GSF 41 ban01

          Vorbeam de sechestrare, făcând aluzie la un proces recent. Era spre finalul unei seri prietenești petrecută într-un foarte vechi conac de pe strada Grenelle, și fiecare dintre musafiri avea câte o poveste de spus, toți susținând că este adevărată.

          Bătrânul marchiz de la Tour-Samuel, în vârstă de 82 de ani, se ridică și veni în față pentru a se sprijini de cămin. Ne-a spus următoare poveste cu o voce ușor tremurândă:

          „Și eu am fost martorul unui eveniment straniu – atât de straniu încât a devenit coșmarul vieții mele. S-a petrecut acum cincizeci și șase de ani și cu toate acestea nu a trecut lună în care să nu-și facă simțită prezența în visele mele. Din acea zi am purtat cu mine un semn, un însemn al fricii – înțelegeți?

          Da, preț de zece minute am căzut pradă spaimei într-o atât de mare măsură încât o teamă constantă a rămas de atunci în sufletul meu. Sunetele neașteptate îmi dau fiori, lucruri pe care nu le pot distinge în întunericul înserării mă fac să-mi doresc să fug. Mi-e frică noaptea.

          Nu! Nu aș fi putut păstra un astfel de lucru în mine până la această vârstă. Dar acum aș putea spune totul. Cineva s-ar putea înspăimânta de pericole închipuite la 82 de ani. Dar celor adevărate nu le-am întors niciodată spatele, domnilor.

          Întâmplarea aceea mi-a tulburat într-atât de mult mintea, m-a umplut cu un așa profund și misterios tumult, încât nu am fost în stare s-o spun vreodată. Am păstrat-o în cele mai ferite lăcașuri ale sufletului mele, în acele locuri unde ne ascundem tristețea, cele mai rușinoase secrete și slăbiciunile pe care nu le putem mărturisi nimănui.

          Am să vă spun întâmplarea stranie așa cum a decurs, fără să încerc în vreun fel să o explic. Iar dacă nu am fost, cumva, nebun vreme de-o oră, atunci trebuie să existe o explicație. Și n-am fost nebun, am să vă demonstrez acest lucru. Imaginați-vă ce doriți. Acestea sunt faptele:

          Era în 1827, în iulie. Staționam cu regimentul meu în Rouen.

          Într-o zi, pe când mă plimbam pe chei, am dat peste un om pe care am avut impresia că-l recunosc, deși nu știam exact de unde să-l iau. Mi-am încetinit instinctiv pasul, gata să mă opresc. Străinul mi-a văzut ezitarea, m-a privit și mi-a sărit în brațe.

          Era un prieten din adolescență, de care fusesem foarte atașat. Părea să fi devenit cu o jumătate de secol mai bătrân în cei cinci ani care se scurseseră de când îl văzusem ultima oară. Părul său era alb, mersul nesigur, de parcă ar fi fost extenuat. Mi-a înțeles uimirea și mi-a spus povestea vieții lui.

          Un eveniment teribil se abătuse asupra sa. Se îndrăgostise nebunește de o tânără fată și se căsătorise cu ea într-o stare de visătoare beatitudine. După un an de indescriptibilă fericire și inepuizabilă pasiune, ea a murit pe neașteptate din pricina unei boli de inimă, victimă, fără îndoială, a iubirii înșiși.

          A părăsit țara în chiar ziua în care ea era îngropată și a venit să locuiască în hotelul său din Rouen. A rămas acolo, singur și disperat, durerea măcinându-l încet, și atât de nefericit era încât se gândea mereu la suicid.

          <<Și în starea aceasta mi-e dat să te reîntâlnesc.>>, mi-a spus <<Și aș dori să-ți cer un favor. Vreau să te duci la conacul meu și să-mi aduci câteva acte de care am neapărată nevoie. Se găsesc în biroul din camera mea, a noastră. Nu pot să trimit un slujbaș ori un om al legii, pentru că toată această afacere trebuie păstrată secretă. Doresc tăcere absolută. Am să-ți dau cheia de la camera pe care am închis-o cu grijă chiar eu înainte să plec și am să-ți dau și cheia de la birou împreună cu o înștiințare pentru grădinar, ca să te poată lăsa înăuntru. Ia micul dejunul cu mine mâine, să vorbim mai în amănunt.>>

          I-am promit că o să-l ajut. Pentru mine nu ar fi însemnat decât o excursie plăcută, casa lui nefiind la mai mult de 25 de mile depărtare de Rouen. Aș fi putut ajunge acolo călare într-o oră.

          A doua zi, la ora 10, eram lângă el. Am luat micul dejun împreună, răstimp în care nu a rostit mai mult de douăzeci de cuvinte. Mi-a cerut să-l scuz. Gândul că am să vizitez camera în care fericirea lui zăcea sfărâmată îl supăra, mi-a zis. Într-adevăr, părea deranjat,îngrijorat, de parcă o bătălie misterioasă s-ar fi dat în sufletul său.

          În cele din urmă mi-a explicat cu exactitate ce trebuia să fac. Era foarte simplu. Trebuia să iau două pachete cu scrisori și câteva acte care se găseau încuiate în primul sertar din partea dreaptă a biroului, sertar pentru care îmi dăduse cheia. Apoi adăugă:

          <<Nu cred că e nevoie să te rog să nu te uiți la ele.>>

          Cuvintele sale aproape mă răniseră, ceea ce i-aș și spus, într-un mod mai degrabă nepoliticos. El bâlbâi:

          <<Iartă-mă. Sufăr atât de mult!>>

          Și lacrimi îi izvorâră din ochi.

          Am plecat în jurul orei unu pentru a-mi îndeplini îndatorirea.

          Ziua era strălucitoare, iar eu treceam în grabă peste pajiști, ascultând cântecul ciocârliilor și bătaia ritmică a sabiei pe cizmele mele de cavalerie.

          Apoi am intrat în pădure și mi-am strunit calul într-un trap domol. Ramurile copacilor mă mângâiau gingaș pe față și din când în când prindeam câte o frunză cu dinții și o mușcam cu aviditate, plin de bucuria vieții, care te cuprinde uneori fără motiv cu un tumult de fericire aproape inefabilă, un fel de putere magică.

          Apropiindu-mă de casă, am scos înștiințarea destinată grădinarului și spre stupoarea mea am văzut că poartă sigiliu. Eram atât de surprins și de enervat încât îmi venea să mă întorc fără a-mi mai duce la bun sfârșit misiunea. Apoi m-am gândit că aș da astfel dovadă de prea mult sensibilitate și de prost gust. Prietenul meu ar fi putut-o sigila fără să-și dea seama, îngrijorat cum era.

          Conacul arăta de parcă fusese părăsit de douăzeci de ani. Poarta, larg deschisă și putrezită, de abia se mai ținea în balamale. Iarba crescuse pe poteci, iar răsadurile de flori se acoperiseră de buruieni.

          La zgomotul pe care l-am făcut izbind un oblon, un bătrân se ivi pe o ușă laterală și mă privi uimit. Am descălecat și i-am dat scrisoarea. A citit-o o dată sau de două ori, a întors-o, după care m-a privit cu suspiciune și m-a întrebat:

          <<Ei, bine, ce dorești?>>

          I-am răspuns tăios:

          <<Trebuie să știi ce vreau din moment ce ai citit ordinele stăpânului tău. Vreau să intru în casă.>>

          Părea depășit de situație. Mi-a zis:

          <<Deci – vrei să mergi – în camera lui?>>

          Începusem să devin nerăbdător.

          <<La naiba! Îmi înțelegi, câtuși de puțin, întrebarea?>>

          Se bâlbâi:

          <<Nu, domnule, doar că nu a mai fost deschisă de la…, de când a murit. Dacă aștepți cinci minute, mă duc să văd dacă…>>

          L-am întrerupt furios:

          <<Te duci să vezi ce, glumești? Nu poți să intri în camera aceea din moment ce eu am cheia!>>

          Nu mai știa ce să zică.

          <<Atunci, domnule, am să te conduc.>>

          <<Arată-mi scările și lasă-mă-n pace. O găsesc eu și singur.>>

          <<Dar, domnule…>>

          În momentul acela m-am pierdut cu firea:

          <<Taci sau o să-ți pară rău!>>

          L-am dat apoi la o parte și am pășit în casă.

          Prima oară m-am îndreptat spre bucătărie, apoi am străbătut camerele pe care le ocupaseră prietenul meu și soția sa. De acolo am pătruns într-un hol mare. Am urcat scările și am recunoscut ușa pe care mi-o descrisese amicul meu.

          Am deschis-o cu ușurință și am pătruns înăuntru.

          Camera era atât de întunecată încât, la început, nu am putut distinge nimic. M-am oprit, izbit de acel miros mucegăit și stătut caracteristic camerelor părăsite, condamnate, moarte. Apoi, ochii au început să se obișnuiască cu întunericul și am văzut o cameră în dezordine, un pat fără cearceafuri, dar care avea încă saltelele și pernele, una dintre care mai păstra încă urma unui cot ori a unui cap, de parcă cineva tocmai șezuse acolo.

          Scaunele păreau să fie toate așezate alandala. Am băgat de seară că o ușă, care dădea probabil în baie, rămăsese larg deschisă.

          Prima oară m-am îndreptat către fereastra pe care am deschis-o după aceea pentru a lăsa lumina să pătrundă, însă mânerele obloanelor de afară erau prea ruginite pentru a le putea manevra.

          Am încercat chiar să le sfărâm cu sabia mea, dar n-am reușit. Toate aceste strădanii zadarnice mă iritau și, cum ochii mi se acomodaseră de acum perfect cu lumina slabă din cameră, am renunțat să mai încerc și m-am îndreptat către birou.

          M-am așezat pe un scaun cu spătar și am deschis sertarul. Era plin până sus. Nu îmi trebuiau decât trei pachete, care știam cum arată, așa că m-am apucat să le caut.

          Îmi mijeam ochii pentru a putea descifra inscripțiile când mi s-a părut că aud, sau mai degrabă că simt, un foșnet în spatele meu. Nu i-am dat importanță, gândindu-mă că o adiere a săltat, pe undeva, o perdea. Dar un minut mai târziu o altă mișcare, aproape insesizabilă, mi-a trimis pe șira spinării un fior dezagreabil. Mi se părea atât de ridicol să fi fost astfel mișcat încât, de rușine, nici nu am vrut să mă întorc. Tocmai descoperisem cel de-al doilea pachet care-mi trebuia și eram pe punctul de a da peste al treilea când un groaznic și trist oftat, aproape de umărul meu, mă făcu să săr doi pași în față. În timpul săriturii mă și întorsesem și pusesem mâna pe mânerul sabiei pe care, dacă nu l-aș fi atins, cu siguranță că aș fi rupt-o la fugă ca un laș.

          O femeie înaltă, îmbrăcată în alb, ședea cu fața la mine, în spatele scaunului pe care stătusem cu o secundă în urmă.

          Un fior atât de puternic m-a cutremurat încât aproape m-a dat grămadă. Oh, cine nu a simțit vreodată un astfel de tremur nu-mi poate înțelege groaznica și ridicola spaimă. Sufletul se topește, inima pare că ți se oprească, tot corpul îți devine moale ca un burete, iar toate organele par să se prăbușească în tine.

          Nu cred în fantome, și cu toate acestea am simțit cum mă fărâm dinaintea fricii hidoase de morți; și am suferit, oh, am suferit mai mult în răstimpul câtorva minute, în fața irezistibilei groaze pe care ți-o induce supranaturalul, decât am suferit în tot restul vieții mele.

          Dacă nu ar fi vorbit, cred că aș fi murit. Dar a vorbit, a vorbit pe-o voce molcomă și totodată jalnică, care mi-au făcut nervii să-mi vibreze. N-aș putea spune că îmi recăpătasem controlul de sine. Nu, nu mai eram stăpân pe gesturile mele, dar mândria mea m-a ajutat, într-un fel, să-mi mențin, chiar împotriva mea, o postură onorabilă. Pozam, pozam pentru mine însumi și pentru ea, pentru orice ar fi fost ea, femeie ori fantomă. Mi-am dat seama de lucrul acesta mai târziu, pentru că în tot acel timp nu putem să mă gândesc la nimic. Îmi era frică.

          Mi-a spus:

          <<Oh, ai putea să-mi fi de mare ajutor, domnule!>>

          Am încercat să-i răspuns, însă nu am putut articula niciun cuvânt. Un sunet vag, nelămurit, îmi ieși din gât.

          Ea a continuat:

          <<Mă ajuți? Mă poți salva, mă poți vindeca. Sufăr teribil. Mereu sufăr. Sufăr, oh, sufăr!>>

          Și se așeză cu grijă pe scaun. Mă privi.

          <<Mă ajuți?>>

          Am dat din cap, încă paralizat.

          Mi-a întins un pieptăne din baga și a murmurat:

          <<Piaptănă-mă! Oh, piaptănă-mă! Asta o să mă vindece. Uită-te la capul meu – cât de mult sufăr! Și părul meu – cât de mult mă doare!>>

          Părul ei despletit, foarte lung, foarte întunecat, așa-mi părea, atârna peste spătarul scaunului și atingea podeaua.

          De ce am făcut-o? De ce, tremurând, am luat acel pieptăne și de ce am cuprins între mâinile mele părul ei lung, care îmi lăsa pe piele o senzație fantomatică de rece, de parcă aș fi atins șerpi? Nu știu.

          Senzația aceea încă mai stă agățată de degetele mele și de fiecare dată când mi-o amintesc, tremur.

          Am pieptănat-o, am îngrijit, nici eu nu știu cum, acel păr de gheață. L-am legat și l-al dezlegat. L-am țesălat așa cum cineva țesală coama unui cal. A oftat, și-a plecat capul, a părut fericită.

          A spus pe neașteptate <<Mulțumesc!>>, mi-a smuls pieptănul din mâna și a dispărut pe ușa pe care o văzusem deschisă.

          Rămas singur, pentru câteva secunde am avut acel sentiment indescriptibil pe care cineva îl are atunci când se trezește dintr-un coșmar. Apoi mi-am revenit. Am fugit la fereastră și am smuls, în asaltul meu furios, obloanele.

          O dâră de lumină a pătruns în cameră. M-am îndreptat spre ușa prin care dispăruse. Am găsit-o încuiată și de neclintit.

          Apoi fierbânțeala groazei m-a cuprins, a panicii, a panicii unei bătălii adevărate. Am luat în grabă cele trei pachete din sertarul deschis, am străbătut în fugă camera, am sărit câte patru trepte de-o dată. M-am găsit afară, nu știu cum, și văzându-mi calul m-am urcat pe el dintr-o mișcare și am dispărut în galop.

          Nu m-am oprit decât în momentul în care am ajuns la Rouen și am tras în fața casei mele. Aruncându-i aghiotantului hățurile, am fugit în camera mea, încuind în urma mea ușa.

          Preț de-o oră m-am întrebat dacă nu cumva fusesem victima unei halucinații. În mod sigur eram cu nervii la pământ, într-o stare de șoc asemănătoare celei care dă naștere unor miracole și din care supranaturalul își trage puterea.

          Și aproape că ajunsesem la concluzia că totul nu fusese decât o viziune, o iluzie a simțurilor mele, când m-am apropiat de fereastră. Privirea, din întâmplare, mi s-a dus în jos. Tunica mea era acoperită cu fire de păr, fire lungi de păr care se prinseseră printre nasturi.

          Le-am luat și le-am aruncat pe fereastră cu degetele tremurânde.

          Mi-am chemat apoi aghiotantul. Mă simțeam prea tulburat, prea afectat pentru a mă duce în acea zi să-mi văd prietenul. Și-n plus, trebuia să mă gândeam la ce aveam să-i spun.

          În modul acesta scrisorile au ajuns la el. I-a dat aghiotantului o chitanță. A întrebat de mine și i s-a spus că nu mă simțeam bine. Că suferisem de insolație sau ceva de genul acesta. A părut îngrijorat.

          M-am dus să-l văd a doua zi, dimineața devreme, hotărât să-i mărturisesc adevărul. Plecase în seara de dinainte și încă nu se întorsese.

          Am revenit în aceeași zi, însă nimeni nu-l văzuse. Am așteptat o săptămână. Nu se întorsese. Am anunțat poliția. L-au căutat peste tot, însă nimeni nu a putut găsi nicio urmă a trecerii sale prin lume.

          O cercetare amănunțită a fost făcută la conacul părăsit. Niciun indiciu nu a fost descoperit.

          Nu se găsise niciun semn care să dea de înțeles că vreo femeie fusese ascunsă aici.

          Investigația nu a dus la niciun rezultat, așa că toate căutările au fost oprite.

          Iar în cei cincizeci și șase de ani care s-au scurs de atunci nu am mai aflat nimic. Nici acum nu știu care este adevărul.”

                    în traducerea lui Alexandru Ioan Despina

 

 

Guy de Maupassant

Guy de Maupassant

Henri René Albert Guy de Maupassant (5 august 1850 – 6 iulie 1893) a fost un faimos scriitor francez, considerat a fi unul dintre părinții prozei scurte moderne.

More Posts