GSF 73 banner2-650

          Descoperiseră bula argintie de aproape 48 de ore. Clavier era un crater de impact cu diametrul de 25 km şi o adâncime de aproape 300 de metri.

          Un fel de lac mai mare, gândi Balvet. Un lac de ceaţă.

          Se răsuci pe spate. Filtrul coborî automat peste vizor. Soarele, de dimensiunea unei monede de o sută de soli, dispăru undeva spre stânga. Drept în sus, secera uriaşă a Terrei se zgâia obraznică la ei.

          — Hei, Klaus, mai stăm mult în gaura asta?

          — Nu pornim până nu apune, se auzi răspunsul în difuzor. Am hotărât să vedem un ciclu complet, nu?

          — Păi, l-au cam terminat. Poate numai unele detalii să… În rest, uite, turnul Eiffel, exact ca într-o hologramă.

          — Ai răbdare.

          Balvet se întoarse la loc, oftând. El Facher avea dreptate: hotărâseră asta încă înainte de a părăsi Salvgarde II. În ceaţa argintie, formele subţiri, cvasiumane, ale efemeridelor continuau să se agite în jurul construcţiei.

          Klaus El Facher descoperise fenomenul iradierii luminoase al craterului Clavius chiar din prima săptămînă de prospecţiuni. Iniţial, Balvet crezuse că totul se datora întâmplării. Ceva mai târziu, pricepuse că El Facher se angajase la Companie urmărind nişte informaţii foarte exacte. Nu era, ca el, un prospector deznădăjduit, gata să-şi amaneteze viaţa pentru o lingură de ciorbă. Mai mult, Klaus făcuse astfel încât să fie trecuţi pe lista echipajelor mobile. Adică să dispui de un transportor şi să te plimbi pe Lună cum îţi vine…

          Macheta din piatră a celebrului turn începea deja să capete forme finale. Aripile lungi, transparente, ale efemeridelor căutau cu îndemânare curenţii ascendenţi pentru a se înălţa cu blocurile de granit roşu către partea superioară a contrucţiei. Dacă menţineau ritmul, în scurt timp aveau să atingă înălţimea necesară ieşirii din crater.

          Ce naiba intenţionează, în continuare? se întrebă, uimit, Balvet.

          — Să-l zugrăvească cu mizerie de-asta argintie, îi citi Klaus gîndurile. Când o să apună soarele, temperatura va scădea pînă la -160 de grade Celsius, iar chestia asta argintie o să se transforme în cristale de gheaţă.

          El Facher se apropie cu un dispozitiv de declanşare în mână.

          — Ce naiba vrei să faci?

          — Ceaţa e oxigen în stare pură, continuă el, ignorând întrebarea. Oxigen, pricepi?  Ciudat că nu s-a gândit nimeni la aşa ceva, pînă acum. Solul lunar e alcătuit din 40% oxigen şi 20% siliciu. Când temperatura urcă bursc de la -1600C la +400C în timpul zilei lunare, legăturile dintre elemente se distrug şi în craterele adânci curg pâraie de oxigen, de pe crestele înconjurătoare. Fiinţele astea se nasc, trăiesc şi mor în decursul unei singure zi lunare. Efemeride.

          Balvet se uită din nou în crater, la dansul simetric al sutelor de aripi.

          — Şi chestiile astea? Turnul Eiffel…

          — Zeci de milioane de civilizaţii, în aproape un miliard de ani! În fapt, aceeaşi rasă unică. Un ciclu astronomic infernal, care îi obligă s-o ia de la capăt de fiecare dată. Pentru că n-au descoperit nici un mijloc de a-şi transmite cunoştinţele dobândite necunoscuţilor succesori. Un prag psihologic imposibil de trecut. Imaginează-ţi: la fiecare 14 zile, alţii! La fel de despărţiţi de cei cărora le succed, ca şi cum ar trăi în alt sistem solar.

          Soarele cobora din ce în ce mai repede. Dincolo de forma cocoşată a transportorului, se ridicau crestele zimţate ale munţilor Leibniz şi Doerfel. Balvet îşi aminti că de mulţi ani zona aceea rămăsese închisă pentru prospectori.

          — E singura gaură unde trăiesc? întrebă, cuprins de o bănuială.

          — Oxigenul ăsta ca o ceaţă a mai fost observat şi deasupra altor cratere.

          Balvet îşi umezi buzele.

          — Turnul Eiffel…

AurelC

          — Trăiesc condensat. Descoperiri care nouă ne-ar lua zeci sau chiar sute de ani, lor le ocupă, probabil, cel mult o zi. Au realizat, fără îndoială, şi instrumente optice. Evident, diferite de cele terestre. Cu care ne-au observat. Terra şi Soarele sunt singurele prezenţe cosmice la care au acces: trec pe deasupra lor cu regularitate. Au văzut ce am construit şi ne copiază, străduindu-se să ne atragă atenţia. Vor să intre în contact cu noi.

          — În regulă! exclamă Balvet. Păi să mergem şi să le comunicăm celor în drept.

          Se ridică şi câteva pietre se rostogoliră fără zgomot în direcţia transportorului. El Facher se repezi şi aproape că-l strivi de un pinten de stîncă.

          — Nu vom comunica nimănui nimic.

          — Nu pricep…

          — Ascultă, idiotule… Îţi închipui ce se va întâmpla atunci cînd marile Corporaţii Spaţiale vor afla de ce forţă de muncă pot să dispună gratuit în aceste cratere? Neosclavagismul e un concept care nu s-a perimat încă. Nu va fi nici un contact! Cel puţin, nu atâta vreme cât nu vor afla unii de existenţa altora. Cât efemeridele nu vor şti de semenii lor de alături.

          — Eşti nebun? Vine noaptea şi macheta aia o să strălucească în draci. Crezi că tipii de la Observatoare or să doarmă?

          El Facher rânji nevăzut şi îi făcu semn să se aşeze. Soarele aproape că dispăruse în spatele muntelui Leibniz.

          — Am detonatorul la mine. După ce se întunecă, le aruncăm jucăria în aer. Mă rog, în vid, se corectă. Chiar dacă vor observa explozia, ei ştiu că ne aflăm în misiune de recunoaştere prin zonă. Apoi, o vom lua, la rând, cu fiecare crater în parte. Le-am însemnat pe toate pe hartă. Avem 14 nopţi terestre la dispoziţie. Şi două tone de explozibil.

          Balvet clătină din cap. Picuri mari de sudoare i se prelingeau pe frunte.

          — Şi dacă nu sunt de acord? Uiţi că formăm o echipă…

          — Tu uiţi că habar n-ai să pilotezi transportorul! Iar de la echipamentul de emisie poţi să-ţi iei gândul: funcţionează sub protecţia unui cod militar. Nu ai simbolurile, e ca şi mort. Aşa că, mai bine, vino sus, să vedem în ce stadiu se află.

          Noaptea căzu brusc, lovitură de satâr pe faţa cerului. Aprinseră reflectoarele căştilor şi se căţărară înapoi pe vechile poziţii. Ceaţa din crater dispăruse. Fundul gropii era o mare de cristale de gheaţă, care sclipeau uluitor sub mângâierea reflectoarelor. Turnul îşi înălţa semeţ fruntea, cu mult peste nivelul “zero”.

          Balvet plimbă lumina pe deasupra dantelăriei de piatră. Erau acolo absolut toate detaliile, fiecare piesă, fiecare nit…

          Hei! strigă brusc, răguşit. Klaus, ai văzut vârful? Au…

          În lumina puternică lămpilor de argon îşi făcu apariţia antena parabolică, mişcându-se lent în direcţia Terrei.

          — Nu e o simplă machetă! urlă El Facher. Repede, detonatorul!

          Balvet se lăsă în fund, cu picioarele atârnând deasupra craterului.

          — Aproape 300 de metri adâncime. Te-ai gândit cât facem cu explozibilul până jos? Şi s-ar putea să fi început să emită de mai multe minute. Aproape sigur că băieţii de la “Parasolar” au şi localizat zona, prin sistemele satelizate de expertiză militară. Dacă facem ce ne-am propus, ne vor executa, fără ca măcar să ne lase să deschidem gura. Şi apoi vor zice că transportorul a suferit un accident.

          El Facher izbi furios cu detonatorul de stîncă.

          — Eşti sigur că nu au depăşit pragul psihologic de care vorbeai?

          Mitologii selenare, din volumul Galaxia 0 – Începuturile (editura Tritonic)

Aurel Cărășel

Aurel Cărășel

s-a nascut în 1959, la Craiova. În 1984, a absolvit Facultatea de Filologie din Craiova, iar în 1994 Facultatea de Jurnalistica si Htiintele Comunicarii din Bucuresti. Este profesor, ziarist si scriitor. În domeniul SF activeaza din 1980. A condus cenaclurile „Henri Coanda“ din Craiova, „Atlantis-Club“ din Cernavoda, precum si Asociatia Creatorilor de SFdin Craiova.Este unul dintre fondatorii Academiei de vara ATLANTYKRON, care se desfasoara, anual, în judetul Constanta. Redactor la mai multe publicatii SF, a condus timp de trei ani revista CPSF. Debuteaza în 1981, în revista Htiinta si Tehnica, cu povestirea „Stelara Fata Morgana“. Bibliografie selectiva: Vânatoare de noapte (1995 si 2011), Razboinicii curcubeului (1996), Mic dictionar de autori SF (1996), La capatul spatiului (1997), rasplatit cu Premiul pentru roman al Editurii Nemira, O istorie tematica a literaturii SF (2006), Dumnezeule de dincolo de burta universului (2011, Editura Nemira). În 2016 a publicat colecțiile de povestiri Galaxia sudică I și II, editura Tritonic.

More Posts