GSF80 banner-650

          Maast clipi când ceasul – pe a treia etajeră la dreapta, deasupra cuțitului însângerat, sub ghemul de cabluri pe care își tot promitea să îl descurce mâine, niciodată astăzi – începu să sune incontrolabil de parcă ar fi avut cu adevărat viață și o personalitate cam colerică. 00:00 arăta cu prea multă mândrie. Păcat că era stricat și își amintea acea oră doar ocazional, spre disperarea lui Maast. Clipi din nou. Ecranul din fața lui era mort, observă acum. Țigara care îi atârna în colțul stâng al gurii era arsă de mult.

          Se uită obosit la ecran până când, cu mult efort, de parcă ar fi condus o mașinărie grea, își ridică unul din brațe și cu un deget încă amorțit bătu ușurel în el. Scuipă mucul de țigară pe jos, unde se adăugă unui covor ordonat de prieteni similari cu excepția unor necunoscuți cu carapace negre care puteau să se târască pentru că posedau ceva ce mucurile nu aveau: viață.

          – Haide, nu face asta acum, bolborosi cu jumătate de gură și, de cum a spus-o, ecranul reveni la viață și munca lui neterminată îi apăru în față ca o umbră ce se contura deasupra lui. Oftă și își analiză degetele acoperite de plasturi. Un mesaj fusese scris peste ele cu litere mari în timp ce dormea. Mai dormi și-ntr-un pat, idiotule. Semnat pur și simplu: B. Zâmbi. O știa pe B. B venea pe la el câteodată. De cele mai multe ori neanunțată. De multe ori când el nu era acasă sau când boala pe care o contractase cine știe unde îl lăsa inconștient cu orele.

          Nu știa de ce, dar lui B îi păsa că nu dormea. B trăia undeva în apropiere. Posibil chiar în aceeași clădire. Același etaj. B probabil se simțea singură. Nu avea leșinuri să-i țină companie. Nu o plăcea cât o tolera. B vorbea mult. Nu îi rămâneau în minte mai mult de jumătate din lucrurile pe care le spunea. Vorbea prea repede, prea mult. Pentru cineva ca el, care evita compania oamenilor atât de fățiș, era greu să țină pasul cu ea.

          Ura faptul că B îi dădea o măsură a timpului. Îi plăcea ca zilele să îi fie identice, repetabile, nedeslușite. Gândea în numere de zile când era vorba de munca lui. În câteva zile trebuia să termine un lucru sau altul. Încă atâtea și trebuia să-și ridice plata și să livreze rezultatele. Nu avea simțul zilei sau al nopții – era motivul pentru care alesese să trăiască în mahalalele infecte unde lumina soarelui nu ajungea. Cât despre zilele săptămânii, lunile sau chiar anul nu avea nici cea mai vagă idee, încetase de mult să le numere.

          În ultimul timp, însă, găsise o măsură de timp în B. Îi vorbea despre vreme și anotimpuri și sărbători de care știa. Începuse astfel să redobândească un simț al timpului și nu-i plăcea. Voia să-i spună lui B despre asta, dar B era descurajantă și iubea timpul și măsura lui prea mult.

          – Maast, ingrat nevrotic ce ești! Un ecran din stânga lui se aprinse brusc și vocea furioasă țipă înainte ca imaginea purtătorului său să aibă ocazia să umple cadrul. Unde naiba ai fost? Încerc să dau de tine de câteva ore, dar fiecare cablu conectat la consola aceea învechită a ta era pus pe silențios.

          – Îmi pare rău. De fiecare dată când semnele mele vitale arată că sunt…, s-a gândit pentru un moment să fie sincer, dar se întrebă dacă Lau nu l-ar declara fără folos atunci și nu și-ar căuta ajutor altundeva – deși erau slabe șansele să-și găsească pe cineva atât de serviabil și fără ambiții ca Maast. Adormit, a decis că o minciună era varianta mai sigură. Totul îmi urmează exemplu. E politicoasă în felul ăsta.

          – Dintre toate prostiile…, Lau oftă și trecându-și o mână prin părul său perfect pieptănat, adăugă: Într-o zi o să fiu concediat din cauza ta și-atunci unde o să ajungem amândoi?

          – Presupun că eu voi fi tot aici, a răspuns și se abținu să zâmbească. Cât despre tine…, am auzit că este un loc liber la capătul coridorului. Nu e prea spațios, dar…

          – Nici nu glumi pe tema asta, doar gândul fu de-ajuns pentru a-l oripila pe Lau. Motivul pentru care nu se gândea niciodată să-l caute pe Maast în persoană – nici când era vorba de ceva urgent – era pentru că ar fi trebuit să coboare sub nivelul 21 ca să ajungă la el. Doar prezența lui acolo ar fi fost îndeajuns pentru a-i compromite buna imagine în societate și, probabil, pentru a-i cauza un atac groaznic de ochlofobie.

          – Bine, bine. Ne vedem la poarta de intrare a Nivelului 22 în patru ore, Maast l-a alungat și conexiunea s-a întrerupt înainte ca Lau să aibă ocazia să se plângă.

          Își rezemă capul într-o mână și oftă. Nu-i plăcea să lucreze. Nu-i plăcea să facă nimic de fapt. Nici măcar să stea acolo și să se uite pierdut la ecran. Undeva în subconștient recunoștea că situația lui actuală era în întregime vina lui. El era cel care îl făcuse pe Lau atât de dependent de el. Chiar dacă Lau ar fi respins vehement o asemenea teorie, Maast știa adevărul. La început simțise un fior de plăcere la gândul că munca lui va decide soarta lui Lau și poziția lui în societate. Îi plăcea să-l chinuie inserând ocazional greșeli în munca sa și să asculte cu o plăcere perversă când Lau îi povestea cum fusese certat de șefii săi. Lau nu fusese prea amabil cu el la școală. Merita să fie pedepsit câteodată.   

          Proiectele, în general, constau în scrierea unor programe bazate pe parametri prestabiliți și munți de informații prea greu de digerat pentru o minte umană. Uneori putea să jure că făcea inventare pentru depozite, alteori că plănuiește un nou nivel al orașului, mișcă sateliți sau modifică vremea.

          – Ce ciudat, a plouat azi, așa de nicăieri. S-a făcut 12 și s-a pornit brusc, i-a spus B într-o zi când Lau a predat un proiect intitulat AP-12PM. Aversă de ploaie la amiază. Maast știa cum să programeze vremea orașului acum pentru că Lau era un idiot care nu se gândea nici să schimbe titlurile proiectelor pe care i le dădea. Bineînțeles că Lau credea că lui Maast nu i-ar fi păsat și dacă și-ar fi dat seama ce era. Avea dreptate, ce-i păsa lui Maast de vreme?

          Munca din acea zi îi amintea de algoritmii pe care îi învățase pe când era încă la Academie. Treabă de începător. Teribil de plictisitor. Nu-i de mirare că leșinase. Pe când termină, mai avea vreo oră să ajungă la Poarta 22. Avea să întârzie cu siguranță. Nu că i-ar fi părut rău. După cum îi spusese B de câteva ori în săptămâna aceea, era iarnă și îl încânta gândul că Lau îl aștepta înghețat undeva.  

          Se ridică și oasele-i trosniră ca încheieturile unei mașini vechi care n-au mai fost unse de-o veșnicie. Își luă haina și cipul cu programul pe care tocmai îl terminase și plecă. Căutând prin buzunare, dădu de o pereche de mănuși și de-un ambalaj de bomboane vechi.

          – O, da, a murmurat amintindu-și că haina îi aparținuse bătrânului care murise cu câteva nopți în urmă din cauza frigului. N-avusese cu ce să se încălzească. Nimeni nu venise să-i ridice lucrurile, așa că vecinii le împărțiseră între ei. Maast nu fusese acolo când vulturii descinseseră asupra apartamentului, dar B se dusese. Luase haina și mănușile și i le adusese.

          – Nu mai are nevoie de ele și cred că dacă te las să faci cum vrei tu, mai devreme sau mai târziu o să ai aceeași soartă ca el, îi spusese în timp ce aproape îl forță să încerce haina. Avea mărimea potrivită.

          S-a uitat un moment la ambalajul de bomboană transparent. Bătrânului îi plăcuseră dulciurile mai mult decât unui copil. Își amintea că mânca cutii întregi din gunoaiele artificiale vândute la fiecare colț al mahalalelor ca bomboane. Îmbolnăveau copiii, dar când s-au gândit ei vreodată la asta? Părinții mai încercau să-i oprească uneori, dar nu ajungeau prea departe. Maast îi ceruse lui Lau să-i cumpere o cutie de ciocolată de calitate – de felul celor care puteau fi găsite doar în nivelurile de sus – pentru un băiat care stătea pe același palier cu el. S-a bucurat când le-a primit, dar după ce a gustat una, a scuipat-o și i-a spus că nu sunt dulciuri adevărate. Le voia pe cele ieftine din mahala. Îi plăceau cel mai mult și a mâncat atâtea încât i-au crescut două degete în plus și a murit când o nouă aortă i-a țâșnit în inimă. Dacă bătrânul n-ar fi murit de frig, dulciurile l-ar fi omorât până la urmă. Totuși, se gândi Maast, probabil i-ar fi plăcut mai mult să moară dintr-o supradoză de bomboane. Înfundă ambalajul înapoi în buzunar și ieși în stradă.  

          Clădirile erau acoperite de postere prin care Primăria anunța viitoarea lansare a unui prototip de navă spațială numit Cerberus. B îi povestise despre asta. Nu se așteptase însă ca entuziasmul să ajungă până în mahalale. Ce era în spațiu de-i făcea și pe cei fără speranță să viseze?

           

          ***

           

          Lau, cu părul lui blond și ondulat aranjat după urechi cu grijă, uniformă albă imaculată, cravată de-un albastru-azur, mănuși fără pată, și fiecare cută a paltonului aranjată cu meticulozitate, era în mod evident înghețat, dar o îndura cu un aer de-a dreptul regal. Asta era diferența esențială dintre Maast și Lau: Maast se potrivea mintal rolului, Lau fizic. Observându-l, aerul de indiferență studiată al lui Lau se topi mai repede ca zăpada în straturile de nori acizi ce pluteau deasupra celor mai joase cercuri ale iadului, numele de alint dat de locuitorii nivelurilor de sus mahalalei în care stătea Maast.

          – Deja ți s-a stricat ceasul pe care ți l-am dat? Lau era responsabil pentru acel pâlpâit ocazional care deranja rutina zilnică a lui Maast.

          – Nu, merge bine, Maast nu voia un alt ceas. Unul care ar fi putut să meargă.

          – Atunci folosește-l, spuse iritat, dar deși putea să simtă insultele care îi jucau pe vârful limbii, iar buzele i se crispaseră o secundă de parcă era gata să le dea drumul, n-a mai adăugat nimic. Maast avea toane ciudate. Maast era un ticălos care ar fi fost în stare să-i distrugă cariera dintr-un capriciu.

          – Ia-l, spune-i măscăriciului care a scris asemenea prostii să meargă înapoi la Academie și să se gândească la altă carieră. A fost o joacă de copil, i-a spus Maast  înmânându-i cipul.

          Lau îl ținu în palmă un moment de parcă l-ar fi cântărit și se încruntă. Maast știa foarte bine acea privire. Însemna că Lau încercase să rezolve singur problema înainte de a i-o trimite, dar o găsise de-a dreptul imposibil de înțeles. Câteodată lui Maast îi părea rău pentru el. Nu era vina lui. Mintea lui pur și simplu nu era făcută pentru așa ceva. Știa că Lau încercase din răsputeri să priceapă când era la Academie, dar totul îi trecuse peste urechi. Familia lui însă nu putea să accepte asta și a făcut cum a crezut că e mai bine: s-a prefăcut că problema nu există. Fapt care îl pusese pe Lau în situația precară în care se afla acum.  

          – Nu ai… exagerat, nu-i așa? l-a întrebat ridicându-și privirile spre el, iar Maast își scutură doar capul în semn de nu. Nu se lăsa niciodată purtat de val când programa pentru că l-ar fi făcut pe Lau să iasă prea mult în evidență. Scopul lui Lau în viață era să rămână total neremarcat și să pară – cel puțin din punct de vedere profesional – un tehnocrat de nivel mediu cu nimic special de oferit, dar care putea să-și facă treaba îndeajuns de bine încât să nu păteze reputația familiei lui.

          Lau oftă la fel de dramatic ca-ntotdeauna – Maast credea că se consideră un erou tragic pentru că ezita să se împotrivească dorințelor familiei lui – apoi a scos dintr-un buzunar al curelei o cutiuță neagră și i-o oferi. Maast o luă, nici n-o deschise, o puse direct în buzunar, lângă ambalajul de bomboane. Era gata să plece. Simțea și el, în sfârșit, frigul săgetându-l ca o mie de mici pumnale care i se înfingeau în trup.

          – Mai vrei ceva? Îl întrebă nerăbdător, dându-i de înțeles că voia să plece.

          – N-o să mai fie nimic pentru o săptămână sau mai mult. Lucrurile merg destul de încet…

          Observă că Maast se uita în jos din nou. Întotdeauna era așa. Lau încercă să-și amintească ultima oară când îl văzuse uitându-se la ceva deasupra nivelului papucilor săi și nu era sigur că o făcuse vreodată. Mănuși albe imaculate se îndreptară spre Maast și degete lungi și elegante îi apucară bărbia și i-o ridicară.

          – Mai uită-te în sus din când în când, a murmurat exasperat, iar Maast se gândi că Lau nu l-ar fi atins niciodată dacă n-ar fi purtat mănuși și chiar și acelea păreau pătate de contactul cu piele lui nerasă.

          Primul lucru pe care îl văzu Maast când se uită în sfârșit în sus pentru a-l mulțumi pe Lau fu lumina orbitoare a soarelui, al doilea fu fața zâmbitoare a lui B pe toate ecranele care se perindau pe dirijabile printre clădirile înalte și subțiri ale nivelului 21. 

          – Cine e? Întrebă clipind și trăgându-și bărbia din mâna lui Lau. Acesta îi urmări privirea, neînțelegându-i întrebarea, iar când zări ecranele se uită la Maast cu scepticism.

          – Cum poți să nu știi? îl certă. O caută de săptămâni. Se pare că a evadat dintr-o instituție de maximă securitate și a încercat să-l asasineze pe Ministrul Sănătății. Zău, nu știu pe ce lume trăiești, dădu din cap a dezaprobare.

          – Cea de dedesubt, bineînțeles, răspunse Maast, căzut pe gânduri, privind încă ecranele. Pentru ce a fost încarcerată?

          – Nu era o închisoare, i-a explicat. Era un laborator. A fost unul dintre acei embrioni fabricați genetic care a supraviețuit destul de mult testelor pentru a i se da voie să se nască. Se spune că au vrut să construiască o inteligență artificială organică.

          – Așa să fie? Maast spuse absent, apoi brusc: Ne vedem săptămâna viitoare?

          Lau făcu un gest indescifrabil cu mâna pe care Maast îl acceptă ca un semn de plecare și sări pe acoperișul celui mai apropiat lift de serviciu care mergea în jos. Era cea mai rapidă metodă de a coborî în mahala.

          Când ajunse acasă, simți că ceva nu era în regulă. Mai mult decât vopseaua cojită de pe pereții subțiri și oxidați de ploia acidă care se scurgea ocazional înăuntru din streșini. Sau singurul bec care mai funcționa și care lumina mult prea slab, de parcă-și anunța inevitabila moarte. Nu se prea gândea la condițiile groaznice în care alesese să trăiască. De obicei nu observa atmosfera mohorâtă și felul în care totul părea să urle a mizerie. Dădu vina pe faptul că descoperise identitatea lui B.

          Maast își dăduse seama că B nu vorbise niciodată despre ea însăși – cine era, de unde era – așa că nu putea s-o facă mincinoasă. N-a întrebat-o niciodată așa că ea nu i-a spus nimic. Și totuși era ceva ciudat în podelele lui murdare și ecranele lui adormite. Oare era pentru că, după atâta timp, își conștientizase brusc împrejurimile? Nu putea să-și dea seama, ani întregi petrecuți ignorând mediul extern îl transformaseră într-un observator mai puțin decât ager. Ochii i se plimbară peste ceasul care încă mai clipea apatic în lumina slabă și apoi spre spațiul de sub el. Cuțitul acela însângerat. De unde venise?

          – Ești acasă, B apăru în prag, la fel de veselă ca întotdeauna, îmbrăcată din cap până în picioare în lână sintetică – nu suporta frigul.

          – Nu știi cumva de unde e acel cuțit? i-l indică și B zâmbi:

          – Ești tare vorbăreț azi. De obicei e doar ce sau a-ha, a zis. Dar ca să-ți răspund întrebării, nu, nu am nici cea mai mică idee ce ai fi putut face cu acel cuțit. Arată cam îngrozitor, așa că mi-a fost frică să te întreb. Dacă ar fi să ghicesc, aș zice că ai înjunghiat vreun șoarece cu el. Poate cel care tot îți ronțăie cablurile. Sau poate un intrus. 

          – Intrus? încercă din răsputeri să-și amintească. Era destul de sigur că acel cuțit nu fusese acolo ultima dată când își pierduse conștiința.

          – Poate cineva și-a dat seama că nu ești chiar atât de sărac având în vedere toate consolele tale și a încercat să facă o prostie, a sugerat.

          – Nu am un cuțit…Deși era o bucătărioară undeva în spate, nu o folosea niciodată. Când își amintea să mănânce, încălzea pachete înghețate și mânca cu furculițele de unică folosință pe care le primea gratis în ambalaje. Mi-ai adus un cuțit? B îi aducea mereu lucruri. Dacă le voia sau nu. Ca haina de pe el. Ca și cuțitul cu sânge uscat de sub lumina pâlpâitoare a ceasului.

          – Ai făcut ceva? a întrebat-o când nu i-a răspuns. Ai omorât pe cineva și ai adus cuțitul aici? A dat din cap. Știu că ești urmărită. Am văzut anunțurile de pe nivelurile de sus. Nu-mi pasă ce a trebuit să faci ca să te protejezi, dar spune-mi dacă e al tău.

          – E al meu, a recunoscut. Dar nu eu l-am folosit, ci tu.

          – Eu, a murmurat și s-a uitat la mâinile lui și degetele acoperite de bandaje. M-am tăiat?

          – Nu, a făcut o pauză lungă înainte de a continua: Ai omorât pe cineva.

          – Am…, s-a încruntat, dar apoi s-a relaxat când și-a dat seama ca nu avea sens. Pe cine aș omorî? B nu i-a răspuns. B, pe cine aș omorî? Își ridică tonul și întrebă cu mai multă duritate.

          – Pe cei care încearcă să mă ducă înapoi, B a răspuns într-o șoaptă.

          – De ce i-aș omorî EU? De ce nu tu?

          – Pentru că mă știu prea bine. Am fost făcută și crescută într-un laborator. Sunt condiționată să fiu previzibilă. Știu ce alegeri voi face, ce reacții voi avea la ce stimulenți. De ce crezi că m-au găsit până și aici? Erai singura soluție, Maast. Trebuie să înțelegi de ce am făcut-o, a încercat să-l convingă, dar a reușit doar să-l deruteze.

          – Ce ai făcut?

          – Ai fost cel mai ușor de abordat. Un specimen izolat. Nu aveai nicio țintă. Niciun scop. Te-am reprogramat doar să ai unul, i-a explicat cu entuziasm. Faptul că am fost crescută în acel laborator nu m-a învățat multe despre lumea reală, dar m-a făcut destul de versată în imprimare neurologică. 

          – Reprogramat? Își dădu brusc seama că leșinurile lui începuseră în cam aceeași perioadă în care B se înființase la ușa lui, cerând să împrumute furculițe. M-ai spălat pe creier?

          – Ți-am rescris sistemul de valori ca să consideri protecția mea prioritatea ta numărul unu. Siguranța mea este scopul vieții tale acum, a zis. Trebuia doar să te urmăresc puțin ca să-mi dau seama cât de mizeră îți era viața.

          – Schimbă-l înapoi! Anulează orice ai făcut! Îi ceru.

          – Nu e ceva ce poate fi inversat, Maast. Mintea ta a acceptat schimbarea cu asemenea zel, încât și eu am fost surprinsă. A devenit atât de dedicată noului scop încât a decis să șteargă vechea personalitate în favoarea uneia noi al cărei singur scop e protecția mea, îl privi cu milă în timp ce se clătină și se prăbuși în scaunul din fața ecranelor, împietrit.

          Ochii i se ridicară spre consolă. Privirea insistă acolo și B îi confirmă temerile:     

          – Sincer, m-am gândit că-ți vei da seama mai devreme. N-am fost prea subtilă când am modificat-o, pe de altă parte ai un adevărat talent pentru a ignora totul din jurul tău. De-asta am crezut că mesajele subliminale vor funcționa cel mai bine.

          – A fost în consolă în tot acest timp, a murmurat.

          – Nimic altceva nu avea atenția ta totală, îi spuse cu un zâmbet. N-ai de ce să-ți faci griji însă. Nu intenționez să duc toate astea mai departe de atât. Mi-am petrecut destul din viață încarcerată pentru a nu i-o dori altcuiva. Căută ceva prin buzunare în timp ce continuă: Cealaltă personalitate a ta, din păcate, e ca o gorilă. Foarte violent dacă e provocat și fără aptitudinile tale intelectuale. Nu putea să mă ajute cu ce aveam nevoie. Tu ai fost cel care mi-a oferit cheia libertății în cele din urmă. Iar asta e tot ce am vrut.

          Scoase din buzunar un cip care semăna cu cele pe care i le dădea de obicei lui Lau și continuă:

          – La început, am crezut că dacă omor persoana responsabilă pentru program, laboratorul va fi închis, iar eu voi fi liberă. De-asta mi s-a dat voie să scap. Știau că cred asta. Omul acela – îi spuneau ministrul – le tăiase fondurile și voiau să scape de el. Mi-am dat seama că asta voiau înainte să fie prea târziu, am fugit și am venit aici. Locul în care nimeni nu pune întrebări. De-asta ai venit și tu aici, nu? Se opri un moment, jucându-se cu cipul printre degete. Cu toate astea, m-au găsit și aici. Erai plasa mea de cădere, o amenințare imprevizibilă și arbitrară. N-are rost însă. Dacă au trimis o persoană să mă găsească, data viitoare vor fi  zece. Dacă fug din nou nu se va schimba nimic. S-ar repeta tot același lanț de evenimente până când m-ar prinde într-o zi .    

          – Nu te gândești să te sinucizi, nu?

          – Nu, a râs. Am să merg undeva unde nu mă pot prinde. Se uită în sus la tavan de parcă locul despre care vorbea era undeva acolo sus. Nu îi luă mult lui Maast să-și dea seama de intențiile ei. Programul pe care-l scrisese mai devreme – puțin ciudat comparativ cu ce făcea de obicei pentru Lau – fusese doar o acoperire pentru un cod pe care îl spărsese fără să-și dea seama. Rezultatele fuseseră niște numere care îi aduceau aminte de secvențele de lansare pentru sateliții de vreme. Iar dacă B voia să meargă în sus, era doar un loc unde putea să o facă.

          – Vrei să deturnezi Cerberusul? B zâmbi doar ca un copil neastâmpărat. Își frecă fața obosit.

          – Ce ești? Ce încercau să facă? a întrebat.

          – Roboți organici sau oameni perfecți? Sau poate voiau să li se dea voie să experimenteze pe oameni, iar având în vedere că noi nu ne-am născut, puteau să nu ne considere umani în sensul convențional al cuvântului, oferi ca explicație.

          – Dar tu… ce crezi că ești?

          – Eu? Doar o fată isteață, a zis cu un surâs.

          Ușa se deschise brusc și un grup de oameni în armuri negre intrară în cameră și îi înconjurară. Fețele le erau ascunse în spatele unor măști protectoare. Pistoale automate fură îndreptate spre capul lui Maast. În timp ce îi legau mâinile, B îi strigă numele. Îi luă doar o secundă să leșine.

           

          ***

           

          Când se trezi, era lungit pe podea cu fața lipită de covor și ceva greu îi apăsa picioarele. Era trupul unuia dintre cei care îi atacaseră. La un metru de el, un pistol fusese lăsat neglijent în mijlocul podelei. Un alt cadavru era întins peste rămășițele consolei lui distruse. În mod curios, deși hainele îi erau îmbibate cu sânge, Maast nu era rănit. B nu era nicăieri. Undeva lângă bucătărie era un alt corp cu cuțitul înfipt în piept, cu sânge proaspăt acoperindu-l pe cel vechi în timp ce o insectă îi cerceta ascuțimea lamei.

          Maast se ridică anevoie și se impiedică, neștiind ce caută. Mai multe cadavre? Pe B? Un semn că scăpase cu bine? Își dădu brusc seama că apartamentul lui era plin de trupurile neînsuflețite ale unor ofițeri de o tagmă sau alta, iar el era acoperit de sânge. Nu putea să scape cu asta nici în mahalale. În timp ce acest gând i se limpezi în minte, o senzație de rău augur îi acapară simțurile. Se plimbă prin cameră, încercând să găsească o soluție când observă o mișcare sub biroul lui. Se aplecă și observă șoricelul care îl năpăstuia de luni de zile ronțăind cu seninătate cablurile de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

           

          ***

           

          Când Lau deschise ușa, era în picioarele goale, părul îi era ud și corpul înfășurat într-un halat alb. Se uită surprins la Maast și-apoi observă cu îngrijorare sângele de pe hainele lui.

          – Bună seara, Lau. Văd că irosești resursele planetei, spuse îndreptând o mână însângerată înspre părul lui ud, dar Lau făcu un pas înapoi și se strâmbă. Nimeni nu mai făcea băi adevărate. Nu de când se inventaseră curățătoarele, varianta sigură pentru oameni a curățării chimice. Băile erau acum un lux pe care și-l permiteau doar familiile foarte bogate ca și cea a lui Lau.

          – Ce cauți aici? L-a întrebat încruntându-se, dar îl pofti înăuntru și-apoi verifică coridorul pentru potențiali spioni.

          – Stai liniștit, nu m-a văzut nimeni, am urcat prin liftul pentru roboții de serviciu, îl asigură. Lau închise ușa și se uită la el plin de suspiciune.

          – Ce vrei de la mine? Ai venit să-mi faci probleme? îl acuză fără milă.

          – E o chestie tare amuzantă, Maast râse forțat în timp ce stătea stânjenit în sufrageria enormă a lui Lau, la fel de albă și imaculată ca stăpânul ei. Am avut niște probleme… E foarte amuzant, repetă. Trebuie să mă fac nevăzut o vreme și mi-am dat seama că… practic ești singura persoană pe care o cunosc.

          – Sunt singurul tău prieten? Ce trist, Lau zise cu un zâmbet răutăcios și se gândi pentru un moment să-l arunce înapoi în liftul roboților pentru toate problemele pe care i le făcuse de-a lungul anilor, dar își dădu seama că nu poate. Ești prea patetic să mai pot spune ceva, oferi în schimb cu dispreț.

          – Dă-mi voie să-ți folosesc doar curățătorul și dacă pot să împrumut o miniconsolă, am să plec în mai puțin de o oră, îi promise, iar Lau oftă.

          – Nu am curățător, va trebui să faci un duș, îi spuse și îl conduse spre o ușă de la sfârșitul unui coridor larg. Sper că ți-ai dat seama că mi-ai dat cipul greșit când ne-am întâlnit. Noroc că m-am uitat peste el înainte de a-l da mai departe. Imaginează-ți ce probleme aș fi avut dacă l-aș fi predat așa!

          – Da, imaginează-ți, Maast râse. Lau n-avea nici cea mai mică idee ce anume avea în posesia lui.

          Maast nu făcuse niciodată duș sau baie până atunci. Își amintea vag că se jucase pe malul unui râu când era copil, dar atunci fusese singura dată când folosise apa pentru altceva decât pentru hidratare. Lau îi arătă cum să-l folosească, apoi plecă. În timp ce apa îi aluneca pe trup, îi veni în minte ploaia. Cum și-o amintea de la școală, căzând din cer, rece pe pielea lui. Nu stropii acizi de un verzui murdar ce cădeau deasupra mahalalei. Puțini mai aveau norocul de a putea simți ploaia înviorătoare pe care și-o amintea el de când era elev. Ceilalți copii râdeau de el pentru că stătea afară ore întregi și râseră și mai tare când se îmbolnăvi din cauza asta. Lau îl întrebase o dată de ce o făcea, venind să-i vorbească, purtând o umbrelă de modă veche peste umăr și privindu-l cu curiozitate. Maast nu putea să-i explice. Poate omul fusese totuși făcut pentru a se scălda în ape.

          – Cine irosește resursele planetei acum? Lau stătea în ușă și Maast își dădu seama că pierduse noțiunea timpului. Era ghemuit lângă perete sub torentul de apă, iar Lau fusese plecat de ceva vreme. Observând că ceva nu era în regulă, Lau se apropie și vru să oprească apa, dar Maast îl apucă de braț.

          – Nu, las-o, îi ceru pe un ton aproape rugător. Lau încuviință și își luă mâna de pe panoul de control. Se așeză pe podea lângă Maast.

          – Nu mi-am dat niciodată seama de ce îți plăcea atât de mult ploaia, dar cred că știu acum. Ploaia din oraș e o iluzie. Apă purificată, vaporizată și transformată în nori de mașini inteligente, recunoscu cu un zâmbet. Maast adormise însă și nu-l auzi.

          Lau opri apa, înfășură un halat în jurul lui și-apoi se chinui să-l ducă într-una dintre camerele pentru musafiri. Când trupul lui fu rostogolit pe un pat moale, Maast oftă cu satisfacție.  Nu mai dormise într-un pat adevărat de mult timp. Pernele erau moi, păturile calde, iar așternuturile curate.  Lau se întoarse în baie pentru a aduna hainele pline de sânge ale lui Maast și le arse în incinerator.

          A decis apoi să verifice știrile zilei să vadă dacă problemele neexplicate ale lui Maast reușiseră să atragă vreo atenție. Reportajele erau pline de imaginile unui incendiu din mahalaua nivelului 54 care, înrăutățit de ploi acide spontane, se întinsese și învăluise o întreagă clădire. Trei cadavre fuseseră găsite în rămășițele clădirii după ce dronele a trei secții de pompieri își uniseră puterile pentru a învinge flăcările. Fugara BYT745798/398 era în continuare căutată, iar Cerberus, mult anticipatul prototip de nava spațială, avea să fie lansat cu multă pompă în două zile. Lau nu înțelegea fascinația pe care o exercita spațiul asupra unora. Ce puteau să găsească atât de atrăgător la el? Era doar un gol imens, fără limite. 

 

Andrada Cooș

Andrada Cooș

Andrada Cooș a debutat în România în cadrul Incubatorului de Condeie 2015, iar primul ei roman, Frumusețea lucrurilor trecătoare, despre viața studențească în Japonia, a fost lansat anul acesta la Editura Adenium. Povestirile ei au fost publicate în România în Revista de Suspans, Helion Online și WebCultura și internațional în revistele literare the Headland Journal și Pins & Needles Journal, pe siteurile de ficțiune Juke Pop Serials și Shortbread Stories și interpretate pe YouTube de Hong Kong Liars' League și The Breakroom Stories. Cititoare înrăită, veșnic călătoare, a lucrat și a studiat în cinci țări din Asia și Europa de Vest și este de profesie copywriter în domeniul IT.

More Posts - Website