GSF72 banner01-650

         

 

 

 

          Anul: 789.01 IR

 

          Loc: Planeta Krottan

 

           

 

          Odată cu apariția surprinzătoare a noii luni pe cerul Krottanului, băiețelul, îmbrăcat într-o robă galbenă cu manșete roșii, intrase pe poarta orașului Den. Se duse direct la Templu și urcă în Jilțul Șarpelui. La scurt timp, în Sala Tronului dădu buzna Marele Grădinar însoțit de Păzitorii Copacului Sfânt al Cunoașterii.

 

          – Vizitele sunt interzise. Templul este închis – se adresă prelatul cu un ton superior și ușor arogant .

 

          „– N-am venit în vizită.”

 

          Preotul și gardienii se apropiară oprindu-se la câțiva pași de treptele piramidei în vârful căreia se afla jilțul.

 

          – Acesta este Lăcașul Sfânt al Șarpelui, nu e loc de joacă. Pleacă de aici!

 

          O liniște apăsătoare se așternu în sală. Băiatul, cu chipul inexpresiv parcă cioplit dintr-o bucată de marmură albă, își aținti privirea albastră și rece în ochii celui din fața sa ca și cum ar putea trece prin pupilele acestuia până în străfundurile creierului. Prelatul resimți din plin această senzație, însă găsi puterea de a mai face un pas spre tron.   

 

          „– Eu sunt Șarpele!” – tună dinspre jilț.

 

          Marele Grădinar păru descumpănit pentru o clipă, dar își reveni numaidecât și făcu un semn scurt cu mâna soldaților care-l însoțeau. Aceștia reacționară instantaneu năpustindu-se asupra intrusului. Chiar înainte de a pune piciorul pe prima treaptă a piramidei, o magie necunoscută dădu cu ei de pământ.

 

          Copilul ridică mâna stângă:

 

          „– Am venit în pace, dar îmi voi revărsa furiile asupra tuturor celor care nu mi se vor supune.”  

 

          După o scurtă pauză adăugă:

 

          „– Peste trei zile vor coborî printre voi, îngerii mei. Vor veni să vindece Mărul. Nu le veți sta în cale!”

 

          

 

          *            *          *

 

           

 

          În drum spre casă, după o zi extenuantă de vânătoare, Nimrod se opri să-și tragă sufletul în fața Copacului Sfânt. Se așeză ca de fiecare dată pe aceeași piatră. Se lăsă ademenit de unduielile coroanei, ale cărei frunze tălăzuiau în bătaia vântului.

 

          Acest arbore era impunător, nicio altă plantă nu se apropia măcar pe jumătate de dimensiunea sa. Tulpina avea o sută de metri înălțime și vreo douăzeci în diametru, iar coroana, nu foarte stufoasă, țâșnea încă vreo cinzeci de metri spre cerul cărămiziu al Krottanului. Nimrod cunoștea toate legendele despre Măr, denumirea sub care Copacul Sfânt al Cunoașterii era cunoscut în popor. Unele susțineau că rădăcina se întindea pe sub pământ făcând înconjurul planetei și chiar ajungând până în miezul ei. Despre fructele stacojii se spunea că ofereau senzația plăcerii supreme, iar cel ce le gusta căpăta Cunoașterea. Acest amănunt însă nu putea fi confirmat de nimeni. Era interzis consumul poamelor, ba mai mult, Păzitorii, care îl vegheau cu strășnicie, nu lăsau pe nimeni să se apropie de copac.

 

          Nimrod nu se aflase niciodată la mai puțin de o sută de pași de pom și, cu toate acestea, de fiecare dată când îl vedea, avea sentimentul că ar exista o legătura specială între ei. Îi era bine la umbra bătrânului arbore, prezența sa grandioasă îl calma, iar acum, mai mult ca oricând, avea nevoie de tihnă.  

 

          La următoarea lună plină va fi supus Încercării. În cazul în care va trece testul, singura posibilitate pe care el o lua în calcul, se va alătura Păzitorilor și vor urma ani grei de pregătire. Cealaltă opțiune era moartea. Cei care nu reușeau mureau încercând.  

 

          Examenul la care va fi supus era unul dificil și niciodată nu puteai fi sigur dacă ești suficient de pregătit. Deseori se întâmpla ca și cei mai bine antrenați aspiranți să dea greș. Nimrod exersase asiduu pentru provocare și în pofida faptului că nu avea un instructor, așa cum era cazul tinerilor aparținând Castei Valeților, era convins că va reuși. Mâna destinului îl aduse în postura de candidat la Încercare, iar el era hotărât să profite de ocazie. Determinarea sa era alimentată de o puternică dorință, voia să pună capăt discriminării la care erau supuși semenii săi demonstrând că oricine, indiferent de casta căreia aparține, poate face orice, chiar și să devină Păzitor al Copacului Sfânt. Însă mai era ceva, nu știa exact ce, o chemare stranie care nu-i dădea pace atunci când se apropia de copac.

 

          

 

          Tânărul câștigase dreptul de a participa la Încercare după ce, cu riscul propriei vieți, o salvase de la moarte pe Eva, când aceasta nu împlinise încă zece ani. Eva era unica fiică a Marelui Grădinar, patriarhul Adam al XXVII-lea.

 

          Nimrod vâna lipitori-vampir prin mlaștinile Krottanului. Acestea erau o marfă extrem de prețuită în târgul din Den, mai ales pentru carnea lor considerată o delicatesă rară. Lipitorile erau la mare căutare și printre cei din Casta Grădinarilor, care, prin metode doar de ei știute, extrăgeau din ele diverse poțiuni pentru vindecarea bolilor sau tratamente geriatrice. Nimrod calculase că avea nevoie de trei-patru vampiri pe săptămână ca să poată supraviețui. Din păcate, nu întotdeauna reușea să-i prindă. Dacă în lunile călduroase lipitorile erau mai ușor de găsit, când se apropia gerul numărul se împuțina drastic.  

 

          Sezonul de vânătoare era pe terminate, iar tânărul nu reușise în ultimele două săptămâni nici măcar o singură captură. Efortul zilelor trecute îl extenuase, dar nu se putea întoarce acasă cu mâinile goale. Se înserase și își propusese să găsească un loc pentru a înnopta. Își târa picioarele istovite prin nămol de la o trestie la alta, în căutarea câtorva mănunchiuri de iarbă uscată cu care să aprindă focul, când auzi lipăitul caracteristic lipitorilor-vampir. Inima îi tresări. Să-i fi surâs, în sfârșit, norocul? Ciulind bine urechile, mai auzi ceva, părea un tânguit de copil. Sunetele veneau din apropiere, de după o trestie. Se furișă încet, cu pas vânătoresc, având grijă ca adierea vântului să bată înspre el. Văzu o fată cu părul zburlit acoperindu-i fața. Era îmbrăcată într-o rochie albă cu marginile dantelate plutind în mocirla din jurul ei. Stătea cu picioarele cufundate până sub genunchi în noroi, în mijlocul unei haite de vampiri. Erau douăzeci de exemplare mari, de peste un metru lungime fiecare. Nu văzuse niciodată atât de mulți la un loc. Pielea lor neagră și lipicioasă dobândise reflexii violacee în lumina nopții. Arătăniile formaseră un cerc în jurul prăzii șuierând înfiorător. Nimrod înțelese că fata era speriată de moarte și că trebuia să acționeze. Nu avea foarte mult timp să întocmească un plan de atac, vampirii se puteau mișca extrem de repede prin mlaștină. Reacționase mai mult din instinct, scoase de la cingătoare ambele iatagane și se aruncă în luptă. Efectul surpriză îl ajută să scape de doi adversari, spintecându-i pe jumătate dintr-o lovitură. Copila slobozi un țipăt. Vampirii își mutaseră atenția de la fată către el. Nimrod înghiți în sec și strânse cu putere plăselele iataganelor. Fiarele se regrupaseră, încercând să-și protejeze prada. Se opriseră câteva clipe urmărind mișcările băiatului, apoi se năpustiră concomitent asupra sa. Nimrod lovi animalul care i se aruncă spre piept, însă în secunda următoare colții uneia dintre dihănii i se înfipseră în ceafă. Realiză imediat că lupta se terminase, celelalte lipitori aveau să-l lase în pace.  

 

          Arătăniile se retrăseseră șerpuind printre trestii. Nimrod cunoștea consecințele – în cel mult o oră va intra în agonie, însă avea timp suficient să scoată fata la loc sigur. O apucă de mână și o târî spre oraș. Copila plângea în hohote, dar acum era în siguranță, totul s-a terminat. El, însă, era condamnat să-și petreacă restul vieții cu noul său companion.  

 

          Lipitorile-vampir trăiau în simbioză cu victimele lor. În scurt timp de la atașare, vampirul inducea o comă profundă noii sale gazde, iar apoi își implanta cilii în centrii ei nervoși, în coloana vertebrală și creier. Chiar dacă au existat cazuri în care victima murea în timpul procesului sau imediat după, de regulă noua gazdă ducea o viață normală. Mai mult, anumite funcții ale corpului se îmbunătățeau. Creștea masa musculară și se întețea activitatea cerebrală, iar perioada de viață se tripla. Odată încheiată cuplarea, paraziții nu puteau fi înlăturați fără ca victima lor să moară.

 

          

 

          Nimrod se trezi la Templu. Imediat cum deschise ochii, zări chipul Marelui Grădinar aplecat asupra sa.

 

          – Îți mulțumesc pentru că mi-ai salvat fiica – zise Patriarhul cu o voce care arăta mai degrabă dispreț decât recunoștință. Conform datinilor, ar trebui să-ți făgăduiesc mâna Evei. Nu-mi cere asta, pentru că nu o vei primi, dar îți voi îndeplini oricare altă dorință.

 

          Băiatul avea buzele și gura uscate și îi fu foarte greu să îngăime ceva, doar închise ochi în semn de acceptare a învoirii.

 

          Ulterior, Nimrod ceru îngăduința ca la împlinirea a douăzeci și cinci de ani, vârsta majoratului războinicilor, să-și măsoare forțele în încercarea la care erau supuși cei care doreau să se alăture Păzitorilor. Marele Grădinar încuviință, convins fiind că tânărul nu va putea trece probele.

 

          

 

          *            *          *

 

           

 

          Cu două seri înainte de marele eveniment, Nimrod venise, ca de obicei, la Măr. Era o seară liniștită, poate mult prea liniștită. O scurtă adiere trezi la viaţă copacul. Coroana începu să se legene abia perceptibil, iar freamătul frunzelor, un murmur nedeslușit, suna ca mantra unui călugăr în meditație profundă. Tânărul avu impresia că arborele încerca să-i spună ceva. Închise ochii și ascultă. Într-o clipă, ori poate într-o eternitate, timpul își pierduse subit sensul, fu cuprins de o văpaie pornită din pântecul său. Nu deschise ochii, de fapt, nici nu putea, percepea apăsarea pleoapelor pe globul ocular ca și cum cineva i le-ar fi turnat în plumb. Îl dureau toate oscioarele, toți mușchii, chiar și acei de a căror existență nu știuse până atunci. Intrase în convulsii, nu mai avea niciun control asupra corpului său. Spasmele ar fi trebuit să-i provoace dureri înfiorătoare, ar fi trebuit să urle, însă nu simțea nimic. Nu putea deschide gura, iar creierul îi zvâcnea în cutia craniana, aidoma unei păsări care se zbate pentru a scăpa dintr-o colivie. Deodată, văzu cu ochii închiși. Avu senzația că tot universul se ghemuise sub pleoapele sale. Miliarde de galaxii, roiuri de stele, planete, ființe, totul se învârtea în jurul său cu o viteză amețitoare. Stomacul i se strângea tot mai mult, ca și cum ar vrea să se devoreze pe sine însuși. Încercă să se privească. Își văzu corpul – era imaterial. Își ridică mâinile imateriale în dreptul ochilor imateriali. Erau pline de sânge. Lichidul lipicios îi picura printre degete pe sol formând o băltoacă în care se reflecta cerul înstelat. Zări în acea oglindă însângerată luna ca o burtă imensă, un abdomen gravid care se pregătea să nască. Astrul începu să tremure, să se contracte, să se scuture și, într-un final, să se divizeze. Își ridică privirea spre cer, iar acolo observă două luni. Cea veche, galben-roșiatică, și una nouă, mai mică, argintie. Se uită din nou în jos, sângele din băltoacă se infiltrase în sol, îl simțea cum se scurge, cum pătrunde tot mai adânc, mai adânc, mai adânc… până la rădăcina Mărului.  

 

          

 

          *            *          *

 

           

 

          Conclavul fusese organizat fără fastul caracteristic. Mai mult, se renunțase și la ceremoniile protocolare de întâmpinare a Grădinarilor. Nici măcar încăperea în care se desfășurau lucrările nu era cea în care aveau loc, de obicei, astfel de întruniri. Mobila veche și sărăcăcioasă, perdelele zdrențuite și mirosul de mucegai trădau graba cu care a fost pusă la punct această adunare extraordinară.

 

          – Cartea Sfântă a Șarpelui face referire la Ziua Sosirii, iar învățăturile ne-au pregătit să recunoaștem semnele ei. Niciunul dintre acestea nu s-a arătat – se adresă Adam al XXVII-lea Grădinarilor prezenți la Conclav.  

 

          Vocea îi tremură, era nervos și nu făcea niciun efort de a ascunde aceasta. Furia clocotea în el. Lucrurile îi scăpaseră de sub control, iar el, obișnuit ca toți să se încline în fața mareției și puterii Marelui Grădinar, se trezise, de la sosirea autoproclamatului Șarpe, într-o situație pe care nu știa să o gestioneze. Părea că toată autoritatea pe care i-o oferea poziția sa, tot universul al cărui stăpân era, se năruise asemenea unui castel de cărți.  

 

          – Trebuie să găsim o cale să scăpăm de uzurpator – continuă arătând cu degetul mare, prin fereastra din spatele său, cele patru turnuri care flancau cupola aurită a Templului. Este un atac asupra valorilor și a credinței noastre. Suntem nevoiți să acționăm pentru a restabili ordinea. Nu știu ce vrăji stau la baza puterii intrusului, dar prin credință și cu ajutorul adevăratului Șarpe vom învinge. Acum…

 

          O hărmălaie venită din antecamera sălii în care se ținea Conclavul întrerupse perorația Patriarhului. În ușă își făcu apariția o namilă de om în uniformă de comandant al gărzii Păzitorilor.  

 

          – Preasfinția Voastră, Mare Grădinar și Patriarh… – începu comandantul.

 

          – Spune odată, omule, ce ai de spus – îl întrerupse Adam.

 

          – Îngerii… adică i… i… intrușii, au coborât pe pământ – spuse Păzitorul.  

 

          – Ce tot îndrugi acolo?

 

          – Au venit! Sunt la Copacul Sfânt. Nu i-am putut opri – adăugă comandantul vizibil afectat de nereușita sa.

 

          Sala amuți. Fețele prelaților deveniseră livide. Își bulbucară ochii spre Marele Grădinar, așteptând reacția acestuia. După o clipă de reflecție acesta ordonă.

 

          – Adună toți Păzitorii la Sfântul Măr, iar voi veniți după mine – zise pornind în grabă.

 

          Alaiul preoțesc îl urmă în pas alergător.

 

          „Toți niște ipocriți, fricoși care nu sunt în stare de nimic, gândi Adam. Voi găsi o cale să scap de nemernicii aceia, chiar de-ar fi să-i sacrific pe toți. Dacă cineva își imaginează că poate veni să mă umilească în casa mea, se înșală amarnic. Nu poate fi altcineva decât ereticii aceia de Râmari. Le voi bea sângele. Îi voi nimici pentru totdeauna. Șarpele mi-e martor că am încercat să fac pace cu ei, dar provocarea aceasta întrece orice limită.”    

 

          Suita se opri în vârful dealului la poalele căruia se afla arborele. Erau la vreo cinci sute de pași de Măr și puteau distinge cu ușurință două persoane trebăluind în jurul lui. Păzitorii, care ar fi trebuit să apere Copacul Sfânt, zăceau inconștienți în posturile de pază ale obiectivului. Nu erau urme de luptă, ceea ce sugeră că soldații au fost luați prin surprindere. Cei doi erau acoperiți, din cap până în picioare, de o armură argintie care emana o strălucire bizară. Păreau niște ființe de lumină, niște îngeri, ceea ce îi determinase pe unii din escorta Marelui Grădinar să îngenuncheze. Adam nu observă, sau cel puțin lăsă această impresie, dar hotărî că este momentul să acționeze. Se îndreptă spre Măr, doar că, de data aceasta, nimeni nu-l urmase.

 

          „Lașilor!” – gândi Adam.  

 

          Cobora panta dealului cu pași măsurați, sprijinindu-și, mai mult pentru efect decât din nevoie, imensitatea în toiagul său Patriarhal. Nu se grăbea să ajungă la Copac, voia să lase timp provocatorilor să-l vadă, să fie impresionați de mantia sa strălucitoare și aspectul său grandios. Știa că prezența sa impunătoare avea darul de a-i readuce la respect pe necredincioși. Adam era un tip înalt, avea peste doi metri înălțime și cântărea o sută cincizeci de kilograme. Barba lui stufoasă și pletele cărunte fluturând rebel în vânt făceau imposibilă o apreciere corectă a vârstei, putea la fel de bine să aibă 70 sau 770 de ani. Dacă vreun artist ar fi vrut să-i facă portretul s-ar fi aflat în faţa provocării vieţii sale. Ar fi trebuit să găsească metafora sublimă care să cuprindă într-un tot trăsăturile unui filosof, ale unui alchimist și ale unui războinic krottanian. Adam era un mare regizor și actor totodată, cu anii își perfecționase atât de mult tehnica intrării în scenă, încât de cele mai multe ori simpla sa apariție era suficientă pentru a-și impune vrerea.

 

          Străbătu jumătatea distanței până la falșii îngeri, însă aceștia își vedeau în continuare de treabă în jurul Mărului. Cu cât se apropia mai mult, viermele îndoielii își făcea mai tare simțită prezența în sufletul său. Dacă băiețelul din Templu este într-adevăr întruparea Șarpelui, iar în fața sa se aflau trimișii săi? Subit picioarele i se îngreunaseră, ca și cum s-ar fi înfundat tot mai mult în noroi. Ajunse la doar o sută de pași de îngeri.

 

          Unul dintre ei dezlipi o fiolă în care se afla un lichid roșiatic de pe scoarța arborelui. Introduse flaconul într-un dispozitiv atașat pe antebrațul drept și ieși în întâmpinarea lui Adam. Marele Grădinar rămase nemișcat. Nu putuse nici măcar să clipească. Ajuns în dreptul Patriarhului, îngerul îi atinse, cu vârful degetelor, dosul palmei. Apoi, schiță un zâmbet calm, împăciuitor și se întoarse la celălalt. Urcară într-un vehicul, aflat la douăzeci de pași în dreapta lui Adam. Mijlocul de transport scoase un zumzăit abia perceptibil și se înălță vertiginos în nori. În tot acest timp, Marele Grădinar privea înmărmurit, cu gura întredeschisă. Când își reveni, ridică pumnul spre cer și răcni:

 

          – Și să nu vă mai întoarceți niciodată!

 

          

 

          *            *          *

 

           

 

          Patru persoane, două femei, un bărbat și un băiețel, a cărui frunte era brăzdată de mici cicatrice dispuse aidoma unei coroane, priveau holograma lipitorilor-vampir și a Copacului Sfânt al Cunoașterii proiectată în centrul mesei rotunde la care erau așezați.

 

          – Inițial crezusem că lipitorile se înmulțesc asexuat – zise femeia mai tânără. Toate exemplarele pe care le-am capturat păreau de același sex. Însă, în urma cercetării probelor pe care le-am prelevat, am ajuns la o altă concluzie. Lipitorile, indiferent de sex, la vârsta maturității devin masculi. Nu este ceva neobișnuit, astfel de fenomene s-au constat la mai multe specii, conform Cărții Vieții*, chiar și la unele de pe Prima Terra.** Partea cu adevărat fascinantă de abia începe. Sfântul Măr, cum numesc localnicii planta, nici măcar nu este plantă, ci din toate analizele reiese că este o femelă lipitoare-vampir. De fapt, mai degrabă un imens aparat reproducător feminin. În perioada de împerechere, lipitorile ajunse la vârsta fertilității se atașează de rădăcina copacului și pompează lichidul seminal în vasele acestuia. Seva, respectiv sângele organismului, transportă către coroană lichidul și fecundează așa-zisele fructe, care nu sunt altceva decât ovule. Când larvele sunt formate, ovulul se desprinde și prin intermediul orificiului din centrul trunchiului ajunge în rădăcina arborelui. Larvele se dezvoltă și trăiesc în cea mai mare parte a timpului în interiorul organismului-mamă. La maturitate, în lunile calde de vară, lipitorile-vampir părăsesc căminul hoinărind prin mlaștini în căutarea hranei, iar când se apropie sezonul rece se reîntorc pentru împerechere.

 

          (* Culegere de texte sacre care stă la baza religiilor Primei Civilizații Umane)

 

          (**Planeta pe care se presupune că a luat naștere Prima Civilizație Umană și de unde s-a pornit expansiunea acesteia în univers, perioadă cunoscută ca Prima Roire. Legendele susțin că Prima Terra s-ar afla în centrul universului.)

 

          – Futu-i…! Dacă concluziile la care ai ajuns sunt corecte, spuse bărbatul de la masă, avem o superbă mostră de creativitate în adaptare pentru supraviețuirea speciei.

 

          – Sunt corecte – răspunse scurt tânăra, fără să lase loc de interpretări.

 

          – Dar tot nu văd ce legătură are Pomul cu Grădinarul!

 

          – În urma analizelor genetice ale probelor prelevate cu ocazia contactului, am constatat o stranie similitudine genetică între vampiri și Marele Grădinar. Analiza sugera foarte multe elemente comune, ca și cum ar fi fost înrudiți.

 

          – Aici am intervenit eu – spuse femeia mai în vârstă. După ce Păzitorii au abandonat Templul, biblioteca a rămas la discreția noastră. Am descoperit, pe lângă cărțile sfinte, un tratat despre utilizarea lipitorilor în scopuri terapeutice. În studiile cu privire la efectele înlăturării simbiotului, Grădinarii foloseau subiecți umani cărora le atașau lipitorile prin constrângere. Acest interes pentru găsirea unei cure mi-a stârnit curiozitatea, iar când am obținut analizele ADN-ului Marelui Grădinar am realizat…  

 

          – Adică Adam are o lipitoare-vampir pe corp și nimeni nu și-a dat seama până acum? – interveni bărbatul.

 

          – Nu! Adam nu trăiește în simbioză cu un vampir – continuă femeia. Suprapunând datele științifice cu miturile locale, am ajuns la concluzia că singura ipoteză plauzibilă este că Adam și Eva s-au infestat când au mușcat din fruct, conform legendei, crezând că este măr. Se pare că larvele au suferit o modificare genetică adaptându-se la viață în interiorul corpului lor, oferindu-le, în schimbul găzduiri, longevitate, creșterea capacităților fizice și a celor cerebrale. Mai mult, contopirea între lipitori și cei doi s-a produs la nivelul ADN-ului în așa fel încât mutația a devenit ereditară. Am convingerea că testarea Evei ar duce la rezultate identice cu ale lui Adam. Am putea spune că cei doi aparțin unei noi specii.

 

          „– Noua specie, creându-și o societate aservită, a îngrădit dezvoltarea unor alte ființe inteligente, iar asta intervine principiilor universale conform cărora inteligența trebuie lăsată să-și găsească singură calea spre evoluție. De aceea am hotărât că e cazul să intervenim.” – transmise telepatic băiețelul celor de la masă.

 

          

 

          *            *          *

 

           

 

          În zorii zilei Încercării, o ceață mătăsoasă se așternu pe străzile Denului. Nimrod se trezise devreme. Își propusese ca înaintea probei să treacă pe la Templu. Dădu ascultare unei chemări lăuntrice care îl împingea împotriva voinței sale să ceara sprijinul divinității pentru a trece cu bine peste provocarea care-l aștepta. Cu fiecare treaptă ce-l apropia de lăcașul sfânt, Nimrod percepea Glasul tot mai intens. Surprinzător, la intrarea Templului nu se afla niciun Păzitor și, în ciuda faptului că era ora rugăciunii, locul era pustiu. Poarta, din lemn masiv, avea vreo patru metri lățime și șapte înălțime. Apăsă pe clanța aurită și împinse ușor. Ușa se dădu în lături eliberând un scârțâit fin. Păși stingher înăuntru. Nu fusese niciodată aici. Sala Tronului, în formă de pătrat, era colosală. Bolta se afla la vreo cincizeci de metri deasupra mozaicului pastelat care împodobea podeaua, sprijinindu-se pe două șiruri de câte patru coloane din jad. Coloanele împărțeau încăperea în trei părți egale. Fiecare latură, în treimea superioară, avea șase vitralii înguste și înalte prin care pătrundea lumina slabă și rece a dimineții. Centrul încăperii era dominat de o structură piramidală în trepte, în vârful căreia se afla Jilțul Șarpelui.  

 

          Nimrod fu atras de frescele de pe pereți. Continuă să pășească cu sfială admirând creațiile artistice care ilustrau scene din Cartea Vieții. Atenția îi fusese atrasă de o succesiune de trei imagini. Prima reprezenta o lipitoare-vampir atașată de trunchiul Copacului Cunoașterii. Cea din mijloc îi era cunoscută din scrierile sacre, descria scena în care Adam primea Mărul de la fiica-soție, Eva. Cea de a treia îl răscoli. Imaginea, ale cărei culori vii dădeau impresia că fusese făcută cu cel mult o zi-două în urmă, era una grotescă. Sub crengile pomului, îndoite sub povara roadelor mari de un roșu strident, două corpuri nude, înfățișându-i pe Adam și Eva, erau întinse contorsionate dizgrațios în iarbă. Nu păreau a se odihni, ci mai degrabă agonizau. Adam ținea în mâna stângă unul din fructele copacului pe care se distingeau două mușcături. La o privire mai atentă, Nimrod desluși în pulpa fructului conturul larvelor de lipitoare-vampir.

 

          „– Da! Merele acelea sunt stricate” – se auzi glasul care-l chemase la Templu.

 

          Nimrod se întoarse brusc și văzu în jilț, care acum câteva momente era gol, o persoană de statura unui copil îmbrăcată într-o mantie verde-smarald. Gluga care-i acoperea capul îi umbrea ochii, lăsând să se întrevadă doar gura și bărbia.

 

          „– Îți mulțumesc că ai venit – continuă cel din vârful piramidei, cu o voce de băiețel. Am o misiune pentru tine.”

 

          Nimrod nu era un tip evlavios, era o caracteristică a celor din casta sa, cu toate acestea, nu putea ignora forța din spatele chipului infantil. „Dacă există zei, gândi tânărul, cu siguranță acesta e unul dintre ei.” Nimrod nu căzu în genunchi, dar își plecă capul în semn de respect.

 

          „– Pomul este bolnav. Trebuie să-l vindecăm – spuse copilul-zeu. În această după-masă vei participa la Încercare. Vei pătrunde în măruntaiele Mărului, iar el ți se va deschide, dezvăluindu-ți adevărata sa ființă. Atunci vei ști ce ai de făcut, însă pentru a-ți îndeplini destinul ai nevoie de ajutorul meu.”

 

          Zeul îi făcu semn cu mâna să se apropie. Nimrod se conformă. La baza piramidei apăru o masă pe care se afla o casetă paralelipipedică.

 

          „– Ia această cutiuță cu tine, în ea vei găsi leacul de care ai nevoie pentru a vindeca pomul.”

 

          Tânărul rămase uimit de felul cum vorbea copilul-zeu fără a deschide gura, de fapt, fără să scoată vreun sunet. Luă cutia și o puse în buzunarul de la piept. Apoi făcu o plecăciune. Când ridică ochii, jilțul era din nou gol.

 

          

 

          *            *          *

 

           

 

          Adam al XXVII-lea, Marele Grădinar privea imperial deasupra mulțimii adunate la poalele dealului de lângă Mărul Sfânt. Stătea trufaș în loja oficială, îmbrăcat într-o robă aurie, ținându-și în mâna dreaptă sceptrul încrustat cu pietre prețioase. Coroana de pe cap emitea, în bătaia soarelui după-amiezii, un nimb strălucitor în jurul său. Își recăpătase încrederea în propriile forțe după ce, așa cum văzuse tot norodul, reușise, cu o zi în urmă, să-i învingă apoteotic pe falșii îngeri ai Șarpelui. Alături o avea pe fiica-soție Eva, Mama Tuturor Celor Vii. Eva purta o rochie albastră lungă, împodobită cu volane dantelate, iar un brâu auriu îi încingea mijlocul. La baza gâtului lung şi graţios avea un colier de aur în formă de şarpe a cărui coadă se pierdea printre sânii opulenţi scoşi în evidenţă de un decolteu adânc. Fruntea îi era încununată de o diademă bătută în nestemate roșii, în timp ce părul blond i se revărsa pe umeri.

 

          Patriarhul înțelese că era momentul să profite de marea sărbătoare pentru a-și mai recupera din autoritatea știrbită. Prin urmare, porunci ca întreaga suflare a Denului să asiste la ceremonia Încercării. În tribunele amenajate pe dealul de deasupra Copacului Sfânt al Cunoașterii se adunaseră zeci de mii de oameni. Reprezentanții tuturor Castelor, fiecare în sectorul său împodobit cu steagurile și însemnele familiei sale. Casta Grădinarilor ocupa lojele din stânga și dreapta balconului Marelui Grădinar. Casta Valeților, care avea privilegiul, aproape exclusiv, să ofere recruți pentru Păzitorii Copacului Sfânt, corpul de elită al armatei care avea în grijă atât paza arborelui, cât și pe cea a Patriarhului, ocupa lojele imediat sub cele ale Grădinarilor. Casta Furnicarilor, trezorierii imperiali, ocupau scaunele de sub loja Valeților, sub ei Casta Zografilor, artiștii și cronicarii curții, și tot așa, una sub alta, toate cele doisprezece caste din sistemul social krottanian. Ultima dintre ele, aflată la baza tribunelor, era Casta Râmarilor, din care făcea parte Nimrod.  

 

          Râmarii erau indivizi aprigi și nesupuși, care nu puneau prea mare preț pe autoritatea patriarhală. Considerau că orice individ este egal în fața divinității și nu are nevoie de mijlocitor în această relație. Acest comportament, dar și sfidarea deschisă a clerului, le-a atras de multe ori acuzații de erezie, care au culminat cu izgonirea lor dintre zidurile cetății.  

 

          După alungare, Râmarii și-au întemeiat propriile așezări, îndeletnicindu-se cu pescuitul și vânătoarea prin lacurile, pădurile și mlaștinile din jurul orașelor. În lupta dură pentru supraviețuire în afara meterezelor, semenii lui Nimrod s-au acomodat unor noi realități, adoptând, cu timpul, propriile reguli și ierarhii. Chiar dacă nu aveau lideri în sensul tradițional al termenului, unii, printre care și Nimrod, puteau, prin respectul câștigat printre ai săi, să influențeze decizii care să fie adoptate de întreaga comunitate.  

 

          Casta Râmarilor umpluse până la refuz sectorul rezervat lor. Mai mult, ocupaseră orice ridicătură de pământ sau copac din apropiere care oferea o perspectivă asupra Mărului. Erau de două ori mai mulți decât toți ceilalți la un loc. Pentru ei era o zi specială, unul de-al lor se afla printre aspiranți. Simplul fapt că Nimrod era admis la probă reprezenta o reușită, însă, în cazul unui succes deplin ar fi devenit un adevărat erou, idolul copiilor și al tinerilor din neamul său.  

 

          După un discurs electrizant care îl repunea pe piedestalul puterii în calitate de legitim reprezentant al Șarpelui pe Krottan, Patriarhul se întoarse către cei patru candidați la titlul de Păzitor al Copacului Sfânt al Cunoașterii.

 

          – Astăzi veți aduce onoare familiilor voastre – rosti cu o voce baritonală Adam. Fiți demni de încrederea care vi s-a acordat. Indiferent dacă veți izbuti sau veți muri încercând, vom fi mândri de voi. Nu vă dezamăgiți părinții, rudele sau frații întru credință. Șarpele să vă fie alături!

 

          Tinerii făcuseră o plecăciune și se îndreptară către copac pentru a se pregăti de ascensiune. Valeții afișaseră o mină arogantă și se distanțară de Nimrod. Toți trei erau într-o forma de invidiat. Unul era scund și îndesat, nerăbdarea făcându-l să se învârtă ca un leu în cușcă, ceilalți doi, mai înalți decât primul, aveau părul blond strâns într-o coadă de cal. Din atitudinea pletoșilor, se putea înțelege că îndesatul era liderul grupului lor.

 

          Patriarhul lovi cu toiagul gongul din bronz, dând startul Încercării.  

 

          Aspiranții se apropiaseră de arbore lipindu-și palmele și fața de coaja netedă ca un granit șlefuit. Valeții murmurară incantații către zeul Șarpe. Apoi sărutară Sfântul Măr, așa cum o cerea ritualul și își ajustară curelele ghearelor de metal de la încălțări și mâini. Echipamentele Valeților contrastau puternic cu cele improvizate de Nimrod, însă el nu părea afectat. Nu frumusețea, ci utilitatea era calitatea care trebuia apreciată în astfel de cazuri, gândea el.

 

          Îndesatul și pletoșii își înfipseră ghearele în scorța pomului și se năpustiră în sus entuziasmați. Nimrod o luă încet, pas cu pas, având grijă să-și consolideze fiecare punct de sprijin. Deși părea că proba cățăratului ar fi cea mai accesibilă, era suficientă o mică neatenție ca totul să se încheie înainte de a debuta.  

 

          La mai bine de o oră de la start, Nimrod nu depășise jumătatea distanței care-l despărțea de partea superioară a trunchiului, în timp ce Valeții parcuseseră deja două treimi din urcuș. Odată cu timpul, mușchii și încheieturile începuseră să-l doară, fapt care-l obligă să încetinească ritmul. De câteva ori, închise ochii forțându-și creierul să rămână concentrat pe urcare, în aceste momente era foarte periculos să se lase distras.  

 

          Deși vântul nu era puternic, cu cât se apropia mai mult de coroana pomului, aceasta i se părea tot mai agitată. Ca și cum ar vrea să-i transmită un mesaj, ca și cum ar vrea să-l atenționeze în legătură cu ceva. Îl cuprinse un sentiment de neliniște. Dinții ascuțiți ai orizontului se înfipseră bine în pulpa roșiatică a soarelui Krottanului când Nimrod ajunse istovit la limita de jos a coroanei. Își petrecu mâna peste margine și constată că deasupra se întinde o suprafață netedă. Ridică încet capul. Partea de sus a trunchiului aducea foarte mult cu o pâlnie – o arie adâncită, aproape circulară, cu un diametru de aproximativ douăzeci de metri, în centrul căreia se afla o scorbură rotundă cu circumferința de vreo patru metri. Gaura, asemeni unui puț, cobora prin mijlocul tulpinii. Crengile coroanei erau dispuse în așa fel încât formau un gard viu de jur-împrejurul platformei concave. Încercă să-și salte trupul, când o lovitură năprasnică de picior îl izbi în față provocându-i, pentru o fracțiune de secundă, pierderea cunoștinței. Suficient cât să-și scape prizele și să se prăbușească în gol. Era în cădere liberă când destinul sau poate mâna providenței făcuseră ca o creangă apărută în calea sa să-i agațe cureaua de la brâu salvându-i viața. Nu-l văzuse pe atacator, dar era limpede că acesta era foarte hotărât să-l împiedice să urce. Nimrod îşi schimbă repede locul. Sărind de pe o ramură pe alta ajunse într-o poziţie uşor laterală faţă de cea iniţială. Apoi se lipi de trunchiul copacului astfel încât cel de sus fu nevoit să se aplece peste marginea platformei pentru a vedea unde fugise victima sa. Nimrod profită de ocazie și se aruncă asupra atacatorului încolăcindu-şi mâinile în jurul gâtului acestuia. Era unul dintre Valeţii pletoşi. Nimrod îl trase cu putere în jos și împingând puternic din picioare execută un salt care îl duse în partea superioară a trunchiului copacului. Văzu cu coada ochiului cum Valetul se prăbușea în gol bătând necontrolat din mâini ca o pasăre care subit uitase să zboare. Nu avea prea mult timp să savureze victoria, celălalt pletos se năpusti cu un cuţit spre gâtul său. Nimrod se eschivă într-o parte lovind puternic cu piciorul spre pieptul adversarului, însă acesta pară cu lama cuţitului provocându-i o tăietură adâncă în gamba dreaptă. Luptătorii se opriră pentru a-şi evalua opţiunile strategice. În timp ce se cântăreau din priviri, Nimrod observă un zâmbet malițios pe buzele Valetului. E bine, gândi, crede că a învins. Făcu câţiva paşi în spate până la marginea platformei. Îşi lăsă uşor greutatea pe piciorul stâng, simulând o durere în gamba rănită. Mișcările se succedaseră cu o repeziciune care cu greu putea fi urmărită cu ochiul liber. Pletosul se aruncă cu cuţitul înainte spre inima lui Nimrod, dar când parcurse jumătatea distanței dintre ei, Râmarul sări în sus aproape vertical, apoi se rostogoli în aer ajungând în spatele atacatorului. Înainte de a ateriza, aplică o lovitură între omoplaţi Valetului proiectându-l peste marginea platformei. Pletosul se prăvăli într-un urlet de ură şi neputinţă, care se pierdu în depărtare. Nimrod se apropie de margine și privi în jos. La baza trunchiului văzu trupurile inerte ale celor doi Valeți.

 

          O coardă legată de o creangă groasă și aruncată peste buza cavității indica direcția pe care trebuia să o urmeze. Se așeză să-și tragă sufletul preț de câteva minute. Îşi bandajă gamba rănită, bău o gură de apă, apoi îşi legă propria frânghie de o cracă și începu coborârea.  

 

          La numai câțiva metri de la intrarea în scorbură, obscuritatea îl învălui. Nu-i era frică de întuneric, cea mai mare parte a vieții o petrecuse în beznă vânând lipitori-vampir. Învățase să se folosească de celelalte simțuri. Auzul, mirosul, pipăitul și chiar instinctul i se ascuțiseră în așa măsură încât se simțea mai în largul său în umbra nopții decât în bătaia soarelui. Tenebrele erau tărâmul său.

 

          Estimase că parcursese două treimi din coborâre, judecând după lungimea urcării, când sesiză miros de fum urcând pe puț. Valetul îndesat încheiase coborârea și își aprinse torța. Mirosul devenea tot mai pătrunzător, iar lumina se apropia mai repede decât cobora el. Într-o fracțiune de secundă realizase că cel de jos dăduse foc sforilor. Pipăi peretele din interiorul copacului. Spre norocul său, se dovedi mai puțin neted decât în exterior. Își înfipse degetele în lemn și-și lipi corpul de trunchiul arborelui cu doar câteva clipe înainte ca focul să treacă prin dreptul său arzând corzile atârnate în puț. De jos străbătu un râs sarcastic.

 

          Îi era cunoscută ostilitatea dintre caste. Se aștepta ca Valeții să fie reticenți la primirea în rândurile Păzitorilor a unuia din Casta Râmarilor, dar nu-și imaginase că cineva ar fi putut să ignore voința Patriarhului. Ceva îi scăpa. Să fi fost chiar Marele Grădinar cel care orchestrase complotul împotriva sa? Nu era un secret că relațiile dintre Casta Râmarilor și Patriarh erau tensionate. Acceptarea sa la Încercare se dorea a fi un gest simbolic de reconciliere. Evident, exista și posibilitatea ca Adam al XXVII-lea să fi jucat la două capete. Pe de o parte, își arăta deschiderea de a se apropia de Râmari, permițând unuia dintre ai lor să participe la Încercare, pe de altă parte, provocând eșecul său, întărea poziția Castei Valeților, care îi era obedientă. Mai mult, Patriarhul reușea, prin insuccesul lui Nimrod, să taie elanul celorlalte Caste de a solicita participarea la selecția Păzitorilor, adăugând astfel încă o piatra la temelia mitului că doar Valeții au priceperea de a trece testul.  

 

          După ce verifică prizele de la picioare și mâini, rupse un nasture de la cămașă și îi dădu drumul. Ascultă cu atenție în timp ce număra în gând. Așteptase câteva zeci de secunde, dar nu auzi nimic. Existau două posibilități, ori distanța până jos este foarte mare, ori nasturele a căzut pe ceva moale. Nu putea rămâne aici, așa că decise, pentru că i se păru mai ușor, să o ia în jos. Trase de câteva ori cu putere aer în piept și porni. Nu părăsea nicio priză până nu era convins că celelalte membre erau bine fixate și îi pot susține greutatea. Reuși să coboare câțiva metri, poate zece, când o bucată din scoarța trunchiului se desprinse chiar sub picioarele sale. Rămase agățat deasupra abisului ținându-se doar într-o mână. Obosit fiind, era conștient că nu va putea să stea foarte mult timp așa. Inspiră adânc, închise ochii și își dădu drumul.

 

          

 

          *            *          *

 

           

 

          Silueta neagră a Citadelei Patriarhale se înălța semeț pe promontoriul scăldat de valurile mării de la limita estică a orașului. Cele două luni de pe cerul Krottanului, învăluite de vălul mătăsos al nopții care se așternea peste Den, își făcuseră culcuș între turnurile înalte ale fortăreței. Mici vârtejuri de colb se fugăreau pe străzile înguste ale capitalei imperiale, antrenând în jocul lor petale de flori și frunze uscate. Sporadic, liniștea era spartă în cioburi fine de cântecul depărtat al unei cucuvele.  

 

          O luminiță, cât un pistrui, apăru pe unul din turnurile citadelei.  

 

          – Nu trebuia să-l lași în viață în acea seară – zise Eva aruncând, din spatele opaițului, priviri otrăvite către tatăl său.

 

          – Dacă murea, riscam o revoltă a Râmarilor și știi la fel de bine ca mine că nu i-am putea ține piept – răspunse pe un ton cât putu de calm Adam. Ne-am putea închide între zidurile cetății, dar nu am rezista foarte mult unui asediu al ereticilor. Oricum, n-ai pentru ce să te îngrijorezi, m-am asigurat că nu se va întoarce din Încercare. Și chiar de ar fi să treacă de surpriza pe care i-am pregătit-o, doar Grădinarii și cei din Casta Valeților cunosc ieșirea din labirintul subteran.

 

          – Nimrod știe secretul nostru!

 

          – Nu știe ce a văzut. El consideră că și-a riscat amărâta sa viață de târâtor pentru a o salva pe a ta. Privește scena prin ochii săi. O fetiță, înconjurată de o haită de lipitori-vampir, plânge speriată. Asta a văzut el. Asta l-a împins să intervină.

 

          – Cât timp crezi că-i va lua să se întrebe de ce nu m-au atacat lipitorile după ce terminaseră cu el?

 

          – Mă îndoiesc că își mai amintește vreun amănunt din cele întâmplate în acea noapte. În cei aproape opt ani scurși de atunci, nu a dat dovadă că și-ar fi amintit, iar acum n-are nici cea mai mică importanță – nu se va mai întoarce.

 

          

 

          *            *          *

 

           

 

          Nimrod își veni în fire tremurând de frig. Era întins pe spate. Deschise ochii, dar nu putea desluși nimic, întunericul era dens ca smoala. Se bizui pe celelalte simțuri pentru a găsi câteva repere după care să se orienteze. Aerul duhnea a putregai, iar instinctul îi spunea că trebuie să părăsească acest loc fără întârziere. Își scoase cremenea și-și aprinse facla. Cavitatea în care se afla avea o formă neregulată și nu era foarte spațioasă. În mijlocul tavanului, aflat la vreo cinci metri deasupra sa, se vedea gura de jos a puțului prin care coborâse. Podeaua mustea de un lichid roșiatic. Făcu un ocol și constată că din scorbură pornesc în direcții diferite patru tuneluri. Aveau conturul circular aproape perfect și diametrul cu puțin mai mare decât statura lui Nimrod. O apucă pe unul dintre ele, la întâmplare.  

 

          Pereții de textura lemnului sugerau că galeriile erau ramificații ale rădăcinii arborelui. La fiecare cincisprezece-douăzeci de metri dădea de o nouă răspântie de la care porneau două, trei sau chiar mai multe tuneluri. Pentru a-i fi mai ușor, în cazul în care ar fi fost nevoit să se întoarcă, hotărî ca de fiecare dată să folosească prima intrare din dreapta. Pe măsură ce avansa, succesiunea ramificațiilor se întețea, ajungând de la una la alta în câțiva pași. Doar că un ghinion nu vine niciodată singur, galeriile se înclinau tot mai accentuat în jos pe direcția lui de mers, iar circumferințele se micșorau la fel de repede, devenind mai degrabă niște tuburi prin care se putea deplasa doar în genunchi. O secreție vâscoasă de culoarea sângelui, prin care viermuiau larvele lipitorilor-vampir, făcea podeaua extrem de alunecoasă. Nimrod avea dificultăți tot mai mari în menținerea echilibrului și doar prezența de spirit îl ajută, în câteva rânduri, sa nu scape torța.  

 

          Oboseala acumulată și aerul tot mai rarefiat din galerii, îi impuneau pauze din ce în ce mai dese. Se opri din nou. De data aceasta răgazul fu mai lung ca de obicei, poate chiar ațipise. Fusese readus la realitate de o șoaptă, o vibrație acustică, al cărei timbru i se păru familiar, dar care părea că vine de undeva din adâncuri. Inițial glasul era abia perceptibil, ca o himeră a abisului, însă, cu fiecare pas, intensitatea creștea transformându-se într-o chemare căreia nu i se putea opune. La următoarea ramificație, sunetul devenise mai clar, iar Nimrod reuși să determine direcția din care provenea. O luă pe galeria din care răzbătea chemarea. La câțiva metri de la intrare dădu peste o lipitoare-vampir gigantică atașată de unul din pereți. Era de cel puțin două ori mai mare decât orice exemplar văzut de el vreodată. Corpul îi pulsa frenetic emițând un zumzăit puternic. Instinctul îi spuse să o evite. Se strădui să treacă fără s-o atingă, dar animalul se desprinse brusc și-și întinse gura în formă de ventuză spre el arătându-și cele patru rânduri de dinți mărunți și ascuțiți. Tresări scăpându-şi torța și alunecă cu capul înainte prinzând viteză ca pe tobogan. Încerca cu disperare să se agațe de marginile galeriei, dar nu izbuti. Gonea nebunește prin tuburile care se ramificau în toate direcțiile.

 

          Cursa continuă o perioadă îndelungată până ce trupul i se înțepeni într-o conductă îngustă. Izbiturile de pereții galeriilor îi provocaseră răni adânci, multe dintre ele sângerau din abundență. Supraviețuirea sa depindea acum de starea simbiotul său – dacă va avea suficientă putere să-și îndeplinească sarcina tămăduitoare, să oprească hemoragiile la timp și să vindece organele afectate de lovituri. Ușoarele amețeli și relaxarea mușchilor erau semnul că lipitoarea-vampir își intra în rol. Se înfundă într-un somn adânc și dulce.

 

          

 

          Se trezi năuc, cu o durere sfâșietoare în tâmple. Nu știa unde se află și ce e cu el. Ușor-ușor, mintea i se limpezi. În continuare nu se putea mișca. Începu să se foiască încercând să se elibereze. După repetate tentative, înaintase câțiva centimetri. Împinse din nou din picioare, apoi din nou și din nou. Imprimă mișcărilor sale o cadență, iar epiderma sa resimți fiecare milimetru al galeriei. Efortul și lipsa oxigenului făceau să-și piardă frecvent cunoștința. Când își revenea, folosea fiecare strop de energie pentru a avansa. Era epuizat. Nu putea rămâne conștient mai mult de câteva minute, iar simbiotul părea să fie și el la capătul puterilor. Își pierduse speranța că va mai scăpa cu viață când simți o boare, ca o mângâiere rece, pe creștet. Aer proaspăt. Undeva acolo e o ieșire. Gândul îl revigora și-l determină să împingă cu mai mult zel. După ore bune, capul îi ieși din tub într-un loc larg. Un iz de mâl de mlaștină îi lovi nările, iar din depărtare, ecoul unor picături de apă îi gâdilă timpanele. O rază de lumină sinilie se infiltrase de undeva din înălțime proiectând pe podeaua peșterii, aflată la cinci-șase metri sub el, un joc de umbre. Privind mai atent, își dădu seama că nu era vorba de umbre, ci de ceva viu. Podeaua forfotea.

 

          Își extrase cu grijă partea superioară a corpului din galerie. Se prinse de margine și-și scoase picioarele. Se pomeni cu fața spre exterior, iar cu mâinile, răsucite prin spate, se ținea de muchia tubului prin care venise. Era o poziție contorsionistă deloc confortabilă. Se aruncă în gol spre pardoseala colcăitoare. Căderea-i fu atenuată de ceva moale. Recunoscu imediat textura pielii lipitorilor-vampir. Se afla în mijlocul unui cuib. Erau zeci de mii, sute de mii, poate chiar milioane. Nu își imaginase vreodată că pot fi atâtea la un loc. De fapt, nu credea că există atâtea pe întreaga planetă.

 

          „– Deschide cutia!” – porunci glasul care-l chemase la Templu.

 

          Uitase în totalitate de ea. Își pipăi buzunarul de la piept. Era acolo. O scoase cu grijă și deschise capacul. Înăuntru era o sticluță cu lichid chihlimbariu.

 

          Nimrod desfăcu dopul recipientului și vărsă conținutul. Imediat vampiri începură să se agite, iar în scurt timp urlete înfiorătoare răsunau din toate părțile. Lipitorile se îmbrânciră, luându-l pe sus, către gura unui tub aflat într-un colț al încăperii. Nu voia să o ia de la capăt, dar era foarte slăbit ca să se poată opune. Era o picătură de apă pe creasta unui tsunami.

 

          

 

          *            *          *

 

           

 

          O lumină puternică îi scăldă chipul lui Nimord. Încercă să deschidă pleoapele, dar razele soarelui i le închiseră la loc. Răsuflă ușurat. Era afară și era viu. Se răsuci pe abdomen și miji ochii. Își roti privirea în jur. Era în mlaștină. Era acasă.  

 

          Piciorul drept îi zvâcnea dureros. Nu mai trăise de mult o astfel de suferință. Oare simbiotul nu trebuia să-i fi vindecat deja rănile sau cel puțin să reducă intensitatea supliciului? Își duse mâna la ceafă, apoi își pipăi coloana. Lipitoarea-vampir nu mai era acolo.

 

          

 

          *            *          *

 

           

 

          – Ce vom face cu Adam și Eva? – întrebă tânăra.  

 

          „– Îi vom exila pe o planetă care să le ofere condiții pentru supraviețuire.” – răspunse telepatic băiețelul.

 

          – Dar vor perpetua parazitul.

 

          „– Parazitul s-a dizolvat în ADN-ul lor dând naștere unei noi specii. Lipitorile își asigurau supraviețuirea adaptându-și structura genetică la orice organism puteau să exploateze. Nu erau o specie inteligentă, dar puterea lor de adaptare grefată pe inteligența de tip uman ar putea duce la apariția unor indivizi de o creativitate uimitoare. Însă este greu de prevăzut cum își vor folosi această putere, va trebui să îi monitorizăm îndeaproape pe calea evoluției.”

 

          – De ce să riscăm? De ce nu-i ucizi?

 

          „– Deși viața e destul de răspândită în univers, inteligența de tip uman nu e un lucru tocmai comun. Nu pot să distrug singurele două exemplare dintr-o specie pe cale de apariție. Oricum, presimt că în viitor ne vor fi un aliat extrem de valoros.”

 

          Prin hublourile din spatele lor, planeta Krottan, însoțită de luna sa galben-roșiatică, își etala norii ca pe o rochie vaporoasă de bal.

 

 

 

Borislav Velimirovici

(n. 1976, Moldova Nouă, Caraș-Severin) Licențiat în filologie la Facultatea de Litere, Filosofie și Istorie din cadrul Universității de Vest din Timișoara. Lucrează ca jurnalist. Trăiește în București.

More Posts