați în acest scop au confirmat.

— Mint, a spus Amy. Nu au avut nicicând intenția de a-mi reda vederea. Singurul scop al operației a fost acela de a converti funcțiile normale ale cortexului vizual într-un asemenea mod încât să-mi ofere acces către părți nefolosite ale creierului meu.

S-a întors către sunetul respirației soțului ei, ochii ei albaștri privind dincolo de el:

— Ți-ai depășit propriile așteptări.

Amy știuse asta de îndată ce ceața sedativelor de la ultima operație se ridicase. Mintea ei începuse să realizeze conexiuni, iar acele conexiuni au făcut, la rândul lor, alte conexiuni, și tot așa, în progresie geometrică. Până când ei terminaseră să-i pună peruca, ea reconstruise toată procedura microchirurgicală din cercetările ei limitate și din conversațiile cu Cletus. Avea chiar sugestii de îmbunătățire și era nerăbdătoare să se supună mai multor proceduri, mai rafinate.

Cât despre sentimentele ei pentru Cletus, în mai puțin timp decât e necesar pentru a citi despre asta, a trecut de la oroare la ură, apoi la înțelegere, la dragoste reînnoită și, în sfârșit, la o stare emoțională dincolo de posibilitatea oricărui limbaj natural de a exprima. Din fericire, îndrăgostiții aveau algebra booleană și calculul propozițional la îndemână.

Cletus era unul dintre puținii oameni din lume pe care-i putea iubi și cu care putea discuta „între patru ochi” fără a deveni condescendentă. IQ-ul lui era atât de mare încât numărul ar fi lipsit de însemnătate. Comparat cu al ei, totuși, era încet la minte și aproape analfabet. Iar asta nu era o situație pe care el s-o poată tolera prea mult timp.

Restul e istorie, cum se spune, și antropologie, așa cum aceia dintre noi rămași să citim cu ochii noștri trebuie să recunoaștem în fiecare minut al fiecărei zile. Cletus a fost al doilea om căruia i s-a aplicat procedura chirurgicală și a trebuit să realizeze asta în timp ce fugea de oameni cu etică medicală și de polițiștii lor. Totuși, anul următor au fost patru, și douăzeci în anul care a urmat. Apoi 2000, apoi 20000. Într-un deceniu, oamenii cu ocupații pur intelectuale s-au trezit că n-au de ales. Sau că au o singură alegere de făcut: pierde-ți ochii sau pierde-ți slujba. Dar în acel moment operația „al-doilea-simț” era deja automatizată total și perfect sigură.

E încă ilegal în cele mai multe țări, inclusiv Statele Unite, dar pe cine păcălim? Dacă șeful tău de departament are al-doilea-simț iar tu nu-l ai, crezi că vei avea de lucru? Nici măcar nu poți purta o conversație cu o ființă ale cărei sinapse declanșează de șase ori mai rapid decât ale tale, care dețin întregi enciclopedii de informații accesibile instantaneu. Ești, la fel ca mine, un retardat.

Poate că ai un motiv bun pentru asta, fiind pictor, arhitect, filozof naturalist sau dresor de câini. Poate nu poți strânge banii pentru operație, dar asta e o scuză străvezie, câtă vreme e banal de ușor să obții un împrumut și foarte ieftin în comparație cu câștigurile viitoare. Poate că ai un motiv medical întemeiat să nu te așezi pe acea masă de operație și să-ți deschizi ochii pentru ultima oară.

I-am cunoscut pe Cletus și pe Amy prin intermediul muzicii. Am fost profesorul ei de instrumente cu clape, odată, la Julliard, deși acum, desigur, nu mai sunt suficient de deștept să o învăț nimic. Vin să mă asculte cântând, câteodată, în bomba asta de bar cu trupa lui de muzicieni îmbătrâniți cu prima vedere, cea originală. Muzica noastră trebuie să le sune plictisitor, în mod cert ne fac o favoare alăturându-se audienței.

Amy a fost o figurantă nevinovată în această turnură bruscă și explozivă a evenimentelor. Iar Cletus a fost, deși discutabil, orbit de dragoste.

Noi, restul, avem de ales ce fel de orbire să suportăm.

 

-în traducerea lui Alexandru Lamba-

 

Povestire publicată cu acordul autorului.

Mulțumim foarte mult!

 

This story was published with the author’s consent.

Thank you very much!

Joe Haldeman

Joe Haldeman

Joe Haldeman s-a născut în Oklahoma City în 1943. A studiat fizica și astronomia la universitatea din Maryland, a participat în calitate de inginer la războiul din Vietman, fiind rănit și decorat. Această experiență a stat la baza romanului său de debut, War Year (1972), dar a influențat și The Hemingway Hoax (1990), și Old Twentieth (2005). Razboiul etern este cel mai cunoscut roman al sau, recompensat cu premiile Hugo, Nebula si Locus. Scriitorul il va dezvolta ulterior intr-o serie de succes. Romanul Forever Peace, aparut in 2008, a castigat de asemenea, premiile Hugo si Nebula. Autorul a urmat mai multe cursuri de creative writing, predând și conferențiind la numeroase instituții americane. A publicat și volume de proza scurta, și alte serii.

More Posts - Website