gsf43 banner 610

Pentru Lara Deppathers, cu mesajul: Nici n-ai idee cât de mult însemni pentru mine!

 

                Ce poate fi mai dulce decât să întâlnești o persoană care ți-e foarte dragă, și care locuiește la câteva sute de kilometri depărtare?

                Ea era din Bacău. Eu, din Teleorman. Ne cunoscuserăm pe internet, bântuind un forum. Aveam aceleași pasiuni și ne completam una pe cealaltă, spre fericirea mea. Era ca și cum îmi găsisem o soră care nu se născuse.

                Prietenia noastră s-a legat cu ușurință și a trecut pragul câtorva ani până să ne întâlnim. Așa că, într-o vară, am întrebat-o dacă i-ar plăcea să vină să stea la mine pentru o lună.

                Deși majore amândouă, părinții ei s-au împotrivit. Am reușit să le explic, prin telefon, cum stăteau lucrurile – mama mea era plecată în Anglia, iar tatăl meu era șofer de tir, ceea ce însemna că-l vedeam o săptămână în toată luna și stătea, de obicei, închis în ultima cameră a casei, dormind.

                Mama Larei fusese ceva mai greu de convins, dar reușisem să facem și pasul ăsta. În fond, cine se putea opune unei prietenii așa înflăcărate?

                A sosit într-o vineri, imediat după ce scăpaserăm amândouă de cruciala problemă a bacalaureatului. Urma să ne înscriem la facultăți diferite, în București; important era că aveam să împărțim aceeași garsonieră micuță și aveam să ne dedicăm tot timpul din lume pentru cealaltă.

                Am desfăcut cu repeziciune bagajele, dornice să plecăm să ne distrăm. Orașul Alexandria nu era plin de atracții turistice (de fapt, aproape că lipseau), dar puteai găsi, din când în când, ceva care să te captiveze cu adevărat. –

                – Ce facem? mă întrebă cu ochii ăia căprui-verzi (niciodată nu puteai ști când sunt așa sau invers, spre deliciul meu) și obosiți.

                – Mai întâi dormim, i-am replicat și m-a țintuit cu privirea, supărată. Ok, am spus înțelegând, nu mai dormim. Atunci mergem să bem cafea!

                Și-așa ne-am aruncat două rochițe cât de cât drăguțe pe noi și am plecat să bem dulcea noastră cafea; eram amândouă mari iubitoare a acestui drog acceptat, care îți schimba starea din morocănos în bine dispus.

                După vreo jumătate de oră petrecută într-o „bodegă” (toate erau așa pentru mine), am hotărât să ieșim și cu niște prieteni de-ai mei. Toți erau încântați să cunoască o nouă fată, mai ales că vorbisem aproape zilnic despre venirea ei la mine, încă de când stabiliserăm întâlnirea.

                Și-așa, ne-am strâns ca liliecii, unde stăteau toți puștanii în fiecare noapte – în fața Casei de Cultură, pe scările calde ale acesteia.

                Lara s-a integrat repede și toți o adorau pur și simplu. Era atât de naturală, stând acolo printre ei. Mă gândeam serios să o sun pe mama ei și să-i cer să o lase la mine toată viața. În fond, pe amândouă ne încânta ideea de a locui într-un apartament micuț, plin ochi cu cărți (puteam să le folosim și pe post de perne, scaune etc, nu aveam nevoie decât de o saltea pe care să dormim și de cafea) și probabil și câteva pisici.

                Privind-o în rochița neagră, de o lungime potrivită în așa fel încât să fie decentă, mi-am amintit de dorințele noastre de a fi vrăjitoare. Și i-am luat mâna într-a mea, trăgând-o într-o parte.

                – Ții minte cât am vorbiti despre Wicca? Ar trebui să…

                – Am găsit o carte detaliată despre vrăji și toate cele elementare și am luat-o cu mine. Ba chiar în bagajul meu poți găsi și anumite așa-zise „ingrediente” de pe meleagurile natale.

                Aproape că-mi venea să râd. Nu pentru că era o glumă, ci pentru că mă simțeam citită… ca o carte având coperțile laaaarg deschise. Era amuzant să știi că n-ai nevoie de cuvinte ca să exprimi ceva.

                – Perfect, atunci avem ce face până pleci înapoi. Dacă mai pleci, am adăugat pe cel mai malefic ton de care dispuneam.

                Lara mă privi pe sub ochi.

                – Trix, iar te gândești prea departe.

                Tonul ei era mustrător, dar privirea îmi spunea că ideile mele o încântau.

               

                Am uitat să mai intrăm în casă în acea noapte. În loc să ne întoarcem să mâncăm, ne-am comandat pizza în grup și am mâncat-o la colț de stradă, ca boschetarii, într-un cartier. A venit și poliția, pentru că unii dintre noi făceau gălăgie. Apoi ne-am hotărât să mergem la pădure, deși majoritatea prietenilor noștri erau băuți, iar cele șase fete rămase, inclusiv Lara și cu mine, eram total paralele cu șoferia.

                Doar unul nu era băut și cu permis, așa că l-am folosit pe post de cobai. Un altul și-a riscat pielea și a „furat” mașina soră-sii ca să mergem la pădure. Era destul de aproape, dar să te duci, la două noaptea, la pădure, cincisprezece inși cu doar două mașini? Au făcut amândoi șoferii mai multe drumuri.

                Eram destul de singură cu prietena mea în pădure, și mi-am permis să o trag puțin într-o parte.

                – Ar fi trebuit să-ți prezint „uriașa” pădure ziua, pe lumină, i-am spus cerându-mi scuze.

                – Îmi place noaptea, pe întuneric, mă liniștii ea, cu ochii pe cer.

                Era lună plină, iar Lara o adora în adevăratul sens al cuvântului. Nici eu nu puteam spune că mă lăsam mai prejos în privința acesteia. E adevărat că pădurea era plină de becuri de-ale primăriei, dar nu te împiedica cu nimic să miroși aerul curat, apa lin curgătoare, să auzi greierii și să miroși iarba.

                M-am gândit că nu-i pot oferi Larei frumusețile pe care i le oferea zona în care locuia ea. Alexandria e într-o vale nesuferită, are un râu mic și o pădure destul de săracă în copaci. Nu eram mulțumită de ea, ca iubitor al naturii, și probabil nici Lara. Dar arăta fericită.

                Zâmbitoare, am trecut în spatele Larei și i-am cuprins talia cu brațele, privind către cer alături de ea. Mă prinse de mâini, la fel de fericită, până când veni următorul transport de amețiți.

                Ne-am strâns la o masă, lângă grătare, regretând că nu luaserăm ceva de ronțăit. Dar „șoferul” care împrumutase mașina soră-sii se gândise și la asta și adusese cipsuri, sucuri, semințe. M-am gândit amuzată că ar fi mers un grătar.

                – Dacă vine poliția din nou? m-a întrebat Cristina, una dintre fete ,tremurând de frig.

                I-am răspuns, la fel de clănțănit ca și ea:

                – Acum nu ne mai aude nimeni. Putem face câtă gălăgie vrem. N-ar avea motive să ne ia la întrebări.     

                Probabil că o liniștisem. Lara reveni și ea la masă și luă o mână de semințe. Ronțăiau cu toții, mai puțin băutorii noștri înfocați.

                Foarte distrată, i-am spus prietenei mele:

                – Ar trebui să ne plimbăm pe dig, ce zici ?
                Se uită la mine cu o sclipire în ochi. Un bec din apropiere îi lumina perfect chipul cu trăsături frumoase, și am văzut-o cum dădea din cap în sus și în jos, pe față domnindu-i un zâmbet.

                M-am ridicat de la masă și m-a urmat. Nimeni nu ne băgă în seamă. Mi-am pus mâna pe gentuță, controlând – aveam spray paralizant la mine, pentru orice eventualitate. Deși probabil că nu aveam absolut nicio nevoie de el; pădurea era mai pustie decât un cimitir în miez de noapte.

                – Se apropie de trei, îmi spuse Lara privindu-și telefonul, apoi pe mine. Și e lună plină, adăugă pe un ton plin de înțelesuri.

                M-am gândit la melodia trupei Cargo, „Ziua Vrăjitoarelor”, și am zâmbit cum nu se putea mai larg.

                – Trix, ce e de partea cealaltă a râului?

                M-am uitat și eu într-acolo.

                – Păi, Moon, i-am spus cu un zâmbet nepăsător pe buze, sunt niște ruine prin pădure. Vrei să mergem?
                – Nu e periculos? Nu știu dacă un spray ne-ar putea ajuta, iar prietenii tăi sunt destul de departe.

                – Moon, nu e nici țipenie în pădure. Toți sunt în oraș, că doar e ziua Alexandriei, i-am spus încurajator.

                Nu a trebuit să îmi spună; doar mi-a făcut semn cu capul. Am pornit înspre pod. Nu era un drum foarte lung pe dig, iar construcția metalică ruginită parcă te chema s-o treci. Părea stabil. De când eram mică tot săream pe el și nu se întâmplase nimic. Şi puteam pune pariu că nu eram singura.

                – Îmi place, rosti Lara uitându-se cum luminile de pe Podul Nou se văd în apa verzuie a Vedei. I-am zâmbit cu încântare.

                – Da, dar nu e nici pe departe la fel de frumos ca dealul sau  muntele.

                Moon însă nu privea lucrurile așa.

                – Fiecare loc are o frumusețe a sa, aparte. Trebuie să vezi asta, nu să te gândești că alții trăiesc în locuri mai frumoase. Și orașul ăsta are farmecul lui.

                – Ca fiecare alt oraș infect, am mormăit în barbă.

                Eram genul de persoană care ar fi dat un regat pentru o casă la țară, în liniște, fără gălăgia infernală a mașinilor, fără aglomerație și mirosuri îngrozitoare. Asta se datora, în mare parte, și faptului că atât eu cât și Lara aveam o slăbiciune pentru religia Wicca. Nu practicam, însă doream să ajungem la inițiere.

                Aproape că ajunseserăm de cealaltă parte a podului. Lara se uită înspre pădurea deasă acum, datorită bunăvoinței locuitorilor din urmă cu aproximativ zece ani. Ziua nu părea înspăimântător, dar, noaptea, pâlcul de copaci căpăta forme și umbre ciudate, ca niște fantome. Unde mai pui și că cimitirul era sus, la o aruncătură de băț. Dacă s-ar fi hotărât zombii să iasă din morminte și să pornească înspre oraș, noi eram primul ospăț (nu foarte consistent, nu eram cele mai pufoase persoane).

                Mi s-a zbârlit pielea pe mine la gândul ăsta, dar nu i-am spus Larei. În schimb, aprinzând o mică lanternă, ne-am ghidat către partea de peste râu a pădurii, cea întunecată.

                Voiam să îi arăt cele câteva ruine, care pe mine mă fermecau. Era ceva magic acolo și mă atrăgea la fel cum doi poli opuși se atrag.

                M-am uitat înspre Lara și am văzut că și ei îi luceau ochii. Am fost bucuroasă, dar nu m-a surprins asta. De fapt și de drept, mă așteptam ca și ei să-i placă.

                – Putem să intrăm? mă întrebă încântată și mă prinse de mână.

                Mi-am aruncat un ochi în urma mea, pentru siguranță; nu era nimeni. Nici prin pădure nu se auzea vreun om, doar greierii cântau și se scuturau copacii de câte o boare fină.

                Am intrat printre ruine. Cândva, acolo fusese un conac uriaș, din câte îmi spusese și mie bunicul. Nu știam cât e de adevărat asta, dar ideea mă încânta. Acum era, teoretic, închis vizitelor, dar unii veneau aici să-și facă de cap.

                Eu am fost prima care a pășit printre bolovanii căzuţi din ziduri. În urma mea, Lara se uita în jur, urmărind fasciculul lanternei mele minuscule cum se plimbă peste toate acele ziduri goale.

                Apoi am auzit un scâncet. Provenea din capătul holului și mi s-a zbârlit pielea pe mine. Apoi mai multe voci și gemetele înfundate.

                M-am speriat și m-am oprit în loc. Un val de teamă îmi făcu trupul să tremure și simțeam cum adrenalina mă cuprinde. Bănuiam că se întâmplă ceva acolo și toată scena se poate sfârși rău pentru mine și prietenea mea.

                – Cred c-ar trebui să plecăm, zise Lara, ascultând și ea acele sunete.

                După privirea ei, știam că gândea ce gândeam și eu: probabil că niște puști aleseseră să nu închirieze o cameră, ci să fie mai „romantici”, printre ruine.

                Îmi venea să zâmbesc și, în același timp, să plâng de rușine. Ce era în mintea acelor oameni?
                Apoi victima lor se mișcă și ieși din ultima cameră, alergând spre noi cu viteză, pe holul destul de larg. Era un băiat plin de sânge, dar avea hainele pe el, așa că nu era o orgie sexuală ceea se petrecea acolo.

                Agresorii nu l-au lăsat să plece. I-am luminat pe fiecare în parte și nu i-am recunoscut. Ei probabil că nu ne vedeau bine pe noi, dar lumina lanternei confirma prezența cel puțin a unei persoane.

                – Prinde-i pe-ăia de-acolo, zise crezând că suntem băieți. Și pe-ăsta, omoară-l!

                Am pus mâna pe geanta lăsată deschisă și am scos spray-ul paralizant, apoi m-am repezit spre primul tip și am apăsat. Jetul s-a dus direct în fața lui, luându-l și pe cel din spate. Apoi Lara m-a prinse de mână și a cotit la dreapta, târându-mă prin camerele conacului ruinat, dintr-una într-alta, până în ultima. Surpinzător pentru mine, pentru că nu mai intrasem pe acolo.

                Dar am putut să-mi dau seama că planul Larei era să scăpăm fără să escaladăm ruinele pe unde intrasem și fără să pună bătăușii mâna pe noi. Voia să ieșim pe geam.

                În schimb, nimeriserăm în cameră cu încă trei băieți care îl băteau pe cel văzut mai devreme. Erau cinci agresori și o victimă. Plus două fete relativ neajutorate, dar care puseseră mâna pe o bâtă.

                – Am intrat în horă, îmi zise Lara. Hai să jucăm!
                Of, adrenalina asta… Poate că, dacă am fi fugit la timp, ne-am fi putut salva.

                – Lasă-l, am urlat la unul și jetul de spray l-a nimerit în față.

                Lara îl lovi pe unul cu bâta peste față și m-am panicat. Nu voiam să moară niciunul din ei, altfel am fi avut mari probleme. Dar cine naiba putea să dovedească faptul că nu era legitimă apărare?! Ne-ar fi omorât și pe noi, dacă ne prindeau!

                Probabil că, răniți în orgoliu și înjurându-ne în cele mai necioplite moduri, bătăușii își luară tălpășița către  ieșire, spre liniștea noastră. M-am așezat în genunchi, lângă cel rănit, încercând să-l ajut. În tot acest timp, Lara rămăsese sprijinită de tocul ușii, uitându-se în urma acelor tineri și ascultând în jur.

                – Hei, ești bine? am spus în încercarea de a-mi controla teama și tremurul corpului, care acum revenea inevitabil. Eu sunt Trix, m-am prezentat, deși nu mă vedea prin întuneric, iar ea e Lara.

                Făceam asta pentru a-l liniști.

                – Te vom duce la spital, spuse Lara punându-și o mână pe umărul lui.

                Pentru un moment, m-am temut că se produsese o tragedie, și tânărul nu mai era printre noi. Nu părea să respire, iar degetele mele așezate la gâtul său nu descoperiră pulsul.

                – Oh, Doamne, ce ne facem?!

                Dar tipul se sprijini în mâini și se întoarse spre noi, cu ochii mari, înroșiți de furie, fața însângerată și… colți.

                Am vrut să sar în spate, dar el a fost mai rapid și și-a înfipt mâinile în claia mea de păr creț, înfășurându-și degetele lungi și murdare în el. Eram sigură că, dacă aveam cum să scap, îmi smulgeam ghemotoace de păr din cap.

                Era o prostie să mă gândesc la asta. În cele câteva clipe când păru să mediteze, creatura o prinse și pe Lara, care scăpase bâta, și o trase în brațele sale. Privirea lui sângeroasă era fixată în ochii ei frumoși.

                Prietena mea își plecă pe-o parte capul, iar monstrul își înfipse colții în gâtul ei. Nu era un efect special, de film, nu era un joc, nu era o iluzie. Am văzut cum i s-au scurs firicele de sânge din acele găuri și m-am îngrozit.

                – Las-o! am urlat plângând. Am țipat cât am putut de tare, am încercat să îl zgârii, să îi dau cu ceva în cap, dar nu puteam lua nicio piatră de pe jos, pentru că el era de neclintit, iar bâta Larei și spray-ul meu erau mult prea departe chiar și pentru a le târî cu piciorul până la o poziție favorabilă.

                – Noi te-am salvat, nenorocitule… am spus sughițând, când trupul inert al prietenei mele se izbi de podeaua plină de pietre ascuțite a conacului-ruină. Ochii ei… erau ficși, mă priveau pe mine. Nu murise încă, fiindcă își țuguie buzele ca să-mi spună ceva și apoi un zâmbet se așeză pe fața ei. Dar îmi dădu drumul părului, pentru a-și mușca încheietura și îi scurse Larei sângele în gură. Și-a arcuit buzele ca să bea și am auzit acel geamăt înfundat, după care ochii ei verzi mi-au surâs, înainte să i se închidă pentru totdeauna…

                Am realizat că am șansa să scap și nu am așteptat niciun moment. M-am întors pe călcâie și m-am împiedicat de o grămadă de moloz, căzând cât eram de lungă pe podea.

                Dar nu aveam de gând să renunț la luptă, așa că m-am ridicat, proiectându-mă puțin în față și împleticindu-mă până să mă îndrept din acea poziție periculoasă. Am început să alerg, dar el m-a prins. I-am simțit mâna încleștată pe umărul meu, înainte să mă întoarcă și să mă privească cu ochii ăia grotești.

                Apoi s-a repezit și m-a lipit pe mine de zid, ridicându-mi picioarele de la sol. Mă zbăteam  ca să-l lovesc, îmi înfipsesem degetele adânc în pielea lui ca să simtă durerea și să mă lase.

                Nu m-a lăsat.

                Și-a înfipt colții murdari de sângele Larei în carnea mea, sfâșiind. Era o senzație groaznică. Simțeam slăbiciunea cum mă cuprinde, vocea cum mi se stinge de oboseală. Rănile mă dureau, pulsau și usturau în același timp.

                Membrele inferioare mi-au căzut inerte între perete și creatură, iar el îmi dădu drumul. M-am scurs în același mod fluid în care prietena mea o făcuse, când el îi dăduse drumul. Mai eram conștientă, deși mă puteam gândi numai la mirosul încântător al cojilor de nucă și al albăstrelelor. Dar eram om… și eram pe moarte.

                Nu m-am putut ajuta. Nu m-am putut mișca, țipa sau orice altceva. Și monstrul mă târî  înspre Lara, pe jos, de păr.

                M-a așezat sprijinită de ea și și-a mușcat încheietura pentru a doua oară, ca să beau și eu. Mi-era scârbă și probabil că, dacă tot corpul nu mi-ar fi fost așa obosit și creierul amorțit, aș fi vomitat. Dar nu m-am împotrivit și nici nu am acceptat, doar m-am împăcat cu senzația de sânge care-mi curge pe gât.

                „Sper că o să mori în chinuri”, i-am urat cu plăcerea mea comună de a blestema toți nenorociții. După care… naiba știe ce s-a întâmplat!?

 

* * *

 

 

                În brațele cui naiba eram?

                Mă durea capul îngrozitor și tot ce puteam spera era că nu mă îmbătasem și mă inițiasem în tainele trupești cu vreun idiot.

                „Să vezi că, de fapt, asta am făcut. Unde naiba e Lara?!”

                Am dat cu mâna în jurul meu, pentru a descoperi că Lara e ceva mai încolo, inertă. Perspectiva care mi se deschidea în minte era comică. Poate că, de fapt, nu era de sex masculin cel cu care…

                Glumesc.

                Probabil că ne îmbătaserăm amândouă și (nu vreau să știu cum) ajunseserăm acasă, ca printr-o minune dumnezeiască. Speram doar că nu ne văzuse cineva.

                – Lara? am întrebat, mișcând-o.

                Era foarte întuneric în cameră și mi se părea că patul e atât de îngust, încât…

                Și când am pus mâna pe perete, am constatat că nu era un pat. Și nu aveam apartamentul învelit în ciment, din câte îmi aminteam.

                Iar prin întunericul ăla, eu tot o vedeam pe Lara. Foarte clar. Trăsăturile, părul care-i acoperea ochii, două urme mici de țânțar pe gât.

                – Urme pe gât? LARA!

                S-a deschis ușa „apartamentului” în care eram. Era în acoperiș, spre groaza mea.  Încăperea nu era altceva decât un mormânt, iar mâna albă care se întinse înspre mine, cu degete lungi, de aceeași culoare, mă îngrozea.

                – Dă-mi mâna, îmi spuse o voce baritonală.

                Am vrut să-i spun să se ducă dracu și să și-o înfigă într-un loc în care nu strălucește soarele. Dar nu am putut să deschid gura și nici să-mi înfrânez mâna, care se ridică în aer și o prinse pe-a străinului.

                Și erau la fel de albe! Eram palidă, dar nu natural. Se părea că făcusem o ședință la un solar cu efect invers – mi se extrăsese pigmentul din piele.

                Când l-am văzut pe omul care stătea lângă mine, mi-am amintit cum încercasem să-l salvez, alături de Lara, în pădure. M-am uitat agitată în jur și am constatat că mă aflu în cimitir, noaptea, printre cruci.

                Apoi m-a cuprins frica și cea mai aprigă foame din câte simțisem. Nu doar stomacul își cerea tributul, ci întregul meu corp urla după mâncare.

                – Ce naiba mi-ai făcut? am întrebat uitându-mă la el. Și ea, Lara, de ce nu s-a trezit și ea, dacă eu sunt trează?!

                Bărbatul se uită la mine, calm. Nu-și lua ochii de la mine, iar eu m-am așezat pe jos, cuprinsă de durerile unui soi de foame nemaipomenit de trupul meu până atunci.

                Îmi venea să plâng.

                Am vrut să-mi trec limba peste buze și am dat peste doi canini mari și ascuțiți. Încetul cu încetul, în mintea mea s-a format imaginea a ceea ce era bărbatul din fața mea și ce devenisem și eu – vampiri.

                Dacă vorbeai cu o zi înainte despre așa ceva, aș fi râs. Acum nu mi se mai părea așa de amuzant. Era mult prea real.

                – Vampir, am spus.

                – Trebuie să mănânci, Trix, îmi spuse și mi-am adus aminte cum el i-a supt Larei sângele, apoi m-a lipit pe mine de zidul ăla și m-a secat de lichidul roșu, vital.

                – Prefer să mor de foame, decât să fiu o ucigașă, ca tine. Eram doar două copile!
                Se uit la mine cu atenție, dar parcă fără să-și piardă răbdarea. Deși simțeam că-l irită comentariile mele.

                – N-am văzut două copile. Am văzut două femei în devenire, îmi răspunse și am mârâit.

                Am scâncit de foame, chircindu-mă lângă mormântul deschis. O vedeam pe Lara, zăcând în aceeași poziție ca și până atunci, fără să respire, fără să-i bată inima.

                – Lara e moartă? Pe ea de ce nu ai transformat-o? Ori amândouă, ori niciuna!

                – Am încercat. Nu se descompune încă, dar dacă nici nu s-a transformat, ei bine… nu știu. Nu întotdeauna funcționează.

                M-am gândit că ceea ce ne făcuse el, celebrul (și, spre disperarea mea, fictivul) Van Helsing îl numea Botezul Sângelui.

                – Așa se numește, îmi spuse vampirul. Văzându-mă că-l priveam ca proasta, a continuat: Ești copilul meu vampir și îți pot citi gândurile. Într-un an de zile, cel târziu, și tu le vei putea citi pe ale mele.

                Am mârâit spre el.

                – Dacă Lara nu se trezește, să n-ai impresia că rămân prin jur. O să rămân trează până la răsărit și am terminat bâlciul, i-am spus în cea mai pură și mai sinceră expresie pe care am găsit-o în cap.

                Clătină trist spre mine.

                – Nu te-am transformat ca o pedeapsă, copile. Te-am transformat pentru că pierdusem mult sânge, eram speriat, iar oamenii ăia știau cine și ce sunt. Doi dintre ei aveau țepușe de lemn în buzunarele interioare ale gecilor. Am atacat-o pe ea pentru că era lângă mine, dar am realizat când am simțit bătăile slabe ale inimii, că voi erați salvatoarele mele. Așa că i-am dat sânge, pentru a se transforma. Și, secătuind-o, am putut să simt toată afecțiunea pe care ți-o poartă. Nici măcar un vampir fără suflet nu poate rămâne nemișcat în fața atâtor sentimente omenești, mai puternice ca orice.

                Am zâmbit trist și mi s-au împăienjenit ochii de lacrimi. Au început să curgă pe obrajii mei și le simțeam mirosul metalic, ciudat. Plângeam cu sânge.

                Dacă aș fi fost în viață, aș fi clasat acest lucru ca o boală rară și misterioasă. În cazul meu, mă consideram doar un vampir normal.

                Erau atât de multe schimbări. Plângeam cu sânge, nu respiram, nu-mi bătea inima, mă deranja foarte tare zgomotul mașinilor care treceau pe strada principală de lângă cimitir și cântul greierilor, care erau atât de puternice de parcă ar fi fost în creierul meu, foamea era copleșitoare, colții erau prea mari și-mi zgâriau interiorul buzei. Mai mult de-atât, eram furioasă. Simțeam cum trupul îmi e învăluit în putere, dar o putere inutilă pentru problema mea – Lara. Prietena mea cea mai bună nu se trezea.

                Plângeam și pierdeam stropii de sânge pe care îi aveam în mine, dar nu aveam forță să mă ridic. Fizic vorbind, eram capabilă. Dar aveam inima sfâșiată, îndurerată, distrusă. Nu puteam să trăiesc o viață (sau o moarte) fără ea.

                – Dacă nu se trezește? Și nici nu știu cum naiba te cheamă! m-am răstit la „tata-vampir”.

                – Mă cheamă Octav, îmi spuse și m-am uitat la el cu ochii mei mari și căprui, aproape interzisă. Octav, adică Octavian?

                – Octav, doar Octav, rosti cu o expresie împietrită pe chip.

                – Vampirul Tavi, am spus izbucnind în râs, printre lacrimi.

                S-a uitat interzis la mine, ca și cum nu eram om. Simțeam furie clocotitoare din partea lui, dar nu mă deranja. Lara nu se trezise, iar el putea să mă omoare; nu-mi păsa.

                – Da, dacă tu vrei să fiu Tavi pentru tine, voi fi Tavi.

                Se apropie de mine și mă luă în brațe.

                – Îmi pare rău că v-am atacat pe tine și pe Lara.

                – De unde știi cum ne cheamă? am întrebat sprijinindu-mi capul de pieptul tare, de piatră, al acestei creaturi din neamul căreia făceam, mai nou, și eu parte.

                – Ai uitat că ați încercat să mă liniștiți și mi-ați spus cine sunteți?
                Dar asta mi-a adus din nou aminte de faptul că noi voiserăm să-l salvăm, iar el ne atacase și ne transformase în monștri. Doar pe mine, până acum.

                Mi-era scârbă de acest om care îndrăznise, pur și simplu, să ucidă ființele care voiseră să-i salveze viața. Dar eram în dubiu dacă ceea ce era el se putea numi „în viață”.

                – Miroși urât, i-am spus uitându-mă urât. Și eu am același miros, am adăugat după ce am simțit același iz și pe pielea mea.

                – Nu e un miros urât, ci e un miros specific nouă. Și e foarte slab, îl putem simți doar noi, cei cu miros dezvoltat.

                – Ah, deci să nu-mi fac griji că duhnesc a cimitir mucegăit când trec pe lângă cineva pe stradă, nu? l-am întrebat cu acreală în voce pe Octav.

                Vampirul îmi zâmbi. Eu, în schimb, m-am târât și m-am aruncat în cavoul Larei. Am mirosit-o. Dacă, într-adevăr, era moartă, trebuia să înceapă să miroasă a descompunere; dar nu. Totuși, nu mirosea nici ca mine, a mucegai și a pământ umed. Nu avea deloc miros.

                Asta mă alarma la maxim. Îmi venea să plâng, dar plângeam sânge, iar asta mă îngrozea. Mi-era silă de noul meu statut și groază pentru că Lara mea nu se mai trezea. Mă obseda, pur și simplu.

                Chinuită de foame, am rămas acolo, ținându-i trupul inert în brațe. Intrase deja în starea cadaverică și n-o mai puteam mișca. În fond, trecuseră 24 de ore de când murisem amândouă.

                Ce ciudat să te gândești la tine însuți că ai murit cu o zi în urmă, dar tu să fii tot acolo!

                Am rămas în suferință, în ciuda insistențelor lui Octav de a mă hrăni. Ce naiba, dacă Lara nu se transforma și ea, încercam ascuțenia unui țăruș și gata. Se mai sinucid și vampirii.

 

                Am stat trei zile astfel. Eram lihnită când Lara se trezi în sfârșit, privindu-mă cu ochi reci. Mă întrebam dacă la fel deveniseră și ai mei.

                Se aruncă în brațele mele și am zâmbit. Nu știam ce știa sau cum mersese transformarea.

                – Ești trează în sfârșit, am rostit suspinând.

                Mă strânse în brațe cu o forță de care niciuna dintre noi nu dăduse dovadă înainte.

                – Mi-e foame, rosti ea și, printre buzele subțiri, i-am putut vedea colții de o minunăție excepțională. De când rabzi? mă chestionă, probabil văzându-mi privirea înnebunită.

                – Păi, au trecut patru zile de când am murit. Eu m-am trezit a doua zi, tu abia astăzi. N-am apucat să..

                – Prostuțo, mă mustră. Aș fi râs, dar niciuna dintre noi un mai considera acest lucru comic. Continuă: Ți-aduci aminte cât am dezbătut Dracula lui Stoker și cărțile lui Anne Rice? Acum…            

                – Mai visam și să fim vrăjitoare, am spus surâzând. Ni s-au încheiat zilele și nu vom apuca să facem măcar o vrajă! m-am plâns, dar apoi apăru și „tatăl” nostru.

                – Bună dimineața, fetele mele, spuse pe un ton rece și ironic. Adăugă cuvintelor mele: Nu vi s-au încheiat zilele. De fapt, adevărata voastră viață abia acum începe!

                Ne-am ridicat în picioare și ne-a prins pe amândouă de câte un braț alb, întins, și ne ajută să ieșim din cavou. Am zâmbit privind în jos.

                – Îți dai seama că noi am dormit peste un om care-și dormea, pe bune, somnul de veci?  am întrebat-o pe Lara cu un rânjet pe față.

                – Stați liniștite, omul nu mai e aici de mult. Strigoii nu prea stau la locurile lor. Nu l-a deranjat să-și împartă cavoul cu noi.

                Mi s-a făcut părul măciucă auzindu-l și mi-am mușcat buzele. Noi chiar crezuserăm în tot felul de creaturi și vrăji, dar nu voiam să merg atât de departe, încât să accept că există și strigoi. Dar era absurd din partea mea, din moment ce tocmai făceam parte din specia supranatural.

                – Tavi, am rostit după ce el și Lara făcură prezentările (cu o Lara mai puțin furioasă decât mine, realizând ce devenisem), ce vom face cu părinții noștri?
                Octav mă privi în ochi și părea că sufletul lui e plecat atââât de departe.

                – Sunteți pierdute. Nu-i mai puteți vedea. Sunteți dispărute de patru zile și, dacă cineva o să spună că ați fost văzute, ne vor vâna pe toți trei. Sau pe voi două.

                Lara se uită sceptică la el.

                – De unde știi? Cât de bătrân ești? De unde știi că ne vor recunoaște?
                Seria de întrebări îl aruncă pe gânduri pe vampirul-creator pentru câteva minute bune. Apoi, deschise în sfârșit gura să răspundă:

                – Și eu mi-am părăsit părinții.

                Eram agitată. Și Lara era, simțeam.

                – Trebuie să mergem să ne luăm niște haine. Bagajul Larei e la mine, hainele mele sunt la mine. Cum ne vom deplasa? Și unde mergem?

                Fata încuviință la rândul ei. Era o întrebare bună pentru amândouă, dar el părea pus în impas.

                – Eu nu am nevoie de haine. Dezbrac un om pe care-l atac și gata, mă descurc mai departe, cu noua ținută. Pe cea veche o ard.

                Amândouă am strâmbat din nas. Nu era tocmai visul nostru.

                – Ai bani? îl întrebă ea.

                Presimțeam că are o idee.

                – Am… cinci milioane jumătate, spuse numărând bancnotele.

                – Perfect, nu ne ajută la nimic, spuse fata cu un ton acid.

                Pe fundal, eu i-am anunțat că sunt lihnită. Dar mă ignorau amândoi.

                – Nici nu prea avem ce face cu ei, ne spuse el. I-am furat doar pentru a-i avea, dar nu ne sunt utili. Sângele nu costă bani, costă vieți doar dacă vrei să omori și atât.

                Cât de nemulțumitor din partea unui vampir.

                – Octav, tu ai fost în altă țară?

                Îmi zâmbi.

                – Trix, spuse enervându-mă, pe vremea mea, oamenii nu ieșeau din țară. Cu toții lucram pentru un boier și aveam un domn. Nu puteam ieși. Ne-ar fi omorât, dar țineam la viețile noastre.

                „Deci e bătrâior”, am constat.

                „Probabil vine din perioada medievală sau undeva pe-acolo”, îmi spuse Lara și am constatat încântate că putem comunica fără cuvinte.

                – Da, sunt, răspunse cu voce are, dezamăgindu-ne pe amândouă. Apoi am izbucnit toți trei în râs, detensionând cu mult atmosfera. Tot ce trebuia era să învățăm eu și Lara cum să facem conversația privată.

                – Bun, deci, voi vreți să mergeți afară? Nu aveți cum să vă deplasați. În caz că nu v-ați prins, ziua dormim neîntorși.

                Am zâmbit. Am vrut să și răspund, dar mi-a luat Lara vorbele din gură:

                – Să știi că nu e și imposibil.

                Apoi a trebuit să încheiem discuția, pentru că eram pe cale să-i atac de foame ce-mi era. Reușisem să mă abțin și să discut cu ei, dar o foame de patru zile la un corp tânăr de vampir era un adevărat chin.

                Am dat să pornesc spre poarta cimitirului, cu noua viteză de care dispuneam, dar m-a prins din urmă Lara, urmată de Octav.

                – Trix, nu pe-acolo. Nu se poate pe acolo, sunt camere.

                Așa e! Minunea anului 2014, străzi împânzite de camere! Care oricum sunt inutile, dacă toată poliția e coruptă și n-o să-ți facă nimic dacă dai bătaie în amiaza mare unei tipe gravide pe stradă, pentru că așa vrei tu! Și asta chiar s-a întâmplat.

                – N-or să ne bage în seamă, am spus dând din nou să ies.

                – Or să ne omoare pe toți trei din cauza ta, domnișorică rebelă, mă apostrofă și aproape că am izbucnit în râs. Acest vampir medieval nu mă prea înspăimânta, spre distracția mea. Și nici nu-i stătea bine în postura de tată a două fete aflate în perioada adolescenței. Plus că era tinerel.

                – Atunci ce dracu facem? l-am înfruntat exasperată. Aia nu, aia nu.

                Dar m-am trezit că mă prinde de un umăr și-un picior și mă azvârle în sus. Lara țipa în urma mea și porni să mă prindă, iar eu mă roteam în aer și mi se puse un gol în stomac. Dar probabil că era de foame, pentru că nu îmi bătea inima mai repede. De fapt, nu îmi bătea deloc.

                M-am oprit în gardul cimitirului, care se auzi ca și cum stătea să cadă când mă lovisem de placa de ciment.

                – Sărim, îmi spuse fiind într-o clipă lângă noi.

                A sărit grațios gardul și, dacă nu aș fi fost furioasă, probabil l-aș fi admirat. Dar îmi băgam piciorul în toată grația lui, dacă așa știa să se comporte.

                Lara mustăcea și ea pe lângă mine, la fel de nervoasă.

                Cel puțin eram recunoscătoare divinității vampirești că legătura dintre noi se dublase în intensitate. Ca și cum mă auzea sau știa ce gândesc, Lara îmi zâmbi.

                Apoi am prins, prin pădure, niște tineri ieșiți la plimbarea nocturnă. Spre disperarea lui Octav, eu și Lara ne-am omorât victimele, din neputința de a ne abținere. A încercat să ne demonstreze pe mai multe persoane că nu trebuie să ucizi ca să te hrănești.

                Dar vai, e așa de frumoasă natura de vampir, încât puțin ne păsa nouă! În fond, printre picături aflaserăm că puțini sunt cei în stare să-și ucidă puii vampir, iar Octav nu părea să fie unul dintre ei. Așa că profitam și îl sâcâiam.

                Ne era dor de lume amândurora, dar nu puteam să reluăm legăturile cu părinții sau prietenii. Ajunseserăm să ne luăm hainele din apartamentul meu și le depozitasem în cavoul strigoiului, până într-o noapte, o săptămână mai târziu, zic eu.

                – Hai să plecăm, spuse Lara. Mi-e dor de meleagurile mele, iar el nu prea pare familiarizat cu societatea. Ne putem ascunde de idioții ăștia cu foarte mare ușurință.

                Știam asta, dar nu avusesem curajul să propun.

                – N-o să fie de acord și nici n-o să ne dea voie, am spus referitor la creatorul nostru, care plecase cu o tânără domnișoară de moravuri ușoare, adunată de pe centura orașului.

                Mulțumim, divinitate vampirească, pentru că și vampirii masculi sunt la fel de boi ca bărbații care merg la târâturi și, astfel, aveam răgazul să scăpăm.

                – Vedem noi, am spus. Până atunci, ascultă ce plan am…

               

                Câteva ore mai târziu, Octav veni furios nevoie mare.

                Se uita la noi cu ochii mari, însetați de sânge și înecați în ură.

                – Nu v-am transformat ca să îndrăzniți să vă gândiți măcar să mă părăsiți, urlă și mă lovi pe mine peste față, apoi pe Lara.

                Avea o forță uimitoare. Pe mine mă proiectă într-o cruce pe care am rupt-o, iar Lara a zburat pe alee, departe, și s-a oprit în capela din mijlocul cimitirului. Nu în zidurile ei, ci în interior.

                Probabil din cauza șocului, mă întrebam cum naiba aveau să explice autoritățile acest incident.

                Dar a venit și m-a prins de păr, apoi a prins-o și pe Lara și am simțit cum furia-i groaznică se revarsă în trupurile noastre. Era o conexiune urâtă între vampirii-copii și creator, care permitea asta.

                Apoi am hotărât că nu aveam lângă noi un tată, ci un smintit care era în stare să ne facă mult mai multe lucruri urâte, decât o bătaie ca asta. În plus, ne omorâse, ce naiba!

                Lara probabil că prinsese din gândurile mele, la fel ca și el, pentru că deveni și mai agitată și am început o luptă.

                Era cam greu pentru niște pui de câteva săptămâni să se lupte cu un vampir de câteva sute de ani. Probabil n-am fi învins, dacă nu se ridica strigoiul din mormânt și-l prindea.

                Era o femeie foarte frumoasă, cu trăsături mândre. Părea însărcinată, în rochia aceea lungă și albă.

                M-am gândit cu tristețe că era și gravidă, și murise cu copilul în pântece. Îmi părea rău de ea.

                – Haideți, ceru pe o voce plăcută.

                Atunci, Lara a desprins din gardul unui mormânt o țevușcă cu țeapă în vârf, din metal. Ce noroc pe noi că erau la modă, pe post de decor în cimitir!

                I-a înfipt-o fix în inimă, în timp ce eu și strigoiul îl țineam pe vampir.

                După ce Lara a dat drumul armei în trupul lui Octav, ne-am îndepărtat, ghidate de femeia-strigoi. Vampirul începu să se umfle într-un mod scârbos, ca un pește balon.

                – Ce i se întâmplă? am întrebat-o pe noua noastră „fană”, dar ea deja se întorcea în mormântul ei.

                – De ce ne-ai ajutat? întrebă și Lara, curioasă.

                Atunci se întoarse către noi, plină de tristețe.

                – Nu v-am ajutat. M-am răzbunat, ne spuse punându-și mâna pe pântece, apoi intră înapoi în pământul ei.

 

                Nu eram nici șocate, nici nu ne părea rău. Din contră.

                Am mers în oraș, fără să ne pese că ne vedea cineva. Puteam dispărea într-o clipită. Dacă el nu călătorise, nu însemna că nici noi nu puteam.

                În fond, orice sat și oraș avea cimitire pentru „vampirii vagabonți”.

                Și-acum o amuză pe Lara mea acestă expresie.

                În noaptea aia, eu și prietena mea, două copile-vampir, am reușit să abordăm tainele fermecării, pe care vampirii o dețin, și l-am convins pe un om de afaceri local și putred de bogat să golească toate cardurile și să ne înmâneze o sumă uriașă.

                Apoi am plecat în Bacău, în orașul natal al Larei.

                Nu ne-am întâlnit cu părinții ei, dar i-am privit de la depărtare, cu regret, ținându-ne de mână. Atâta timp cât ne aveam una pe cealaltă, nu era prea mare problema că pierduserăm tot.

                În fond, în moarte nu mai contează ce-a fost în viață.

               

                Când trăiam, atât mie, cât și Larei ne plăcea să scriem. Așa că ne-am distrat puțin, găsind o puștoaică ce râvnea la titlul de scriitor. Avea cam 18 ani.

                Am fermecat-o și ne-a lăsat în casă. Apoi, stând întinse în patul ei, i-am dictat povestea noastră, cuvânt cu cuvânt.

                Apoi vom pleca. În fond, avem o-ntreagă moarte înainte și-o lume uriașă de colindat.

                Nu suntem nemuritoare sau invincibile, dar suntem vampiri și suntem precaute.  În fond, grupul local de vrăjitori ne acceptase cu brațele deschise, așa că aveam protecție în plus.

 

                Ne-a făcut plăcere să vă spunem o scurtă povestioară din câte am trăit și vom trăi.

 

                Lara & Tri

Gabriela-Beatrice Moisescu

Gabriela-Beatrice Moisescu

Gabriela-Beatrice MOISESCU s-a născut în Alexandria, Teleorman, în data de 21 decembrie 1995. Este elevă la Liceul Pedagogic "Mircea Scarlat", Alexandria. A început să scrie când eram copil. Pe lângă compunerile cerute la şcoală, scria povestioare, până când, în clasa a VI-a, am început să scrie basme. A debutat în 2010, în ziarul Teleormanul, cu un articol social, dedicat atenţiei oamenilor asupra celor cu mai puţine şanse primite de la viaţă, continuând ulterior să publice în revista online Scrie Liber - O ştire, o poveste, un zâmbet, o cafea, Revista de Suspans şi Gazeta SF.

More Posts