Nu se poate fără sos!

          „Apoi pui dumneata în tigaie carnea aia de porc, dar numai şi numai cu pielea în jos, da? Altfel nu se face”, explică comandantul Alistair, de pe H. M. Spaceship „Victoria”.  Skipperul ridică degetul, pentru a sublinia în continuare, iar o felie din acea delicioasă friptură de porc odihnită exact zece minute, după ceas, în cuptor – la maxim 160 de grade! – tocmai profita acum de lipsa gravitaţiei pentru a executa un balet lent pe deasupra capetelor echipajului. „Cu suc de mere e bun, dar io n-aş pune şi sos de smântână atunci când nu e gravitaţie”, îndrăzni Bartholomeu, timonierul. Căpitanul Alistair se înroşi brusc: „Păi nu se poate, nu se poate fără sos! Aşa ceva nu-i britanic! Nu există!” Şi se înecă un pic cu friptura. Echipajul aştepta de fapt desertul: pudingul lipicios de curmale cu caramel şi, desigur, îngheţată, că aşa-i englezeşte! Cel puţin unu´ ca Alistair n-ar fi admis în ruptul capului să urce pe navă dacă nava nu avea combustibil până la semn, ingrediente pentru bucătărioara de vară de la pupa şi, desigur, grog, pentru cazu´ în care se defecta aerul condiţionat… Şi „Victoria” tocmai se desprinse cu uşurinţă de pe orbita Pământului, pentru obişnuita patrulare pe direcţia Lunei 2, satelitul de cupru.

          La nici un anişor-lumină de „Victoria”, naviga ceea ce s-ar putea numi în limbajul nostru o navă inter-intergalactică, cu ceea ce s-ar putea numi echipaj la, să-i spunem, „bord”, alcătuit din tot felul de creaturi cam hidoase după gustul nostru, dar, nu-i aşa, „bărbatul să fie doar puţin mai frumos decât dracu´”, trăia ceea ce noi înţelegem printr-o mare emoţie. „Echipajul” de alieni, toţi mostruleţii aceia blajini beleau ceea ce am putea zice că erau ochişori  pe ceva asemănător cu un radar din acela primitivu´, de secol XXIII pământean… Chestia aia, nava (semănea mai degrabă cu o tigaie pe care se aşezase un elefant mare şi poate roz) venea de la vreun milion de ani tereştri depărtare, şi era destul de mult chiar şi pentru specia aia care trăia muuult, dom´le, fooorte mult!  O discuţie, să-i zicem discuţie la mârâitul acela general, din care ăştia totuşi se înţelegeau, se înfiripă chiar în momentu´ ăla. „Aha, uite-un obiect cu traictorie inteligentă!” – atrase atenţia chestia aia ce părea a fi comandantul: „După atâta timp în Spaţiu, în sfârşit întâlnim, cine ar fi crezut, viaţă inteligentă! S-o călcăm deci pe cucoana!” Era vorba despre ceea ce s-ar numi la noi „acceleraţie”. Ideea era să se intre naibii direct într-a cincea vieză supersupraluminică şi să ajungă pe dată la întâlnire cu „Victoria”, da´ asta însemna consum mult! Echipajul cam morcoti: „Domnu´ inginer comandant, sir (cam aşa aş traduce mârâiala respectivă), de ieşim de pe traictorie, ne ducem dracu´ şi rămânem fără combustibil!” „Luăm de la fiinţele inteligente, la întâlnire.” „Şi dacă se opresc brusc?” „N-ar avea sens – nicio fiinţă inteligentă nu ar opri fără motiv!” – spuse ceea ce am numi noi „Comandantul”. Adevăru´ îl ştiau toate fiinţele alea: dacă ratau întâlnirea cu obiectul pământean, nu mai ajungeau niciodată la destinaţie şi crăpau dracului pe drum! Dar, nu-i aşa, merită să rişti orice dacă e la mijloc şansa întâlnirii între două civilizaţii!

          Pe „Victoria”, secundele se scurgeau binişor. „Stop!” – comandă skipperul, cu ochiul la ceas. Nostromul ridică din sprâncene, însă comandantul îl lămuri pe dată: „It´s five o´clock tea! Or coffee…”

Victor Cilincă

Sunt Victor Cilincă, mai prezent în fandomul nostru până prin 1995, cred. Membru USR, inginer, ziarist, autorul romanului ucronic - "Das Mioritza Reich", Premiul pentru roman al Editurii Tracus Arte, 2013, publicat în fanzine din Marea Britanie, Franta, Canada si SUA și într-o antologie SF în SUA. Premiul Antarg în 1987 cu o proză de sertar. Pubicat sporadic în Jurnalul SF, Almanahul Anticipația (1990, cu o proză de sertar). Din cele 28 cărți publicate, din genuri diferite, 10 fiind romane, au văzut lumina tiparului 3 romane SF: "Push-push!", "Jihad" și "Das Mioritza Reich"

More Posts