În urma unei vizite pe care scriitorul sovietic Igor Rosohovatski o făcuse la redacția Colecției povestiri științifico-fantastice, Adrian Rogoz, care era coordonatorul și sufletul CPȘF, a decis ca în numărul 165 să-i fie publicate trei povestiri. Decizia redactorului șef a fost una binevenită, pentru că numărul amintit mai sus a putut oferi cititorilor de science-fiction din România trei superbe broderii literare pe tema timpului.

De altfel, pe coperta nimerit ilustrată de Dumitru Ionescu, trona cu litere de-o șchioapă titlul primei povestiri: „O întîlnire în timp”, povestire care deschidea sumarul curent.

Pentru cititorii români, Igor Rosohovatski era pe atunci un autor cu totul necunoscut. Din prima pagină a numărului 165 cititorii puteau afla că scriitorul sovietic se născuse în 1929 în orașul ucrainean Șpola. Mai precis, pe data de 27 august 1929, în Șpola, un mic orășel din regiunea Cercasî (adică undeva prin estul Ucrainei).

A urmat școala medie – adică liceul – din Boguslav, un oraș aflat la vreo 70 de kilometri spre nord față de Șpola, după care și-a continuat studiile în cadrul Institutului Pedagogic Maxim Gorki din Kiev, la Facultatea de limbă și literatură rusă. În timpul facultății a frecventat și cursurile ce biologie ale profesorului Iemcenko, un biolog cu ceva renume pe vremea aceea și care era și membru corespondent al Academiei. Cunoștințele de biologie îi vor prinde cât se poate de bine ani mai târziu, atunci când va scrie romanul „Ora planctonului”, roman foiletonat în CPȘF cu puțin înainte de dispariția Colecției. Dar să nu anticipăm.

Igor Markovici Rosohovatski a scris sumedenie de articole de popularizare a științei și chiar cărți de acest gen, fie singur, fie în colaborare cu matematicianul A. Stogniem, și acesta membru corespondent al Academiei.

Rosohovatski a scris în 1966 povestirea „И все – таки это было” (Și totuși, așa a fost) care stat la baza filmului „Aghiotantul excelenței sale” din 1969, un film care a rulat și la noi și care avusese, la vremea respectivă, ceva probleme cu cenzura sovietică pentru că îi înfățișa pe alb-gardiști cu trăsături umane. În orice caz, filmul a avut un mare succes în URSS și este considerat și azi o capodoperă. Vi-l recomand.

Am divagat destul, înapoi la numărul 165 din CPȘF. Cum spuneam, trei texte fuseseră traduse pentru Colecție: „O întâlnire în timp”, „Enigma rechinului” și „Marea ce clocotește în noi”. Primele două proze au fost tălmăcite în limba română de Igor Block, un traducător de limba rusă de care unii dintre voi au mai auzit, cu siguranță. A treia a beneficiat de traducerea lui Radu Tudor, unul din traducătorii de limbă rusă care mai colaboraseră până atunci cu CPȘF.

Cum mi-e greu să vorbesc simultan despre cele trei povestiri, am să încep cu prima, nu înainte de a vă spune că toate textele din 165 au avut ca temă timpul.

Să vedem cum. „O întîlnire în timp” ne propune ca personaj central pe arheologul Mihail Grigorievici Butiaghin, în tinerețe zis și Mișá (da, cu accent pe ultima vocală). Rătăcit printre dunele unui deșert din Tadjikistan, Butiaghin dăduse, alături de Svetlana – iubita lui –, de Alioșa Feodorov și de un profesor de istorie fără nume, peste ruinele unei așezări antice. Până aici, nimic ieșit din comun. Uniunea Sovietică fiind mare și învecinându-se de cine avea dânsa chef, era firesc să beneficieze și de oarece pustiuri. Faptul remarcabil fusese, însă, descoperirea în vecinătate a două statui stranii. Umanoide, dar altfel alcătuite. Înalte, zvelte, cu trăsături nefirești, statuile stârniseră curiozitatea expediționarilor. Mai mult, Alioșa ciupise un mic fragment din gamba statuii care părea de sex feminin.

Apoi, cei patru sunt descoperiți și duși cu avionul la Leninabad (azi Huceand, un oraș din nordul Tadjikistanului care, pe vremea aceea, se numea Republica Socialistă Sovietică Tadjică), iar apoi se întorc la Leningrad (azi Sankt-Peterburg). Cum întâlnirea cu misterioasele statui fusese scurtă și lipsită de rezultate sau explicații, Butiaghin decide să se întoarcă în deșert, dar izbucnirea Marelui Război pentru Apărarea Patriei îl împiedică. Atât el, cât și Svetlana ajung pe front. Profesorul care îi însoțise moare în timpul blocadei Leningradului, iar Alioșa își găsește sfârșitul în urma unei explozii survenite într-un laborator pe când încerca să analizeze compoziția fragmentului de statuie.

În fine, o altă expediție este organizată în 1943, cu alți protagoniști, dar aceasta eșuează în încercarea de a ajunge la vestigiile acelea enigmatice.

Toate aceste lucruri povestite de Rosohovatski în prima parte a povestirii au darul de a crea și consolida misterul din jurul statuilor care, pe nesimțite, devin protagoniste în întâmplările extraordinare care se succed în text.

Butiaghin, după război și după ce se căsătorește cu Svetlana, reușește să refacă drumul către statuile care-i stârniseră interesul. De cine fuseseeră ridicate în deșert? De oameni din vechime? De ființe venite din stele? Mai ales că, în zonă, circulau fel de fel de legende despre oamenii pogorâți din stele.

Dar nu acest lucru este cel mai spectaculos, ci altceva cu mult mai straniu. Cele două statuile își modificaseră subtil poziția. Ca și cum ar fi fost vii, dar ar fi trăit într-un timp mult mai lent decât timpul perceput de noi.

Povestea se încheie cu imaginea umbrelor statuilor proiectate peste deșert și însoțite de gândurile lui Butiaghin despre timp, despre curgerea implacabilă a acestuia, despre cum o secundă pentru o ființă, poate să reprezinte un secol pentru alta.

Povestirea„O întîlnire în timp” s-a ridicat, la data publicării ei în CPȘF, mult deasupra celorlalte și prefigura creșterea calitativă a Colecției, creștere care se va face simțită din ce în ce mai puternic. Igor Rosohovatski, cu care ne vom reîntâlni, de altfel, în episoadele viitoare.

Așa cum „O întîlnire în timp” a surprins prin finețea literară a structurii narative, nici celelalte povestiri, „Enigma rechinului” și „Marea ce clocotește în noi” nu-s mai prejos. Așa cum spuneam la început, și acestea au ca temă timpul, curgerea lui sau efectele sale și cum pot fi acestea contracarate.

În „Enigma rechinului” avem de a face cu o bacterie ucigașă care trăiește, se multiplică și proliferează mult mai iute decât puteau oamenii observa. Aceeași temă din prima povestire, doar că, de data aceasta, rolurile sunt inversate: oamenii sunt ființele lente. Cu toate că viteza de reacție ne este defavorabilă, eroul principal reușește să vină de hac primejdioasei bacterii.

Timpul este tratat diferit în a treia povestire, de data aceasta este vorba despre efectele acestuia asupra ființelor. De fapt, este vorba despre căutarea unui leac al nemuririi sau măcar al tinereții veșnice.

Desigur, toate aceste minunății au loc în paradisul comunist. Nici n-ar fi putut fi altfel, la urma urmei, Rosohovatski era un scriitor sovietic. Cu toate acestea, așa cum spuneam la început, cele trei proze au o mare calitate: reușesc să atenueze aproape total dogmatismul și imperativele epocii. Textele rămân și azi ceea ce ar trebui să fie oricând o proză, indiferent de vremi: un mijloc prin care autorul transmite cititorului o emoție autentică.

Numărul 165 se încheie cu o relatare a redactorului-șef, Adrian Rogoz, despre întâlnirea acestuia cu cititorii undeva sub niște sălcii de la Bucșoaia, comuna Frasini din raionul Gura Humorului. Da, Republica Populară Romînă – nu e nicio greșeală de ortografie – era împărțită în regiuni care, la rândul lor, erau împărțite în raioane, copiind la virgulă modelul sovietic de diviziune administrativă. Romînia avea, în 1961, fix 16 regiuni printre care Regiunea Mureș-Autonomă Maghiară, Regiunea Stalin sau Regiunea Teleorman. Abia în 1968 s-a revenit la vechiul sistem, cu județe.

În acea relatare, Adrian Rogoz arăta cititorilor Colecției cât de răspândit era genul în scumpa noastră patrie, dar și cât de minunate erau condițiile din Tabăra centrală de pionieri și școlari din Bucșoaia, locul în care copiii primeau cinci mese pe zi, substanțiale, hrănitoare și gustoase. Metodistul politruc, tovarășul Mircea Filip, de la biblioteca regională îi declară redactorului-șef al CPȘF cu o stăpânită, dar evidentă mândrie că Regiunea Suceava nu ducea lipsă de oameni de seamă. Fraza de mai sus, cu italice, este exemplul perfect de limbă de lemn, acea stăpânită, dar evidentă mândrie încă ne mai dă târcoale, ca un strigoi protocronist stăpânit, dar mândru.

Cum 1 octombrie 1961, data la care ar fi trebuit să apară revista, picase într-o duminică, difuxzarea acesteia s-a făcut începând cu a doua zi, luni, 2 octombrie. În duminica de dinainte, s-a întâmplat că Dinamo București a remizat cu CCA București pe stadionul din Ștefan cel Mare, scor 1 – 1.

Pe spitalul Colțea, din București, încă funcționa uriașa reclamă luminoasă care spunea răspicat: Părinți, dați copiilor dulciuri!

În tot acest timp, în octombrie 1961, Criza Berlinului se desfășura nestingherită. Desigur, din prea multă dragoste de pace.

 

 

 

Acest articol face parte dintr-o serie distribuită între revistele Helion și Gazeta SF, prin care scriitorul Marian Truță ne readuce în atenție revista „Colecția Povestiri Științifico-Fantastice”. Articolele sunt grupate sub numele „O falie în timp”. Prin bogăția de informații, conexiunile cu politica vremii și, implicit, restricțiile sau presiunile exercitate asupra scriitorilor, aceste articole ies din șablonul unor simple recenzii. Articolele din Helion, aici: Helionsf.ro

Marian Truță

Marian Truță

Marian Truță a debutat în 1986 cu povestirea Noapte bună Tereza în Almanahul Anticipația, povestire ce se va regăsi și în volumul de debut Vremea renunțării (editura Bastion, 2008), urmat de A doua venire (editura Nemira, 2012) și de colaborările cu Dănuț Ungureanu: Vegetal (editura Nemira, 2014) și Mineral (editura Nemira, 2015). În 2018 publică la editura Tritonic romanul Omul care s-a jucat cu lumea.

More Posts