„Apoi pui dumneata în tigaie carnea aia de porc, dar numai şi numai cu pielea în jos, da? Altfel nu se face”, explică comandantul Alistair, de pe H. M. Spaceship „Victoria”. Skipperul ridică degetul, pentru a sublinia în continuare, iar o felie din acea delicioasă friptură de porc odihnită exact zece minute, după ceas, în cuptor – la maxim 160 de grade! – tocmai profita acum de lipsa gravitaţiei pentru a executa un balet lent pe deasupra capetelor echipajului. „Cu suc de mere e bun, dar io n-aş pune şi sos de smântână atunci când nu e gravitaţie”, îndrăzni Bartholomeu, timonierul. Căpitanul Alistair se înroşi brusc: „Păi nu se poate, nu se poate fără sos! Aşa ceva nu-i britanic! Nu există!” Şi se înecă un pic cu friptura. Echipajul aştepta de fapt desertul: pudingul lipicios de curmale cu caramel şi, desigur, îngheţată, că aşa-i englezeşte! Cel puţin unu´ ca Alistair n-ar fi admis în ruptul capului să urce pe navă dacă nava nu avea combustibil până la semn, ingrediente pentru bucătărioara de vară de la pupa şi, desigur, grog, pentru cazu´ în care se defecta aerul condiţionat… Şi „Victoria” tocmai se desprinse cu uşurinţă de pe orbita Pământului, pentru obişnuita patrulare pe direcţia Lunei 2, satelitul de cupru.
La nici un anişor-lumină de „Victoria”, naviga ceea ce s-ar putea numi în limbajul nostru o navă inter-intergalactică, cu ceea ce s-ar putea numi echipaj la, să-i spunem, „bord”, alcătuit din tot felul de creaturi cam hidoase după gustul nostru, dar, nu-i aşa, „bărbatul să fie doar puţin mai frumos decât dracu´”, trăia ceea ce noi înţelegem printr-o mare emoţie. „Echipajul” de alieni, toţi mostruleţii aceia blajini beleau ceea ce am putea zice că erau ochişori pe ceva asemănător cu un radar din acela primitivu´, de secol XXIII pământean… Chestia aia, nava (semănea mai degrabă cu o tigaie pe care se aşezase un elefant mare şi poate roz) venea de la vreun milion de ani tereştri depărtare, şi era destul de mult chiar şi pentru specia aia care trăia muuult, dom´le, fooorte mult! O discuţie, să-i zicem discuţie la mârâitul acela general, din care ăştia totuşi se înţelegeau, se înfiripă chiar în momentu´ ăla. „Aha, uite-un obiect cu traictorie inteligentă!” – atrase atenţia chestia aia ce părea a fi comandantul: „După atâta timp în Spaţiu, în sfârşit întâlnim, cine ar fi crezut, viaţă inteligentă! S-o călcăm deci pe cucoana!” Era vorba despre ceea ce s-ar numi la noi „acceleraţie”. Ideea era să se intre naibii direct într-a cincea vieză supersupraluminică şi să ajungă pe dată la întâlnire cu „Victoria”, da´ asta însemna consum mult! Echipajul cam morcoti: „Domnu´ inginer comandant, sir (cam aşa aş traduce mârâiala respectivă), de ieşim de pe traictorie, ne ducem dracu´ şi rămânem fără combustibil!” „Luăm de la fiinţele inteligente, la întâlnire.” „Şi dacă se opresc brusc?” „N-ar avea sens – nicio fiinţă inteligentă nu ar opri fără motiv!” – spuse ceea ce am numi noi „Comandantul”. Adevăru´ îl ştiau toate fiinţele alea: dacă ratau întâlnirea cu obiectul pământean, nu mai ajungeau niciodată la destinaţie şi crăpau dracului pe drum! Dar, nu-i aşa, merită să rişti orice dacă e la mijloc şansa întâlnirii între două civilizaţii!
Pe „Victoria”, secundele se scurgeau binişor. „Stop!” – comandă skipperul, cu ochiul la ceas. Nostromul ridică din sprâncene, însă comandantul îl lămuri pe dată: „It´s five o´clock tea! Or coffee…”
3 comments
Tavi says:
Apr 20, 2017
Maxximizeaza (viata) in aer…Esenta starii de fericire, in opinia mea.
Ovidiu Bufnilă says:
Aug 17, 2018
L-am descoperit pe Victor Cilincă în timpul studentiei mele la Galati, pe când eram redactor sef la revista Orientari. L-am încurajat să scrie SF. L-am încurajat chiar foarte tare. Așa cum am descoperit și încurajat o mulțime de scriitori SF care încă mai palpită în peisaj.
Cum îl țin eu minte, Cilincă era un haios, inteligent, perspicace. L-am adus la revistă și l-am pus pe scris.
Ma bucur să întâlnesc acest text semnat de el. A scris 28 de carți, oh, ce prolific e Cilincă al meu.
În revista Orientări, în acele vremuri, i-am promovat și pe timișoreni, într-un schimb memorabil de texte SF între Galați și Timișoara.
Practic, am introdus Literatura SF în Galați începând cu 1977. Așa cum am introdus Literatura SF în Bistrița Năsăud în anul 1982. și tot în acel an, în Bacău.
Istoria mea este atât de teribilă încât uneori îmi vine să cred că toată viața mea e un story SF și nimic altceva.
Textul lui Cilincă e echilibrat, îmi place asta. Dacă o fi să citească aceste cuvinte ale mele, îl salut cu frenezie.
Victor Cilincă says:
Jul 18, 2019
Te contrasalut frenetic rău, frate neobosit de ficţiune! Îţi răspund cu plăcere din viitor, căci abia în 2019 am descoperit mesajul tău.:) Aşa am păţin cu o cronică nemaipomenit de laudativă la romanul meu SF “Das Mioritza Reich”, din revista SF a Universităţii din Birmingham. Am descoperit-o recent, dar a fost scrisă în… 2014! dintr-o Ţin minte că mi l-ai băgat pe gât pe Marquez, cu “Un veac de singurătate”. Cum în prima pagină am găsit deja destule suibiecte care meritau dezvoltate în nuvele ori chiar romane, n-am avut curaj să mai citesc, de tamă că se va diminua pe parcurs. Ţi-am dat cartea înapoi. Am citit-o mai târziu într-o sală de lectură şi umbra celui care a făcut SF-ul să cotească m-a influenţat, ca şi pe tine. Am scăpat după un roman-pastişă, dar tot îl iubesc.
Cred că am semnat, pe rând, cu acelaşi pseudonim, la “Orientări”: Eil Fiklip…