„Nu am terminat de citit textul dumneavoastră.” Dacă acest răspuns vă este străin, considerați-vă norocoși, dar eu cred că l-ați primit cu toții, cel puțin o dată de la un redactor sau editor, pe-al cărui verdict îl așteptați ca pe Dumnezeu. Frustrant, nu-i așa? Mai ales când vine la câteva luni după ce ați trimis capodopera, după cine știe câte mesaje „follow-up”. N-ar fi nicio problemă până la urmă, nu era chiar grabă mare cu publicatul, încercați să vă consolați, dar nu prea reușiți. Cumva, intuiția vă spune că nici n-aveți să mai auziți vreodată ceva de la persoana respectivă, că acest nedefinit și neutru „n-am terminat” este de fapt ultimul său cuvânt, refuzul cel mai politicos pe care vi l-ar fi putut adresa. Însă mai e ceva care nu vă lasă să vă descurajați. Dacă, totuși, omul efectiv nu a reușit să parcurgă paginile?

          Și-așa, cu incertitudinea și depresia crescând încet-încet, sedimentându-se în straturi succesive în suflet și promițând să degenereze în boală mintală, mai lăsați o lună să treacă. O lună în care deschisul căsuței de mail e dureroasă, o lună în care speranța moare încet. Și vă regăsiți din nou în fața întrebării: „Mai are rost să-i scriu? Mai fac un follow-up, îmi mai prelungesc speranțele în care nici eu nu prea mai cred, sau renunț?” Parcă nici nu mai aveți chef. Și nu vă puteți explica de ce nu v-a refuzat pur și simplu. Cât de greu îi putea fi să vă trimită în câteva rânduri un refuz argumentat? Măcar ați fi avut câte ceva de învățat, nu ați fi stat tot acest timp în dubiu, ați fi fost mult mai câștigați. Dar așa…

          Adevărul este că sunt lucruri pe care le puteți învăța chiar și din acest răspuns. Sigur, mult mai puține decât dacă v-ar fi scris câteva idei, însă există. Se poate citi chiar și printre rândurile laconicului „Nu am terminat de citit textul dumneavoastră.”. Ce anume?

          Păi, în primul rând, că nu ați reușit să-l captați. Vă gândiți că omul nu a trecut de prima pagină, că acel „nu am terminat” înseamnă de fapt „am început acum câteva luni și l-am abandonat după câteva minute, apoi m-am luat cu altele și nici n-am mai pus mâna pe el” sau „am frunzărit în fuga calului” și, cel mai probabil, aveți dreptate. Dar aici nu este numai vina lui. O istorisire cu adevărat bună nu permite cititorilor să o lase din mână sau, în cel mai rău caz, îi obligă să revină asupra ei până o gată. Dacă omul a reușit să o pună jos și să o uite, deja puteți considera că aveți o bilă neagră. Nu vă faceți probleme, foarte mulți autori cu adevărat mari eșuează în a captiva încă de la primele rânduri, însă, dacă ei își permit luxul de a avea un start de marfar, dumneavoastră ca începători nu vă puteți permite.*

          Apoi, este foarte posibil să fi schilodit prin scriitura dumneavoastră într-așa un hal standardele impuse de publicația respectivă, încât editorul sau redactorul să se fi luat cu mâinile de cap și, în această incomodă poziție, să-i fi fost imposibil să vadă pădurea de copaci. Nu mă refer aici doar la gramatică și ortografie, extrem de importante și ele, cât mai ales – în cazul în care este vorba despre un text electronic – la normele de tehnoredactare. Majoritatea revistelor on-line au rubrici special dedicate acestor norme.**

          În fine, este foarte posibil ca respectivul să fi fost, într-adevăr, foarte ocupat, sau să fi uitat efectiv de opera dumneavoastră. De ce nu? se întâmplă…

          Ce puteți face în această situație?

          Înainte de toate, fruntea sus! Nu vă lăsați părul peste ochi și nu vă ghemuiți în colțul camerei cu draperiile trase. Situația nu e chiar atât de rea. Vă rămân încă multe lucruri de făcut înainte de a renunța definitiv la ideea de a vă vedea scrierile publicate. Concret:

          Primul pas este totdeauna acela de a vă revizui textul. Ați mai făcut-o, spuneți? De câte ori, ați spus? Mda… dar asta a fost atunci, cu luni în urmă. De cele mai multe ori, propriul ochi nu este cel mai bun judecător, mai ales când parcurge firul narativ abia așternut pe foaie. Dați-i timp, lăsați-l să se distanțeze, să capete o oarecare imparțialitate, apoi puneți-l din nou la treabă, după ce în prealabil ați parcurs și câteva îndrumare similare celor din subsolul acestui editorial. Verificați exact versiunea pe care ați trimis-o, fără nicio adăugire sau modificare ulterioară. Ați păstrat o copie a acelei versiuni, nu-i așa? Ia priviți cum vă sar în ochi tot felul de cusururi care până acum stătuseră cuminți ascunse printre cuvinte!

          OK, deci v-ați documentat și ați revizuit. Următorul pas este, evident, corectura. Veți observa că, cu un efort nu foarte mare, puteți îmbunătăți lucrurile. Aliniați-vă în primul rând tehnoredactarea cu normele cerute de editor și eliminați greșelile de dactilografiere pe care le scăpaserăți. Dacă veți aloca ceva mai mult timp îmbunătățirii narațiunii, cu atât mai bine. Mai ales în partea de început.

          Bun, acum că i-ați aplicat un „face-lifting” operei, ce vă rămâne de făcut? Cel mai la îndemână ar fi să o dați câtorva prieteni sau apropiați spre lectură și să-i stresați până vă împărtășesc impresiile lor. Cu cât mai sincere și nepoliticoase, cu atât mai bine. După cum spuneam, ochiul propriu are tendința de a trece nepăsător peste hibe, în timp ce al altuia, fie el cât de neexperimentat în asemenea treburi, nu o va face.

          În fine, după ce veți fi primit părerile apropiaților și după ce veți fi operat modificările care se vor fi impus, puteți face o nouă încercare. În cele mai multe cazuri, editorii sau redactorii nu se simt ofensați de insistența autorilor, cu atât mai mult atunci când aceștia încearcă să-și îmbunătățească creațiile. Trimiteți-i noua versiune, cu mențiunea că aceasta a fost corectată și aliniată la standardele publicației respective și așteptați să vedeți ce se întâmplă.

          Evident, tot ceea ce am scris mai sus nu vă garantează că dacă vă veți conform veți primi un răspuns concret, cu atât mai puțin unul pozitiv. Nimic nu o poate face. Dar dacă adaugă o șansă în plus, poate merită efortul de a încerca.

          Cu mențiunea că acest editorial nu trebuie interpretat ca o scuză în ceea ce ne privește pe noi, redacția Gazetei S.F. pentru a da autorilor răspunsuri evazive, – sperăm că până acum nu a fost cazul și nu va fi nici în continuare – nu-mi rămâne decât să vă urez spor la scris!

 

*În numărul din Iulie 2013 al revistei Nautilus puteți citi un îndrumar pentru începutul unei proze, cu exemple concrete în acest sens.

**Tot în revista Nautilus, în numărul din Februarie 2014, se găsește un editorial dedicat acestor probleme.

 

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. A absolvit facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor din cadrul Universității Transilvania Brașov. În prezent lucrează în domeniul IT. A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, publicând apoi mai multe povestiri în revistele Nautilus, Ficțiuni, Fantastica, Helion, EgoPhobia și Argos Magazine. A debutat pe hârtie în martie 2015, în revista Galileo Science Fiction & Fantasy (Millennium Books, 2015), apărând apoi și în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația (Nemira, 2015). Este prezent în antologia Argos Doi (MediaTech&Texarom, 2015), EXIT, povestiri de dincolo (Eagle, 2016), GALAXIS, noua operă spațială (Eagle, 2016) și în Almanahul Anticipația 2016 (Nemira, 2015). A debutat în volum cu miniromanul Sub steaua infraroșie (Tritonic, 2016). De la începutul lui 2015 conduce fanzinul Gazeta SF.

More Posts - Website