Sheffield, oraşul pe care îl ştiu de o viaţă, oraşul în care am văzut prima rază de lumină, oraşul în care mi-am făcut prietenii cu care aş putea traversa Styx-ul, iar acum, în clasa a X-a, la vârsta de 16 ani, în această zi memorabilă de 9 martie 2008, este oraşul de la care trebuie să-mi iau rămas-bun, oraşul din care mă mut, probabil, pentru totdeauna.

Parcă mai am în minte scene din copilărie: coroana nucului sub care petreceam ore întregi cu Zack şi Alexis şi care ne adormea cu adieri reci şi sărate… îmi va fi un aşa dor de el! Iar şcoala, când mă gândesc că toţi trei rămâneam pe holurile pustii, după ore, şi vânam fantome imaginare, apoi fugeam în hohote disperate când se ivea vreun profesor. Totuşi, am multe amintiri plăcute şi pe care, cu siguranţă, le voi regreta. De aceea, nu am de gând să-mi iau rămas-bun de la prieteni, despărţirile sunt neplăcute, îţi lasă un gust amar, la propriu. Păcat că firma la care lucrează tata e pe cale de faliment, aşa că l-au transferat în China, într-un oraş numit Hefei, un oraş mic, dar cu importanţă economică mare. Deodată, am auzit vocea grăbită a tatălui meu:
Sarah? Eşti gata? Avionul nu aşteaptă pe nimeni…
Deşi dă impresia că e un om mai sever, ştiu că în sinea lui e calm… şi are un simţ ciudat al umorului. De fapt, severitatea lui „ocazională” se datorează şi decesului mamei mele, iar suferinţa prin care a trecut l-a schimbat, l-a… metamorfozat. Deşi în sinea noastră încă îi mai ducem dorul, am învăţat să ascundem asta, viaţa merge mai departe.
- Vin imediat! Doar să mă asigur că nu am uitat nimic…
Haine destule mi-am luat, pozele cu mama sunt toate, amintirile de la Zack şi Alexis, verificat. După ore întregi de mers cu taxiul şi cu avionul supersonic, iată-mă în Hefei. Simţindu-mă cam ameţită şi bucurându-mă că sunt din nou cu picioarele pe pământ, doream să găsesc un loc pentru a respira aerul asiatic. Plimbându-mă prin aglomeraţia urbană şi vuietul uniform de maşini, undeva lângă un pod, deasupra unui curs de apă, am simţit ceva ciudat: un vânt rece şi sărat asemenea celui de sub nuc îmi atingea faţa şi îmi răsfira părul. Am inspirat calmă şi mulţumită, aveam sentimentul că nu va fi aşa de rău aici, că îmi va plăcea. Un alt taxi ne-a dus la o adresa indicată de tata pe o scrisoare, noroc că în China se vorbeşte şi limba engleză. Şi iată, mă găsesc în faţa unei noi case… Părea… mare…
Sarah, îţi ofer onoarea!
Tata m-a lăsat să fac eu primul pas în noua casă. Frumos din partea lui… sau poate era un semn de laşitate?! Oricum, am urcat încet treptele către uşă, am introdus cheia, am învârtit-o de două ori cu un mic efort şi am apăsat pe clanţă; aceasta suna ca şi cum n-ar mai fi fost folosită de secole. Concomitent cu primul pas, am simţit acelaşi vânt rece ca cel de la pod; un fior m-a cuprins. Cum era posibil? Deodată, un zgomot puternic s-a stârnit, se auzeau izbituri repetate care mă înconjurau iar casa începea să se rotească haotic. Am început să mă învârt şi toate simţurile mele o luau razna, cred că o luam razna… După un ţipăt acut, tata a venit în grabă, m-a luat în braţe şi mi-a zis:
-Sarah! Sarah? Uită-te la mine! Inspiră adânc, expiră, calmează-te! Se pare că din motive necunoscute ferestrele sunt deschise.
După ce a închis ferestrele, a venit la mine, m-a strâns uşor de braţe, atârnate în zona taliei şi mi-a spus:
Te simţi bine? N-ai de ce să te temi! Nu s-a spart nicio fereastră…
Pe buze mi s-a stârnit un zâmbet. Ştiam că tata a făcut iar una din glumele sale ironice.
-Tată!… i-am spus împingându-l uşor.
El a zâmbit, dar prin zâmbetul lui vroia să-mi transmită că, deşi a făcut o glumă, încerca să îşi prezinte scuzele şi să îmi alunge starea de şoc. L-am privit în ochi recunoscătoare, apoi s-a apropiat, m-a sărutat părinteşte pe frunte şi a plecat să aducă şi restul bagajelor.
Şi aşa se termina o zi lungă… Stăteam în camera mea, rezemată pe un scaun vechi de lemn şi priveam apusul Soarelui prin fereastră. Îmi amintesc că în Sheffield, apusul era de un roşu plin, dar aici… aici tinde spre gri. Ciudat!… Mii de gânduri îmi străbăteau mintea, ştiam că de mâine voi începe o viaţă nouă, o şcoală nouă, o lume nouă, poate şi prieteni noi. Oare cum mă voi descurca?! Dar lăsam totul în voia sorţii, ca de obicei, nu plănuiam să mă schimb, să fac ceva ieşit din comun sau să atrag atenţia, doream să fiu eu însămi.
Se părea că această zi a fost cam obositoare, simţeam nevoia să dorm adânc, să mă odihnesc. M-am întins pe pat şi am început să privesc tavanul. Fără să-mi dau seama, pleoapele mi s-au îngreunat şi am adormit. Se părea că nu urma să am parte de un somn sec. Visam că ieşeam pe uşa casei, mergeam la noua mea şcoală. Emoţiile m-au cuprins de mult, dar, alergând pe alee, am realizat că am uitat ceva… ghiozdanul. Când m-am întors, atmosfera se făcu deodată gri, iar copacii foşneau într-o dezordine haotică. Am început să alerg spre uşă, dar oricât de repede alergam, pe atât de departe uşa părea. Din motive necunoscute, m-am împiedicat, iar în timp ce cădeam am închis ochii şi m-am găsit în faţa uşii, cu mâna pe clanţă. Am început să trag cu disperare, dar fără reuşită, uşa se încăpăţâna să se deschidă. Deodată, fără să ştiu dacă făcea parte din vis sau din exterior, din viaţa reală, o voce s-a auzit, mă înconjura, parcă se auzea de pretutindeni:
N-ar fi trebuit să fi venit niciodată aici! Pleacă! Pleacă!…
Aceste cuvinte, ca printr-un şoc, m-au trezit. Cum am deschis ochii, într-o clipită, am văzut cum deasupra mea ceva negru se risipea, ca fumul, a fost un moment foarte scurt, nu eram sigură dacă a fost ceva real sau doar în imaginaţia mea. Am început să tremur, mă uitam speriată, dar şi precaută, în jurul meu, căutăm orice semn care îmi putea confirma că ce am văzut a fost real, dar… nimic. Oricum, ce puteam vedea pe întuneric la ora două după miezul nopţii. M-am lăsat pe spate şi, ca să mă simt protejată, mi-am pus plapuma pe cap, vroiam să nu văd nimic şi să nu fiu văzută de nimeni. Am încercat să-mi găsesc somnul, dar se părea că nu era de găsit. Toată noaptea, până dimineaţa la ora 7, am încercat să mă conving că ceea ce am văzut a fost doar o halucinaţie, o rămăşiţă din vis care s-a imprimat în privirea mea.
Dar această nouă zi avea să-mi aducă un fragment de realitate, urma prima mea zi de şcoală… din nou! Tata m-a condus la şcoala cea nouă, el avea un simţ al orientării mai dezvoltat decât al meu şi, oricum, şcoala nu era departe, mersul pe jos era o plăcere. Când am zărit şcoala, m-am oprit şi m-am ascuns în spatele unui copac, apoi l-am tras şi pe tata. Îmi era jenă ca ceilalţi să mă vadă în momentul ăsta, m-ar fi mâncat de vie. L-am tras de mâna mai aproape şi m-am asigurat că nu ne vede nimeni.
Deci…
Deci…
Până aici mi-a fost…
Tata a zâmbit, cred ca simţea că ceva mă mâhneşte. Noroc că nu a insistat. Oricum, nu-i puteam spune despre vis, m-ar fi crezut sărită de pe fix, cu mici exagerări adăugate de mine.
Să vin să te iau după ore?
Nu cred că e nevoie, ştii tu, colegii…
Bine… Atunci… dă-i gata, fetiţo!
L-am privit îmbufnată, m-am întors cu spatele şi i-am spus:
La revedere!
La revedere, Sarah!
Ştiam că tata avea dreptate, prima impresie contează, deci, pentru a mă integra mai bine, trebuie să ies în evidenţă într-un mod cât mai plăcut. Cât de greu poate fi? Eram în faţa porţii, odată cu primul pas, am simţit că păşesc în altă lume, o lume căreia vroiam să-i inspectez toate detaliile. Am început să merg pe trotuar tot înainte rotindu-mă încet. Era o curte aşa de mare… Era plină de copaci, bănci şi alei; avea chiar şi nuci. Rotindu-mă, am început să merg cu spatele şi, din neatenţie, am simţit că am dat peste cineva… sau ceva. Când m-am întors, un Soare strălucitor m-a orbit. Nu puteam vedea pe cine am lovit, tot ce am reuşit să spun a fost:
Scuze, nu a fost cu… intenţie…
Nu-i nimic, ştiu că a fost cu… spatele.
Aceste vorbe veneau din partea unei voci groase, acel cineva s-a apropiat încet de mine blocând în totalitate Soarele. Pentru început am crezut că am dat spate în spate cu Luna, apoi am crezut că era un profesor, dar, în final, s-a dovedit a fi un băiat, unul normal. Zâmbea şi mă privea cu blândeţe, eu i-am răspuns cu un zâmbet la fel de plăcut, dar privirea mea era mai mult curioasă. Era un băiat înalt, cam cu 10 cm peste creştetul meu, şi eu care, pentru o fată, mă consideram înaltă. Avea părul castaniu, cam de aceeaşi nuanţă ca a mea, iar ochii… erau aşa de blânzi şi de… căprui; faţă de ochii mei verzi, ochii lui îmi inspirau încredere. După câteva secunde bune de tăcere şi de priviri curioase, vocea lui m-a trezit dintr-o stare de vis:
Hei!!! Mai e cineva acolo? Eu sunt Josh.
Apoi a întins mâna, arătând că vrea să mă cunoască. În mintea mea răsuna un singur gând, nu ştiam de ce mi-a vorbit în engleză. Oare şi-a dat seama că nu sunt din zonă? Era chiar aşa de evident? Chiar era, nu arătam deloc ca asiaticii. În cele din urmă, am întins şi eu mâna.
Sarah. Încântată!
Şi eu! Din câte văd, nu eşti din zonă, nu? Ce te aduce pe aici? Care e povestea ta?
Pentru un băiat pe care de abia l-am cunoscut, părea destul de încrezător pentru o primă discuţie, una cam spontană. Părea atât de comod, atât de… deschis, parcă m-ar fi cunoscut deja. De aceea, nu doream să fiu mai prejos, trebuia să fiu la fel de deschisă.
Povestea mea… greu de spus. Provin din Sheffield, un orăşel din Anglia. M-am mutat aici ieri, cu tata, afaceri şi chestii dintr-astea.
Dar mama ta?
Mama nu a asistat la naşterea mea.
Pentru un moment s-a făcut tăcere, Josh nu realizase că am făcut o glumă, chiar nu ştiu de ce am spus asta.
-Ce?? a spus Josh puţin şocat şi scuturându-şi faţa parcă ieşind din nedumerire. Glumeşti, nu?
Am început să râd, Josh râdea şi el. Cred
că involuntar am moştenit simţul ironic al umorului de la tata. Oare începeam să semăn cu el??
Mama a murit când eram mică, pe la 3 ani. Nici nu mi-o amintesc, bine că mai am poze care să-mi arate, din când în când, chipul ei.
Îmi pare rău să aud asta. Nu ştiu cum e să trăieşti fără mamă, dar îmi pot imagina… chiar cred că pot.
Mersi! Nu-i nimic, m-am obişnuit.
Şi… că tot eşti nouă aici, probabil că ai nevoie de cineva care să-ţi prezinte şcoala şi împrejurimile.
Păi, cred că aş avea!
Ei bine, ce zici, facem o tură? Mai sunt zece minute până încep orele.
Mi-am trecut mâna prin păr şi am dat din cap aprobator. Era logic că doream să ştiu mai multe despre locul în care mă aflam, iar Josh părea un băiat de treabă. În inspecţia noastră prin şcoală, Josh a început să-mi prezinte anumite persoane:
- Aceea e doamna Smith, profa de sport,
cred că veţi înțelege bine, vorbiţi aceeaşi limbă.
Acolo e domnul Chen, proful de istorie, fata de acolo este şefa noastră…
Când aproape să terminăm turul şcolii, undeva pe nişte scări, am zărit ceva sau… pe cineva, un băiat… mă privea pătrunzător, privirea lui mi se părea ciudată, mă ameninţa. Pentru câteva secunde bune am rămas blocată cu privirea înspre el. Cred că acea imagine mi-a rămas imprimată în minte, toată ziua m-am gândit la acea scenă, mă obseda pentru că nu înţelegeam de ce mă privea aşa.
Astfel, prima zi de şcoală s-a dus, eram acasă, era ora 19, aproape că se înserase, stăteam pe scaun aproape de fereastră şi priveam din nou apusul Soarelui. De afară se auzeau nişte voci vagi, o discuţie între cel puţin două persoane. Reuşisem să realizez că una din voci era a tatălui meu, dar nu ştiam nicicum cine era cealaltă persoană. Deodată, am auzit o replică care mi-a stârnit o amintire:
- N-ar fi trebuit să fi venit niciodată aici!
Am tresărit imediat din scaun, am mers la
fereastră, o persoană plecând de lângă tatăl meu. Era… era băiatul de la şcoală, cel cu privirea ciudată. Am rămas şocată, cum putea ştii unde locuiesc, de unde îl cunoştea pe tata şi ce putea discuta cu el? Puteam să aflu răspunsul foarte simplu, trebuia să-l întreb pe tata, dar, din motive prosteşti, îmi era teamă, nu mai vroiam să ies din cameră, era singurul loc în care mă simţeam, cât de cât, în siguranţă. Am încercat să dorm, să uit de întâmplarea cu băiatul misterios, dar… nimic, niciun pic de somn, acest gând mă măcina. Fără să realizez, am adormit, şi se părea că era din nou un somn activ. Visam că eram într-un loc pustiu, era întuneric pretutindeni, nu puteam desluşi absolut nimic, iar o voce răsunătoare îmi spunea repetat:
- Aminteşte-ţi de tatăl tău! Aminteşte-ţi de tatăl tău…
Aceste cuvinte le-am auzit într-una până dimineaţa. Neliniştea pe care mi-a transmis-o acel vis m-a trezit spontan, din nou, la ora 7. În acel moment, toate gândurile mele se îndreptau spre tata, mă bântuia senzaţia că ceva e în neregulă. M-am ridicat iute din pat şi am coborât scările către parter, mă aşteptam să-l găsesc pe tata în bucătărie gătind, ca de obicei. Dar nu şi în această dimineaţă… Bucătăria era pustie, nici urmă de masă în curs de preparare, niciun miros de fum de la focul aragazului. M-am trezit eu prea devreme sau prea târziu? Oare tata încă dormea? Am urcat scările în grabă la etaj şi am alergat spre dormitorul tatei, dar m-am oprit brusc în faţa uşii. Mi-era jenă să intru, dacă îl surprindeam într-un moment nepotrivit? M-am apropiat de uşă, am pus mâna pe clanţă şi am început să vorbesc în şoaptă:
Tată! Eşti acolo? Pot să intru?
Dar niciun răspuns… Oare încă dormea?
Totuşi, mi-am făcut curaj. Ce putea să se întâmple? Când am deschis uşa, o briză rece m-a lovit, fereastra era deschisă iar perdeaua flutura în vânt de parcă anunţa că în cameră nu se află nimeni. Aşa şi era! Patul arăta mototolit, de obicei nu era aşa. Nu mă puteam gândi decât la un singur lucru:
Poate tata a avut vreo urgenţă la muncă şi a plecat în grabă, nu a vrut să mă trezească aşa că a plecat fără să mă anunţe. M-am calmat puţin, mă mulţumeam cu acest răspuns, aşa că m-am dus liniştită la şcoală. Când am intrat pe hol, Josh mă aştepta în faţa uşii clasei noastre, ceva era diferit la el, îmi zâmbea plăcut şi îşi ţinea mâinile la spate. Apoi m-a salutat, eu am făcut la fel. Apoi m-a luat prin surprindere… Josh şi-a întins mâinile, în ele ţinea o floare. Nu ştiam ce să zic, am rămas amuţită, nu îmi puteam lua ochii de la privirea lui Josh care îmi spunea încontinuu:
Hai, ia-o, prostuţo, e pentru tine!
După câteva secunde de tăcere, am început să întind mâna. În ultima clipă, floarea s-a uscat şi s-a împrăştiat în vânt, prin fereastră.
Ce naiba!… a spus Josh.
Am văzut cum faţa lui Josh s-a schimbat , cred că era nervos, avea ochii roşii. Şi atunci l-am văzut… Era băiatul cel ciudat. Mergea lent şi, cu aceeaşi privire insistentă, mă anunţa că nu s-a terminat, că va fi mereu cu ochii pe mine. Mă simţeam stresată din cauza lui.
Josh! Josh! Ascultă! Nu-i nimic, era doar o floare. Şi nu era singura din lume! Dar, ascultă, îl cunoşti pe băiatul care tocmai a trecut pe lângă mine?
Băiat? Care băiat? Nu mai e nimeni în afară de noi pe hol, toţi au intrat la ore şi cred că la fel ar trebui să facem şi noi.
Josh a început să îmi vorbească despre chestii legate de şcoală, dar eu nu auzeam nimic din ce spune. Timpul a făcut să treacă şi această zi de şcoală, activitatea cu profesorii şi colegii m-au mai distras de la gândurile negative. Ajunsă acasă, am găsit nişte îngheţată în frigider, era de căpşune, favorita mea. M-am aşezat la masă, în bucătărie, şi am început să înghit în sec şi nervoasă linguri mari cu îngheţată. Nu înţelegeam unde putea fi tata. Era deja ora 5, trebuia să fie acasă până acum. Dar nu şi azi… Aş fi vrut ca noaptea aceasta să nu mai vină azi, mă îngrozea sentimentul că voi petrece singură o noapte întreagă în casa asta mare care îmi dă fiori şi în care probabil voi auzi iar voci despre care nu ştiu ce ar trebui să cred. Inevitabil, noaptea a sosit şi fără să realizez, am adormit. Din păcate, mi s-a pregătit din nou un vis din care, la fel ca şi din celelalte, nu am înţeles absolut nimic. Eram sub nucul copilăriei mele, împreună cu Zack şi Alexis, printre frunzele acestuia încercam să deosebim forme ciudate de orice fel. Eu stăteam în mijloc, Zack în dreapta, Alexis era în stânga. Ca de obicei, imaginaţia lui Zack era cea mai jucăuşă:
Uitaţi-vă acolo, la frunzele de pe creanga aceea dreaptă! Cred că seamănă cu o… o mână… cu patru degete…
Sau priviţi la frunzele dinspre rădăcinile coroanei! a spus Alexis. Parcă ar fi o mână fără un deget…
Eu nu vedeam nimic, nu puteam înţelege cum funcţiona imaginaţia lor, eu vedeam doar nişte… frunze. Am făcut un efort, nu vroiam să fiu singura fără imaginaţie. Pe moment nu am realizat un lucru, eram categoric cuprinsă de vraja acestei experienţe, aşa că am spus:
Staţi puţin… O mână cu patru degete sau o mâna fără un deget? Dar e acelaşi lucru… Uite, priviţi acolo, la marginea coroanei, parcă văd un… şifonier cu uşa uşor deschisă. Ce ziceţi, nu seamănă? Zack? Alexis?…
Dar nu primeam niciun răspuns. Când am
privit în dreapta, Zack dispăruse, iar când am privit în stânga, Alexis dispăruse de asemenea. Un gând de nesiguranţă m-a cuprins:
Zack şi Alexis chiar au fost lângă mine?
Când m-am ridicat, spontan şi ca de nicăieri, am auzit o voce care avea un uşor ecou:
De ce? Opreşte-te!
Unul câte unul! a spus altă voce. Nu mai e loc pentru tine!
Am crezut că vorbele proveneau de la aceeaşi sursă, era… logic, aşa mi se părea, când deodată, o nălucă stranie fără ochi în orbite a apărut din neant şi m-a împins în trunchiul nucului, apoi s-a risipit. Atunci am tresărit, din nou. Am deschis ochii şi mi-am acoperit faţa cu mâinile, eram plină de transpiraţie şi respiram greu. Buzele îmi tremurau incontrolabil şi simţeam o mică durere în spate. Din fericire, dar şi în mod ciudat, m-am trezit, din nou, la aceeaşi oră, 7. Nici nu mă aşteptam să-l găsesc pe tata la parter, m-am îndreptat direct spre şcoală, doream să fiu în oricare alt loc, dar nu în noua casă.
La şcoală, credeam că Josh mă va aştepta iar în faţa uşii clasei să mă salute cu acelaşi zâmbet ca şi ieri. Poate şi cu o nouă floare? Când am intrat pe hol, nici semn de Josh. Într-adevăr, era un pic cam aglomerat, dar pe Josh îl puteam recunoaşte foarte uşor datorită înălţimii lui. Totuşi, m-am gândit să inspectez mai bine holul. Dar… nimic, după secunde bune de căutări nu am zărit nicio urmă de Josh, nici măcar un băiat asemănător de la care să mă scuz pentru că l-am confundat, nici măcar atât. Fiind un pic dezamăgită, am intrat în clasă cu speranţa că Josh va fi acolo, dar… la fel… niciun semn de el. Singura soluţie care îmi trecea prin cap era să o întreb pe Amber, pe ea am mai văzut-o comunicând cu Josh, probabil erau amici vechi.
Salut!… Amber, nu!
Da! Tu eşti Sarah, din câte îmi amintesc.
Încântată! Nu ştii dacă Josh a venit astăzi la şcoală? M-am tot uitat după el şi nu l-am văzut deloc.
Josh?? Care Josh?
Am rămas uimită. Nu-i ştia numele? Doar erau amici! Sau asta credeam doar eu.
Cum care Josh? Josh, un băiat înalt cu păr castaniu, colegul nostru…
Amber mă privea nedumerită, nu înţelegea nimic din ce spun, parcă nu ştia la ce mă refer.
Te-ai lovit cumva la cap? Poate suferi de amnezie, dacă mă înţelegi. Începi să inventezi persoane noi. Nu avem niciun coleg cu acest nume. Josh… chiar nu-mi sună familiar. Doar dacă te referi la… Hajime, el e cel mai înalt din clasă.
Am apucat-o pe Amber de umeri, deja devenisem un pic nervoasă:
Ce e în neregulă cu tine? Nu ţi-l mai aminteşti pe Josh?
Amber m-a privit ciudat, părea iritată de reacţia mea. Apoi m-a prins de mâini, m-a împins şi mi-a spus respingător:
Lasă-mă, ciudato! Du-te şi vezi un doctor sau ceva!
Am privit dezamăgită în ochii ei, nu mă aşteptam să mă respingă în felul ăsta. Cum era posibil să nu-şi mai amintească de Josh? E ca şi cum nu l-ar fi cunoscut niciodată, ca şi cum Josh nici n-ar fi existat. Ce s-ar fi putut întâmpla cu el? Profa de mate a intrat în clasă, trebuia să înceapă ora. Pentru început trebuia făcută prezenţa. După cum eram obişnuită, înainte mea, Sarah Brown, era Josh… Josh Bakken, un nume cam ciudat, dar cred că aşa spun şi cei din China când aud nume englezeşti. Dar nu şi azi… Josh nu fusese strigat deloc la catalog. Profesoara era oarbă? La fel s-a întâmplat şi restul orelor, Josh nu a fost strigat de niciun profesor. Era clar, ceva imposibil de explicat s-a întâmplat cu el, cred că a fost şters din memoria oricui şi de oriunde şi-a lăsat amprenta, dar nu şi din memoria mea. De ce nu şi din a mea? Era ceva mai deosebit la mine? L-am cunoscut pe Josh în alte circumstanţe, asta făcându-mă să am o prietenie aparte cu el?
Clopoţelul de sfârşit de ore m-a trezit din starea de vis, asta era lumea reală, o lume monotonă care funcţionează după o anumită rutină şi care, oricât de normală îmi putea părea, pe atât de tare mă surprindea cu evenimente inexplicabile. Oricum, m-am gândit că ar fi frumos din partea mea să-mi prezint scuzele către Amber, chiar dacă ştiam că nu am nicio vină pentru că mă crede ciudată. După cum am văzut, am cam speriat-o şi nu vroiam să se termine totul aici, doream să plece liniştită acasă. Cine ştie? Poate într-un viitor apropiat vom fi prietene. Am aşteptat să iasă proful din clasă, apoi m-am ridicat şi m-am întors către clasă, încercam să o găsesc pe Amber în ameţeala care se naşte de obicei, în fiecare zi, după ore. Trec cinci secunde, trec zece, trec două minute, dar nici urmă de Amber. Am alergat pe hol, apoi în curtea şcolii, în speranţa că o voi ajunge din urmă. Dar aglomeraţia din curte era prea mare, toţi îmi păreau la fel. M-am întors în clasă, trebuia să îmi iau ghiozdanul şi jacheta. Aerul rece din China începuse să-mi dea fiori, am început să tremur incontrolabil. În graba mea de a-mi regăsi căldura jachetei, am lovit cu umărul pe cineva. Era Yukina, o colegă de clasă, aşa că m-am gândit că poate ea a observat când Amber a plecat.
Îmi pare rău… pentru…
Nu e nimic… Sarah!
Pentru un moment, am crezut că, la fel ca şi cu tata şi Josh, lumea să nu îşi mai amintească nici de mine.
Îţi aminteşti numele meu?!
Da… De ce pari surprinsă? Doar suntem colege.
Ai dreptate! Am văzut că te înţelegi bine cu Amber, probabil că sunteţi vechi prietene. Ai văzut-o când a ieşit din clasă? Nu ştii unde se duce de obicei după ore?
Amber? Eşti sigură că nu te referi la… Amanda, Amanda Henshy? Nu avem nicio colegă în clasă cu numele Amber, mai ales să-mi fie şi prietenă veche. Oricum, după ore, normal că toţi pleacă acasă, dacă ştii unde locuieşte, caut-o acolo pe Amber a ta.
Ce???
Se pare că ceva sau cineva îi făcea pe cei dragi mie să fie complet uitaţi, complet şterşi, de parcă nici n-ar fi existat. Se părea că nici acţiunile acestora nu mai erau luate în considerare. Îmi amintesc că într-o pauză, Amber şi-a lăsat o mică semnătură cu creionul pe uşa clasei, aşa că am mers să verific, dar… nimic, semnătura nu mai era acolo. Îngândurată, m-am gândit să nu o mai bat la cap pe Yukina, ştiam că nu pot dovedi nimic şi nu vroiam ca şi ea să mă displacă.
Am ieşit din şcoală şi mă îndreptam spre casă. Mintea îmi era tulburată, fără să-mi dau seama, am luat-o singură pe un drum ocolitor, poate că, fără să realizez, mintea mea avea nevoie de linişte, încerca să raţionalizeze cum s-a întâmplările petrecute. Deodată, m-am simţit atrasă de un miros, un miros purtat de un vânt rece şi sărat, ca cel din copilărie. L-am inspirat adânc, era singurul lucru ce mă făcea să mă simt în siguranţă. Uşor-uşor, m-am lăsat ademenită de acest miros familiar şi, fără să-mi dau seama, mă aflam între patru nuci dispuşi în formă de pătrat, eu eram în centru. O ameţeală m-a cuprins şi am căzut pe spate, cu faţa spre cer. Neştiind dacă visam sau dacă era ceva veridic, mă aflam într-un loc care era imposibil să existe în lumea reală.
Mergeam încet şi curios, sub mine era o… chestie de culoare albastră amestecată haotic cu un gri mat, nu-mi realizam dacă mergeam pe ea sau pe… nimic. La stânga şi la dreapta mea erau o multitudine de uşi care se întindeau de-a lungul unui hol, parcă la… infinit. Nişte voci disperate au început să mă strige:
Sarah… Sarah…
Era o voce inconfundabilă, era vocea… tatălui meu.
Unde eşti? Nu pot să te văd! Arată-te!
Nu pot! Nu pot…
Când am crezut că totul e gata, o altă voce s-a auzit:
Sarah, tu eşti? Îmi pare rău! Chiar îmi pare rău…
Pentru moment, am crezut că era mama, dar era o voce mult mai… tânără, era… Amber.
De ce îţi pare rău?
Îmi pare rău pentru că…
Dar vocea ei s-a oprit, chiar înainte de a termina propoziţia.
Pentru ce? Pentru ce îţi pare rău?
Dar nu am auzit niciun răspuns, nicio voce, niciun foşnet, nimic. Am început să deschid fiecare uşă în speranţa că îi voi găsi pe tata şi Amber, dar dincolo de ele găseam doar întuneric, nu era nimic. În cele din urmă, când am deschis a treisprezecea uşă, ceva m-a împins înăuntru. A urmat o cădere ameţitoare într-un abis de un alb pur, parcă nu se mai termina, cădeam cu o viteză uimitoare, apreciabilă cu cea a luminii, când, deodată, am zărit un punct verde. Am trecut prin el fără ezitare, când am deschis ochii, zăream doar frunze, frunze mari de nuc care mă umbreau. Şi cât mă bucuram să le văd… Cred că înnebuneam în acea lume distorsionată. Un sentiment de panică m-a cuprins, simţeam că ceva neobişnuit se întâmpla în acest moment la mine acasă. Am început să alerg, în respiraţia mea forţată se simţea disperarea, vroiam să ajung cât mai repede acasă. Când am ajuns, primul lucru pe care l-am observat era că uşa de la intrare era uşor deschisă, era clar, aveam un musafir nepoftit. M-am apropiat încet de uşă şi am început să o inspectez, aceasta părea chiar în regulă, nu arăta ca şi cum ar fi fost forţată. Singura persoana care mai avea cheile casei era tata, el trebuia să fie, altă persoană nu-mi putea trece prin minte. Astfel, m-am mai calmat puţin, nu mai eram la fel de stresată şi de speriată, nici nu mai tremuram aşa de tare. Am intrat încet şi precaut pe uşă, aceasta scârţâia ameninţător, apoi am început să strig:
Tată?… Tu eşti?
Eram în mijlocul sufrageriei, inspectam cu atenţie rotindu-mă, dacă tata era să fie acasă, doream să mă găsească în sufragerie, nu vroiam să intru în jocul nimănui. După momente bune de tăcere, când speranţa că voi primi un răspuns aproape că se stinsese, o voce complet străină şi groasă mi-a răspuns:
Nu e nimeni aici!
Era cam ironic ce am auzit. Cum se putea ca nimeni să-mi răspundă?!
Cine eşti? Arată-te!
Am auzit cum uşa de la intrare a fost deschisă, apoi închisă. Nu ştiam ce mă aşteaptă, aşa că m-am retras încet înspre cel mai îndepărtat şi întunecat colţ al camerei. Auzeam paşi, nişte paşi rari care păreau că se îndreaptă exact spre sufragerie. Deodată, l-am văzut. Arăta înalt şi solid, dar nu-mi putea da seama cine era, stătea chiar în uşa sufrageriei, tot ce vedeam era doar o persoană întunecată, lumina de pe hol îmi reducea capacitatea de a distinge lucruri. Am înlemnit instantaneu, nu ştiam ce să fac, aşa că mi-am dus mâinile la ochi, nu doream să văd cine e, doream să se termine. Şi am început să aştept… Auzeam paşii lenţi ai acelui individ, simţeam că se apropia, eram îngrozită. Apoi, am simţit cum două mâini calde mi-au descoperit faţa şi mi-au oferit lumină. Atunci l-am văzut… Era… era Josh!
Josh? Chiar tu eşti? Dar…. cum? Unde ai fost până acum?
Nu ştiu dacă mă vei crede!
În ultimele zile, nimic nu mi se mai pare incredibil.
Foarte bine! Era seară. Mă îndreptam spre casă, deodată, o stea căzătoare m-a orbit. Când mi-a revenit vederea, m-am trezit în faţa uşii casei tale, nici nu ştiam până acum două minute că e a ta.
Sună cam… patetic, şi greu de crezut, dar nimic din toate astea nu mai contează acum! Mă bucur că eşti aici… Casa asta îmi dă fiori.
L-am strâns în braţe, nici nu mai vroiam să-i dau drumul, eram, în sfârşit, calmă şi mulţumită. Josh a răsuflat la fel de mulţumit, nu m-a respins când l-am îmbrăţişat, cred că îi plăcea şi lui.
Vreau să plec de aici, vreau să plec cât mai departe, să uit de acest loc. Voi încerca prin alte căi să-i găsesc pe tata şi Amber. Dar mai întâi, trebuie să fac ceva, trebuie să iau ceva din dormitor. Vrei, te rog, să mă însoţeşti?
Josh a aprobat, nu era nevoie de cuvinte pentru a-mi da seama care îi era răspunsul, se vedea asta foarte clar pe faţa lui. Când am ajuns în dormitor, am deschis uşa încet de parcă nu aş fi vrut să trezesc pe cineva. Camera mea era exact cum am lăsat-o, nimic nu părea să fi fost atins, doar că uşa de la şifonier era puţin deschisă. Ciudat! Nu-mi amintesc să o fi lăsat aşa. M-am dus spre noptieră, am luat o poză înrămată cu mama, lucrul după care şi venisem, apoi vroiam să plec, dar parcă ceva nu mă lăsa. Eram prea curioasă, vroiam să văd ce e în şifonier, vroiam să înţeleg de ce era deschisă uşa. Josh era la cam doi metri în spatele meu. Oare se temea mai tare decât mine sau se simţea jenat să fie în camera mea? Doar el ştia ce gândeşte. Atunci o idee stranie m-a lovit:
Josh! Un singur lucru nu înţeleg… Dacă tu te-ai putut întoarce de… oriunde ai fost, înseamnă că şi tata şi Amber s-ar fi putut întoarce. Dar de ce ai fost tu primul? De ce nu a fost tata? Doar el a dispărut primul! Nu vreau să te acuz de nimic, dar ceva scârţâie în povestea asta.
Dar cine a spus că tatăl tău şi Amber au dispărut?! Au fost aici tot timpul…
Atunci am deschis uşa dulapului. După un scârţâit puternic, am zărit… adevărul teribilul: înăuntru, pe un suport de lemn, erau agăţate multe umeraşe, iar pe trei dintre ele erau agăţaţi tata, Amber şi Yukina, aveau umeraşul înfipt în zona gâtului, capul atârna într-o parte, iar în orbite… nu mai era nici urmă de ochi. Am tras un ţipăt acut, apoi am dus mâna la gură şi am început să plâng. Nu puteam să cred ce văd, tatăl meu, pe care îl ştiam de viaţă, aşa cum era el, cu stările lui nervoase şi cu glumele sale ironice, acum îl văd atârnat într-un mod straniu, în dulap. Am început să suspin, m-am pus în genunchi şi cu braţele atârnate, mă simţeam… distrusă.
Vezi? Ţi-am spus eu că au fost mereu aici! a spus Josh foarte calm.
Suspicioasă, dar şi hrănită de furie şi dezamăgire, m-am ridicat cu hotărâre şi m-am întors către Josh. Acesta a început să meargă cu spatele, cu paşi lenţi, până când a dispărut într-un colţ al camerei, în întuneric. Nu mai înţelegeam nimic, nu înţelegeam ce e în neregulă cu Josh, nu ştiam de ce s-a schimbat aşa radical la faţă, era cu totul o altă persoană. Tot ce puteam face era să aştept, nu ştiam ce îmi pregăteşte Josh.
După un timp, nu ştiu cât, cine mai stătea să numere secundele, era prea mult suspans în această atmosferă terifiantă, am văzut cum din întuneric ceva se pregătea să se ivească. Logica mea îmi spunea că era Josh, dar lucrurile se întâmplă şi fără logică. Mai întâi, am zărit un picior, apoi şi celălalt. Simţeam că, cu cât mai mult vedeam, cu atât mai tare îmi creştea tensiunea, mă pregăteam să explodez. În cele din urmă, din umbră a ieşit… imposibilul: o creatură de cam doi metri înălţime, avea picioare blănoase ca de leu, corp de liliac şi cap de lup. Visam? Oare chiar era posibil? Dacă era un vis, era unul foarte adânc. Îmi trecea prin cap ideea de a-mi da două palme, poate mă trezeam, dar şi asta îmi era frică să fac, nu-mi mai putea mişca nici ochii. Stăteam pe loc ca o stană de piatră, când, deodată, creatura a început să se apropie. Cu fiecare pas pe care îl făcea, cu atât mai repede îmi bătea inima. Mă simţeam ca un burete îmbibat cu apă, cred că eram transpirată… din abundenţă, simţeam cum fire de apă îmi străbăteau fruntea şi gâtul.
Creatura a ajuns lângă mine, şi-a dus capul deasupra umărului meu, ca şi cum ar fi vrut să îmi şoptească ceva la ureche. Îi simţeam respiraţia lentă şi puternică care îmi flutura părul, îi simţeam mirosul amărui de blană demonică, miros ce îmi dădea senzaţia că îi era poftă de sânge şi că nu mai era mult până când avea să-l obţină de la mine, iar el, el îmi simţea frica, o frică nestăpânită care mă controla, chiar dacă nu realizasem, tot corpul îmi tremura, în special buzele. Când frica şi-a atins apogeul, am căzut pe spate şi am început să împing din picioare, sprijinindu-mă în mâini. Am ieşit pe uşă în grabă şi am coborât la parter. Fără să înţeleg de ce, creatura nu m-a urmărit, ultimul ochi pe care am reuşit să-l arunc înainte de a ieşi din dormitor mi-a dat voie să observ că Josh, sau ce devenise acum, nu s-a clintit deloc. M-am oprit pe hol, nu ştiam dacă ar fi trebuit să plec sau să rămân, doream să văd ce urmează, chiar dacă o parte din mine îmi spunea că aş fi nebună dacă aş rămâne. Se pare că eram mai nebună decât credeam. Ăsta era un semn de curaj sau de naivitate?
Era o linişte completă, se putea auzi orice, chiar şi cea mai mică bătaie a vântului în fereastră sau bătăile din aripi ale unei muşte. Secundele treceau, tăcerea casei tindea să-mi spunea că totul s-a terminat, dar inima îmi spunea total opusul. Niciodată nu se termina aşa uşor, ar fi fost prea frumos. Deodată, am auzit cum toate ferestrele de la etaj, de la parter şi uşa de la intrare s-au închis brusc de parcă ar fi fost vântul de vină. Am alergat spre uşă, acum eram sigură că trebuia să ies, frica pe care o simţeam întrecuse cu mult nebunia. Odată ajunsă la clanţă, am început să trag disperată în toate direcţiile, dar nu puteam să o deschid nicicum. M-am lipit cu spatele de uşă, încercam să-mi pun mintea la contribuţie şi să găsesc o soluţie. Se părea că m-am înşelat. Josh nu avea de gând să rămână pe veci la etaj.
Auzeam cum Josh cobora scările, auzeam cum treptele scârţâiau zgomotos sub noile lui dimensiuni. Chiar era Josh? Inima vroia să-mi spună că nu, dar raţiunea domina acum, era clar că Josh era… rău. Şi până aici mi-a fost! Josh se afla în celălalt capăt al holului, se îndrepta spre mine, dar nu se grăbea deloc, cred că îi plăcea să se joace cu mintea victimelor. Am început să rostesc cu voce tare cuvintele ce îmi treceau prin cap:
Gândeşte, Sarah! Gândeşte! Trebuie să găseşti o soluţie!
Josh se apropia, era aproape la jumătatea distanţei dintre capetele holului, aproape de uşa de la sufragerie, care era în drept cu uşa de la bucătărie. Când Josh a ajuns în dreptul uşii, ceva miraculos s-a întâmplat. Ceva sau cineva a venit în fugă din sufragerie, a sărit spre Josh şi l-a împins în bucătărie. În mintea mea s-a născut un gând puţin ironic:
Cred că nu mai este nevoie să gândesc. Se pare că soluţiile mai vin şi singure.
Zgomote ciudate au început să se audă din bucătărie, printre care lovituri, izbituri, farfurii sparte şi metale care, ciocnindu-se, vibrau asurzitor. M-am apropiat încet, eram curioasă să văd ce se întâmplă. În bucătărie erau două creaturi, două bestii, Josh şi… cineva absolut necunoscut. Era o luptă crâncenă, părea să fie pe viaţă şi pe moarte, nu ştiam de partea cui să fiu sau care dintre cei doi era de partea mea. Din toiul luptei, epuizat, Josh mi-a spus:
Sarah! De ce stai nemişcată? Fă ceva! Ajută-mă!
Ce??
În mintea mea a început să apară îndoiala, credeam că cealaltă bestie a venit să mă salveze. Care era adevărul? Ce trebuia să cred? Cealaltă bestie şi-a găsit şi ea puterea de a replica:
Sarah! Ştiu că nu ştii cine sunt, dar a sosit momentul în care trebuie să judeci cu mintea, nu cu inima. Am nevoie de ajutorul tău!
Nu te încrede în el! Nu-l cunoşti! E un nimic! E doar o umbră…
Chiar nu ştiam ce să mai cred. Într-un fel, Josh avea dreptate. De ce, deodată, o creatură pe care nu o cunosc şi cu care nu am nimic în comun să apară de nicăieri şi să fie de partea mea? Secvenţe din trecut au început să-mi străbată ochii şi mintea. Îmi aminteam momentul când l-am lovit accidental pe Josh cu spatele, îmi aminteam că Josh se comporta cu mine de parcă m-ar fi cunoscut deja şi, cel mai evident, îmi aminteam că sus, în camera mea, Josh ştia că tata, Amber şi Yukina au fost mereu în casă. De unde ar fi putut şti? Aşa că am ales. Lupta dintre cei doi continua, se părea că Josh pierdea, cealaltă creatură l-a ţintuit cumva pe perete cu două furculiţe înfipte în fiecare mână şi îl ţinea de braţe ca să nu scape. Josh se zbătea disperat, vroia cu orice preţ să scape. Cealaltă bestie mi-a spus:
Repede! Vezi tabloul din mâna ta? Sparge-l şi în spatele fotografiei vezi găsi ceva util, ceva care îl va răpune pe acest demon.
Nici nu am mai stat pe gânduri. Am trântit tabloul mamei de podea, în spatele fotografiei am găsit un… pumnal subţire, cel puţin, semăna cu unul. Pumnalul strălucea puternic, părea să fie din argint. Am observat surprinderea în ochii lui Josh, cred că ceea ce ţineam acum în mână îl speriase de moarte. A început să se agite şi mai tare, se vedea că ştia ce îl aşteaptă.
Ce aştepţi? Haide, direct în inimă!
Mi-am pus cuţitul în mâna dreaptă, l-am strâns puternic şi, l-am pornit înspre cealaltă creatură. În ultimul moment, bestia s-a ferit, cuţitul şi-a continuat drumul, direct în inima lui Josh. El a început să se zbată, îi simţeam suferinţa. Când a reuşit să se dezlipească de perete, a început să se dezintegreze, apoi, încetul cu încetul, a dispărut în aer sub forma unui praf auriu. Am răsuflat uşurată, ştiam că, în sfârşit, totul s-a terminat. Mama ştia ce face, m-am lăsat ghidată de spiritul ei.
În spatele meu, cealaltă creatură răsufla obosită, se vedea că efortul depus a fost uriaş. Mă bucuram că mi-a înţeles mesajul şi că am lucrat ca o echipă, a ştiut să se ferească exact la timp.
Cine eşti?
Poţi să-mi spui… Nick.
Nu mă refeream la asta! Ce eşti tu? De unde ai venit?
Nu îţi pot spune…
De ce nu?
Pentru că îţi pot arăta…
Nick s-a apropiat de mine, iar atunci l-am văzut în totalitate, măcar ştiam cu cine am colaborat. Era la fel de înalt ca Josh, avea aripi uriaşe de porumbel, de culoare gri, în rest arăta ca un om, unul foarte înalt… şi foarte păros. Parcă era un înger, doar că nu era alb.
Închide ochii şi vei vedea!
Aşa am şi făcut. Am simţit cum mâinile lui Nick mi-au acoperit ochii şi o mare parte a capului, cred că îmi plăcea. Şi aşa a început totul… Era ca într-un vis, mă aflam la o înmormântare, dar nu înţelegeam sensul a ceea ce vedeam. Am început să mă strecor prin mulţime şi, deşi, împingeam lumea în toate direcţiile, nimeni nu reacţiona deloc, de parcă nici nu m-ar fi văzut. Aşa şi era, mi-am dat seama că locul în care mă aflam acum nu aparţinea prezentului, ci unui trecut îndepărtat. După hainele pe care le purtau oamenii aş fi putut spune că eram în anii ’50. Când am ajuns în centrul mulţimii, am văzut două morminte. Pe unul scria Yoshi Bakken, iar pe celălalt, Marie Bakken. Nu ştiu de ce, dar aceste nume îmi păreau cunoscute, ştiam că le-am mai auzit undeva. Un tânăr părăsea mulţimea, nu mi-am dat seama cine e, dar cum mi se părea ciudat ca cineva să plece aşa din toiul unei înmormântări, m-am gândit să-l urmez. Drumul pe care acesta l-a urmat îmi părea cunoscut. Aşa şi era… La capăt de drum, am zărit un băiat care şedea trist pe treptele unor scări din faţa casei. Era chiar casa mea cea nouă din Hefei, iar băiatul de pe trepte era chiar… Josh. Atunci m-a lovit… Yoshi şi Marie Bakken erau… părinţii lui Josh. Am rămas şocată, doream să înţeleg mai bine ceea ce văd. Josh s-a ridicat şi a intrat în casă, m-am gândit să-l urmez, vroiam să văd ce are de gând. L-am văzut urcând scările către etaj, părea că se îndreaptă spre camera mea. Josh se mişca destul de repede, nu puteam ţine pasul cu el, la un moment dat l-am şi pierdut din vedere. Ajunsă la etaj, m-am îndreptat exact către camera mea. Când am deschis uşa, am rămas şocată… Josh era spânzurat în şifonier, stătea agăţat într-un umeraş şi avea privirea în jos. Lacrimile au început să-mi curgă, mi-am dat seama că Josh chiar a ştiut cum era să nu ai părinţi. Înţelegeam că durerea lui a fost mare, dar nu şi tăria lui. Josh s-a lăsat pradă suferinţei şi şi-a luat viaţa.
Dar se părea că încă nu s-a terminat… Din trupul lui Josh a început să iasă ceva, un pic câte un pic. La început am crezut că era spiritul lui, poate era, nu mai văzusem niciodată spirite. În final, s-a dovedit a fi creatura pe care am ucis-o cu ajutorul lui Nick. Josh, sau mai bine zis, demonul în care se transformase din cauza urii şi supărări extreme, a început să se uite în jur, apoi a privit exact spre mine. Oare mă putea vedea? Speram că nu, eu nu făceam parte din acest timp. Apoi s-a pus în mişcare şi a trecut prin mine, din instinct, am închis ochii. Când i-am deschis, mă aflam într-un loc necunoscut.
Tatăl tău ţi-a spus vreodată cum a murit mama ta?
Se părea că vocea lui Nick mi-a pătruns din exterior în visul pe care îl aveam.
Da, mi-a spus că era bolnavă şi, în cele din urmă, boala a răpus-o.
Tatăl tău te-a minţit. A făcut-o spre binele tău. Lasă-mă să-ţi arăt cum s-a întâmplat!
Şi Nick m-a făcut să văd… Eram tot în trecut, vedeam un băiat şi pe tatăl lui. Se părea că tatăl a avut parte de mult alcool, îşi agresa fiul într-un mod extrem de violent. Un taxi care era în trecere a oprit în dreptul lor, cred că cineva cu sufletul mare s-a gândit să intervină. Din maşină a coborât o femeie înaltă şi suplă. Era… mama. Din nou, lacrimi mi-au curs, bucuria de a o revedea în viaţă nu putea fi descrisă în cuvinte. Mama a mers repede la cei doi, s-a pus în faţa băiatului şi a început să vorbească cu tatăl lui, încerca să-l convingă că ceea ce face nu e bine, să-l calmeze. Dar tatăl băiatului nu o asculta deloc, alcoolul din el îi bloca auzul şi sentimentele. Nervos, bărbatul a scos un cuţit şi i l-a înfipt mamei exact în inimă. Mama a căzut la pământ, bluza îi era plină de sânge iar respiraţia îi încetinea treptat. M-am apropiat speriată de ea, aş fi vrut să intervin, dar ştiam că aceste lucruri s-au întâmplat deja, nu aveam cum să le schimb. Se părea că bărbatul nu îşi terminase încă treburile, fiul lui încă era în viaţă, iar cum un rău nu vine niciodată singur, nici uciderea mamei mele nu putea veni singură. Cu acelaşi cuţit plin de sângele cald al mamei, bărbatul s-a repezit către fiul lui şi l-a înjunghiat în acelaşi loc, în inimă. Băiatul a căzut cu mâna dreaptă peste corpul mamei, apoi s-a rostogolit cu faţa în jos. În jurul meu, lumea privea nepăsătoare, toţi se uitau de parcă nu înţelegeau ce se întâmplă. M-am apropiat de cei doi, am pus mâna pe fruntea mamei, vroiam să-i simt pielea catifelată. Era aşa de fierbinte… Din fericire, puteam avea contact fizic cu cei din trecut. M-am apropiat de băiat, l-am prins de umeri şi l-am întors. Am rămas stană de piatră, băiatul pe care mama încercase să-l apere era… era băiatul de la şcoală, băiatul care mă privea ciudat şi despre care nu aveam niciun habar.
Aşa a murit mama ta şi… aşa am murit şi eu. Îţi aminteşti mirosul de nuc adus de vântul rece şi sărat pe care l-ai simţit când ai sosit aici? Sau când ai intrat pentru prima oară în noua ta casă? Am încercat să te avertizez chiar şi în vis.
Deci, tu erai?! Tu ai fost tot timpul?! Tu ai fost îngerul meu păzitor?
Înger păzitor? E şi asta un fel de a spune. În ziua în care mama ta a murit încercând să mă apere, în clipa în care cuţitul mi-a străpuns inima, am zărit o fetiţă în maşina taximetristului, pe tine, aşa că mi-am promis că voi fi mereu alături şi voi proteja ce iubeşte ea mai mult. Dar a sosit timpul să îi întorc favoarea. Acum deschide ochii, fără frică!
Aşa am şi făcut… Încetul cu încetul, am început să deschid ochii de parcă mă trezeam după un somn lung. Când i-am deschis de tot, am realizat că eram în camera mea, dar nu mai eram în Hefei, eram în oraşul meu natal, Sheffield. Stăteam la marginea patului şi priveam la tablourile de pe perete. Era ciudat, ştiam că singurul tablou cu mama era cel pe care l-am spart în Hefei, dar în aproape fiecare tablou de pe perete apărea şi ea. Cum se putea întâmpla asta? Ştiam foarte bine că mama a lipsit din viaţa mea în ultimii 13 ani. M-am uitat la calendarul de deasupra biroului meu, acesta indica o dată care îmi trezea amintiri neplăcute: 9 martie 2008. Am coborât la parter, tata, îmbrăcat pentru muncă, Zack şi Alexis mă aşteptau. Nici n-am mai stat pe gânduri, am alergat spre ei nerăbdătoare şi i-am strâns în braţe. Tata nu înţelegea nimic, credea că nu l-am mai văzut de ieri, la fel şi prietenii mei, însă numai eu ştiam adevărul. Nici nu vroiam să le spun nimic, eram sigură că nu m-ar fi crezut şi, oricum, acum nu mai conta nimic.
Şcoala începe într-o oră! Să nu uiţi!
Eu i-am zâmbit, categoric, lucrurile au revenit la normal.
Sarah! Nu crezi că ai uitat ceva… sau mai bine zis, pe cineva?
Din bucătărie am auzit cum cineva pregătea mâncarea, cum tăia ceapa şi morcovii, auzeam până şi sunetul focului care încălzea apa. Când am intrat, nu ştiam dacă trebuia să fiu bucuroasă, uimită sau şocată. În bucătărie era… mama, după atâta timp care parcă nu a trecut niciodată, aveam ocazia să o văd din nou, să îi zâmbesc şi să o strâng în braţe, n-aş mai fi vrut să-i dau drumul niciodată. Tata, Zack şi Alexis au venit şi ei, astfel a avut loc o îmbrăţişare de familie în adevăratul sens al cuvântului. Din mijlocul îmbrăţişării, tata mi-a amintit:
Înainte să pleci la şcoală, să nu uiţi că cel mai bun prieten al tău te aşteaptă la uşă de ceva vreme. Să nu-i faci aşteptarea prea lungă!
Cel mai bun prieten? Aveam un cel mai bun prieten? Se pare că schimbarea asta radicală nu înceta să mă surprindă. Am deschis uşa şi am văzut cine era dincolo de ea:
Nick? Nick era cel mai bun prieten al meu? Nu că nu mi-aş fi dorit asta, după atâtea prin câte am trecut, Nick era persoana în care aveam cea mai mare încredere, era o parte din familie acum.
Pentru ca ciclul îmbrăţişărilor să fie încheiat cu succes, Nick avea şi el nevoie de o îmbrăţişare. M-am uitat în ochii lui, iar în minte mă întrebam dacă el îşi mai aminteşte tot ce s-a întâmplat şi dacă încă mai avem minţile conectate. Nick a aprobat din cap, a fost un răspuns clar şi pozitiv la gândurile mele.
Totuşi, părea prea frumos ca să fie adevărat, eram înapoi în oraşul meu natal, mama trăia de parcă nu mi-a lipsit niciodată şi un băiat pe care nici nu-l cunosc, Nick, apare într-un mod ciudat în viaţa mea şi o schimbă în cea mai fericită cale posibilă. Eram în braţele lui Nick, mă simţeam bine, prea bine… Când am ridicat privirea, totul a început să se vadă în ceaţă, imaginea părea din ce în ce mai neclară şi sunetul părea distorsionat, nu mai înţelegeam nimic din ce auzeam. Aşa că am închis ochii… După secunde bune, am tresărit şi am deschis ochii. Un şoc mi-a uimit privirea, vedeam doar o cameră întunecată şi în jurul meu era… nimeni. Eram cuprinsă de dezamăgire, se părea că încă eram în bucătărie, în casa mea din Hefei. Atunci m-a lovit… Am realizat că totul a fost un vis, o clipă de fericire datorată lui Nick şi dorinţei mele arzătoare de a-mi revedea familia şi prietenii. Ura şi ciuda m-au cuprins, eram nervoasă, doream să pun capăt acestei situaţii. În singurătatea casei, a vântului ce bătea în ferestre şi a întunericului vag, m-am gândit să scriu toată întâmplarea de care am avut parte, dar şi aceste ultime cuvinte în jurnalul meu din care doresc ca ceilalţi să-mi afle povestea.
Acum, voi pune stiloul lângă jurnal, sper că îl va găsi cineva, apoi… voi… face exact ce a făcut… Josh.

169104_425006330892571_67154858_oTolontan Nicolae, născut la data de 26 Ianuarie 1993. Am absolvit Colegiul Tehnic “Ion Creanga” Tirgu Neamt, iar in momentul de fata sunt student în anul I la Universitatea Ștefan cel Mare Suceava.