Motto:

„Măiastră făptură născută din minune,

Din aurori coboară pe fire de genune.

Pe sticlă tu ţeşi frunze şi marii şerpi cu pene,

C-un miliard de stele mă priveşti printre gene.”

 

          Înaintam cu greu pe câmpul îngheţat. Alunecam la fiecare pas şi fulgii mă învăluiau din toate părţile. Un gând nu îmi dădea pace…

          Ce caut eu aici?

          Orizontul era o linie fără sfârşit, nici un copac, nici o clădire, doar o linie între cerul gri şi câmpia albă…

          Oare unde trebuia să ajung?

          Gerul muşca fără milă, mi-am privit mâinile şi m-a apucat groaza… nu aveam mănuşi. Am coborât privirea… nici urmă de ghete.

          – Laura, Laura, deşteptarea! Hai somnorilă, e rândul tău să „stai de strajă”.

          Vocea venea de foarte aproape dar nu vedeam pe nimeni în jur. Brusc linia orizontului a început să tremure, forme bizare străpungeau câmpul îngheţat, o pată violet venea cu repeziciune spre mine. Abia când m-a învăluit complet am priceput unde eram.

          – Laura, te-ai trezit?

          Creierul începea să se dezmorţească. Imaginea familiară a cabinei se contura cu greutate printre pleoapele grele. Am întins mâna spre comunicator.

          – Gata Ivane, m-am trezit.

          Ciudată chestie visele astea, încă mai eram amorţită de frig. Deşi nu aveam ce vedea, din instinct am privit spre hublou.

          Ceaţă? În mijlocul vidului cosmic?

          Nu. Nu era ceaţă, era… promoroacă !

        

          ***

        

          După  un sfert de oră eram pe puntea de comandă cu o ceaşcă de ceai fierbinte sub nas.

          – Ivane, totul e în ordine?

          – Tot corect, zice Ivan somnoros. Întotdeauna mă amuza accentul lui de Orhei.

          – Eşti sigur? Nici o defecţiune? Hubloul meu îi îngheţat toacă şi-n cabină e frig de parcă am dormit în frigider.

          – Tot timpul te plângi de frig… uite, niciun bec roş în bord. A plecat bombănind şi scuturându-şi dezaprobator pletele de un blond argintiu…

          – Auzi la ea… de parcă trebuia să se întâmple ceva.

          Întotdeauna m-a intrigat chica moldoveanului, blond din născare, albise de foarte tânăr din cauza greutăţilor. Războiul lăsase urme grele pe pământurile lui natale şi oamenii au trebuit să îndure multe lipsuri.

          „Foamea ascute mintea” obişnuia Ivan să răspundă celor care-l întrebau cum de a reuşit să se specializeze în atât de multe domenii. Crescând printre necăjiţi şi oropsiţi, şi-a dorit să devină medic şi a devenit.

          Lucrând vreo 10 ani ca medic a înţeles că degeaba vindecă răni dacă nu poate face nimic pentru suflete şi a pătruns tainele psihologiei. Şi cum creierul uman ascunde multe taine, vindecătorul nostru a deprins şi câte ceva din parapsihologie. Aşa a ajuns să fie ales ca medic al expediţiei noastre.

          Fără voie mi-a venit în minte ziua recrutării mele. După o copilărie scurtă, marcată de neajunsuri, am fost nevoită să urmez şcoala de pilotaj. Trebuia să-mi servesc patria la vreme de restrişte. Deşi nu am terminat cu cele mai grozave calificative, miile de ore de zbor în condiţii năprasnice m-au călit. Încă de atunci îl cunoşteam pe Ivan. Îl apuca groaza când aterizam în preajma spitalului de campanie de lângă Cahul. Eu eram cea care îi aduceam miile de bolnavi şi răniţi pe care abia dacă avea cu ce-i îngriji.

          După încheierea ostilităţilor am reuşit să intru la academie unde avea să dea norocul peste mine. Programul spaţial, aflat la începuturile lui, avea nevoie de personal „calificat”. Am dat câteva teste şi culmea chiar le-am trecut, pare-se cu punctaje foarte mari. Cică punctele mele forte ar fi fost atenţia, rapiditatea de calcul şi viteza de reacţie. A urmat o pregătire intensă, o serie de misiuni interesante, nu mai departe de Jupiter. Se pare că isprăvile mele nu au trecut neobservate la Agenţia Spaţială şi într-o bună zi pe când adunam merele din livada noastră, am primit ordinul de serviciu.

          Ce vremuri… şi ce frumos rodiseră merii în livada noastră în acel an.

        

          ***

        

          După patru ore de plictis şi rutină în lumina difuză, puntea de comandă a prins viaţă.

          Bădia, înarmat cu cană pântecoasă plină cu cafea, mă salută voios. Cel mai în vârstă dintre noi, Vasile Maftei, era inginerul nostru de bord, un ardelean destoinic, cu o mustaţă colilie monumentală şi trup masiv.

          Şi-a căpătat porecla în urma unei discuţii aprinse pe tema respectului faţă de persoanele mai în vârstă. Ştiam că trecuse multe cumpene la viaţa lui, războiul îi brăzdase adânc obrazul, îi răpise familia, dar din fericire nu reuşise să-i smulgă speranţa din suflet. Vorba lui blândă şi voioşia mă făceau să mă simt în siguranţă.

          – Bădie, rogu-te să verifici încălzirea din cabina mea, m-am trezit cu promoroacă pe hubloul.

          – Promo… ce? A! Cum aşa?

          – Ei, de unde să ştiu eu? Frig, proastă etanşare, ceva trebuie să fi fost.

          – Se rezolvă, răspunse Bădia bucuros că are ceva de trebăluit.

          La cât e de meticulos şi ordonat nu era de mirare că se plictisea, totul mergea uns pe navă şi distracţiile lui erau rare.

          – Neaţa! Vocea baritonală a căpitanului străpunse zumzetul fin al aparatelor de bord fiind urmată de vocea uşor răguşită a Irinucăi.

          – Bună!

          După politeţurile de dimineaţă, dornic să termine rapid cu raportarea, căpitanul privi în jur.

          – Grigore nu-i? Of, of, băiatul ăsta… iar s-a scăpat cu somnul.

          Irina sprintenă a şi ţâşnit spre cabina puştiului. Specialistă în biologie şi cu un foarte dezvoltat instinct matern, ne adoptase pe toţi de parcă eram pruncii ei. După cinci minute îl împingea fără milă pe informaticianul nostru prin uşa punţii de comandă. Ciufulit şi cu o dungă de spumă de ras pe faţă, „Puştiul” salută fâstâcit şi îşi ceru nişte scuze pe care nu le luă nimeni în seamă.

          – Hai copii, rapid raportul, fuga, fuga, că azi avem programate simulări la sistemul de navigaţie şi motoarele de impuls.

          – De la Ivan – tot corect, am spus zâmbind, încercând să-i imit cât mai bine accentul. De la mine, singura problemă de raportat – promoroacă pe hublou – Bădia deja ştie despre ce-i vorba şi a spus că va verifica.

          – Bădie, dacă tot verifici instalaţia de încălzire vezi şi de lumina de la sala de sport – pâlpâie, completă căpitanul.  Irina?

          Ochii mari albaştri se opriră din contemplarea tabletei:

          – Hidroponicele, sera, depozitul de alimente şi bucătăria – tot OK, cam în două zile ne îndopăm cu roşii proaspete.

          Uraaa! deja mă vedeam în faţa unui castron uriaş: roşii, oregano şi ulei de măsline… ce putea fi mai bun după tonele de mâncare rehidratată înghiţite până acum.

          – Laura! apelul căpitanului mă trezi din visare. Azi ai treabă, ne apropiem de Titan şi vreau să faci un „sling shot” ca la carte.

          Dăăă, mai aveam vreo 3 săptămâni până acolo…

          – Cred şi eu, am răspuns uşor plictisită.

          Mă pisa cu chestia asta de când am pornit din docurile lunare, simulări peste simulări, mare lucru, puteam face manevrele şi cu ochii închişi.

          – Nu te culca pe o ureche, ştii că întreaga misiune depinde de asta.

          – No pressure, mă înghionti Grig cu cotul.

          Căpitanul îl străfulgeră cu o cătătură năprasnică. Drept răspuns puştiul, devenit brusc serios, începu să turuie:

          – Sistemele informatice în ordine, backup curent făcut, comunicaţiile ok, raportul zilnic – arhivat, criptat şi transmis. Se opri brusc şi, ruşinat parcă, îşi mută greutatea de pe un picior pe altul privindu-l rugător pe căpitan.

          – Spune copile… ce-i? Te-a luat vreo nevoie?

          – Pot să o asist pe Laura la simulări? întrebă timid şi privi pofticios consola de pilotaj a navei.

          Avea el un vis mare, de când urcase la bord voia să piloteze Năluca. Mai puneţi pofta în cui, am gândit cu ciudă.

          – Chiar te rog… mai ales că vreau să introduci în scenariu orice îţi trece prin cap.

          Am privit îngrozită figura de piatră a căpitanului.

          – Căpitane, sper că nu vorbeşti serios. O, Doamne, dacă îşi bagă puştiul coada în simulări pot să mă aştept la orice. Ultima dată m-am trezit cu o navă extraterestră pe traiectorie… ce mai urmează? Lasere şi torpile fotonice… poate chiar Alien?

          Chipurile colegilor s-au destins şi au început glumele:

          – Fiule, pune şi tu un rest de navă, o barieră energetică – se trezi Bădia încurajându-l.

          În loc de răspuns căpitanul făcut semn cu mâna şi rupse sporovăiala. Îi făcu puştiului cu ochiul. Mda, la prostii se înţelegeau de minune.

          Încercând să dreagă gafa Bădia interveni:

          – Copii, să ne întoarcem la ale noastre. Mai aveţi ceva de adăugat?

          Era dornic să înceapă treaba, iar şedinţele îl plictiseau teribil. Căpitanul îl susţinu:

          – Ei, astea fiind spuse, să trecem la treabă.

          Încercând să scap de căutătura sadică a puştiului, care deja îşi făcea nemilos planul, privirea mi-a fost atrasă de hubloul cel mare al punţii de comandă. Un fuior de abur trecu prin neant.

          Ce naiba? Abur în spaţiu?

          Am scuturat din cap încercând să scutur vedenia… cred că mi-a rămas un rest de vis prin creier.

        

          ***

        

          Parametrii tehnici curg pe consola de pilotaj, valori după valori, Grigore loveşte fără milă consola modificând şi completând tot felul de date. Un zâmbet ghiduş îi stă atârnat în colţul gurii. Îi dau târcoale şi încerc să mă uit peste umărul lui, dar mă simte şi se întoarce rânjind sadic:

          – Hei… nu-i corect, nu trage cu ochiul.

          Crescut în haosul războiului, Grigore Teodorescu deprinse limbajele informatice chiar înainte de a vorbi. Pe când alţi copii foloseau computerele pentru jocuri, el crea programe şi spărgea coduri. Având creierul cam pervertit de maşinării, percepea binele şi răul într-un stil propriu.

          – Grig, las-o mai uşor, hai să începem.

          – Încă două şi gata, chiţăi plin de satisfacţie.

          Cine ştie ce surprize mă aşteaptă.

          Aproape că l-am scuturat de pe scaun. O simulare dura 3 ore, voiam să termin cât mai repede.

          – Hai, gata! Îţi ajunge!

          – Bine, bine, am terminat – mai aruncă o privire şi s-a ridicat mulţumit de isprava-i.

          Am tras aer în piept şi m-am aşezat. Consola atât de familiară începe să transmită date şi să preia comenzile mele. Nici pe departe nu semăna cu primele console pe care îmi făcusem ucenicia, dar îmi plăcea mai mult. Viteza de reacţie era mult îmbunătăţită şi aveam în ochi toate datele necesare.

          – Motorul nr. 3 deteriorat, pornesc reactorul de rezervă – regulile spuneau să vociferez manevrele dacă situaţia făcea posibil acest lucru.

          Puştiul urmărea totul cu atenţie. Ticălosul ştia să îşi ascundă reacţiile înaintea fiecărei piedici puse în cale. Eu deja eram absorbită de analiza datelor şi luarea deciziilor.

          – Corecţie traiectorie, coordonate….

          Nici nu am terminat bine de ajustat traiectoria, că-mi apare în cale un meteorit atras de Titan. Îl evaluez rapid, refac toate calculele, operez o mică deviere şi am scăpat. Simţeam în ceafă privirea lacomă a puştiului. Aproape că-i venea să-mi ia locul la consolă.

          – Asta ce-o mai fi? Un nor de cristale îşi făcea veacul pe traiectorie.

          Absolut diabolic puştiule.

          Solicit analiza spectrală – gheaţă – dimensiuni aproximativ 30 km în diametru, formă neregulată, granulaţie între 16 şi 100 cm, densitate medie 20 particule/m cub. De data asta trec consola în modul manual, ocolesc pur şi simplu norul, viteza creşte, ne apropiem de punctul de aruncare. Cade motorul principal, trec pe auxiliar, încerc să menţin viteza şi traiectoria. Senzorii indică un nou obstacol, un jet turbionar evadat din atmosfera gigantului.

          –  Puştiule, Titan nu are o atmosferă atât de tumultoasă. Mai studiază şi tu!

           Redresez rapid, refac reperele şi readuc nava pe traiectorie la timp pentru aruncare, lansez mesajul „Ţineţi-vă bine!” şi urmăresc cum creşte viteza.

          –  Uiiiii, chiui Grig în spatele meu de parcă era în mountain russe.

          Nu mă puteam relaxa, era cea mai sensibilă etapă, viteza mare cerea atenţie şi reacţii imediate.

          Un mic incendiu de bord cauzat de tensiunile din structură. Anunţat – se ocupă tehnicul.

          Depresurarea unui sas a deviat Năluca în exteriorul traiectoriei, am redresat rapid.

          În mintea mea colosul inelat se micşora undeva în urma navei. Tensiunea începea să se atenueze, dar aşteptam încă surprizele puştiului. Ştiam de ce-i în stare.

          Nici nu a zburat gândul că au dispărut toate datele de pe consolă. Restart rapid. Nimic. Am făcut switch pe consola mică. Din păcate afişa mult mai puţine date.

          – Grig, intră pe felie, am nevoie de date.

          – Ha, ha…. prezent. A „direcţionat” senzorii pe consola lui şi îmi striga bucuros informaţiile care erau de fapt mesaje ticluite de el. Asta l-a încântat la culme, inventa datele din mers. Ne-am continuat jocul până aproape de prânz. Ştiam că înregistrase toată sesiunea şi după masă avea să mă toace bine cu toate greşelile şi ce puteam face mai bine. Deşi nu era pilot, devorase toate manualele şi procedurile de navigaţie. Memorase cu uşurinţă fiecare rând de care eu nu fusesem prea încântată în timpul pregătirii.

        

          ***

        

          Exerciţiul îmi făcuse bine, îmi era foame şi mă îndreptam voioasă spre bucătărie.

          Prima dată când am intrat în această încăpere am fost uimită de mărimea ei. Era o combinaţie de bucătărie, sală de mese. Pe un perete se întindea domeniul Irinei – cuptorul, plita, frigiderul, consola şi alte maşinării pentru gătit. În mijloc trona o masă mare la care încăpeam cu toţii. Peretele exterior avea un hublou aproape la fel de mare ca puntea principală. Pe celălalt perete se lăţea un ecran uriaş pe care puteam rula orice, de la datele de zbor până la filme şi conferinţe. O canapea largă şi comodă completa decorul. Nu era doar o bucătărie, era şi spaţiul nostru de recreere, un spaţiul îndrăgit de toţi mai ales că Irina avea darul de a ne face pe toţi să ne simţim ca acasă.

          Am păşit bucuroasă dincolo de pragul uşii glisante, dar bucuria avea să mă părăsească iute. Mirosul mă izbi în plin…. paste….

          – Doamne, Irinucă, mă ucizi cu pastele astea… parcă am fi în Roma, zău aşa.

          – Băieţilor le place şi chiar le-am făcut bune, nu vrei să guşti? mă îndemna ghiduş împingându-mi în faţă o farfurie plină.

          – Fugi de aici cu lipitorile alea, m-am strâmbat oripilată. Hai spune, ce ai bun pentru mine?

          – Caută şi tu prin frigider, poate găseşti ceva, îmi zise îmbufnată.

          Îi plăcea să gătească, dar cu mine îşi găsise naşul. Nu prea mâncam mâncare gătită şi eram un coşmar pentru ea.

          Am înaintat şovăind spre frigider gândind că mă voi mulţumi cu ceva iaurt rehidratat.

          Supriza mi-a fost mare – o salată de primăvară de un verde crud. Printre frunzele fragede am zărit câteva roşii cherry, felii de ridichi de lună şi câteva foi de ceapă verde. Mirosul proaspăt m-a purtat spre grădina mea dragă de acasă. Prima salată de primăvară era o adevărată sărbătoare fiind prezentată cu fast şi mândrie de mama. „Mănâncă, sunt născute din mustul zăpezii şi-s udate cu sudoarea frunţii”. Aşa obişnuia tata să spună privindu-şi palmele pline de bătături.

          – Pasteeeee – mă smulse Ivan din amintiri. Era ciufulit şi cu urmele pernei pe jumătate de faţă.

          M-am apropiat recunoscătoare de Irina:

          – Să-ţi dea Cel de Sus sănătate copilă, mare pomană ţi-ai făcut cu mine.

          Îmi cuprinse mâinile cu tot cu castron şi mă privi complice.

          – Fetele trebuie să aibă grijă una de alta.

          Curând tot echipajul s-a strâns în mica bucătărie şi voioşia ne-a cuprins pe toţi. Bineînţeles că porţia mea de salată s-a subţiat serios cu ajutorul băieţilor pofticioşi, iar Bădia, hâtru din fire, a mai slobozit câteva bancuri bune. De unde le scotea nu am idee, dar de fiecare dată venea cu ceva nou.

          Mi-a venit în minte o vorbă de-a tatei: „Oricât ar construi românul de mult, tot la bucătărie se adună cu toţii, acolo ne simţim noi bine.”

        

          ***

        

          După ce i-am mulţumit ceremonios Irinei, am pornit spre punte. Puştiul m-a ajuns din urmă sprinten. Începuse deja să-mi turuie chestii tehnice. Amintindu-mi de hubloul meu, am făcut brusc stânga‑mprejur şi l-am interceptat pe Vasile.

          – Ei, Bădie? Ce-a fost cu hubloul meu?

          – Lăurice, licurice… îţi place să-mi dai de lucru. Am luat la puricat toată instalaţia, dar deocamdată, vorba lui Ivan – „tot corect”. Mai fac săpături. Am pus bâzdâgăniile la treabă şi acuş m-oi duce să le iau la rost.

          Bâzdâgăniile, cum le numea el, erau nanoboţii cu ajutorul cărora inginerul ţinea Năluca în stare perfectă de funcţionare. Dacă pentru Grig, care le programase, erau adevărate opere de artă, mie îmi cam dădeau fiori. Gândaci, e drept că inteligenţi şi metalici, dar tot gândaci…

          M-am dat mai aproape de ardelean şi i-am spus aproape în şoaptă:

          – Bădie, îţi spun doar ţie, mi se pare că am văzut abur şi prin hubloul mare de pe punte. Eu sper să mi se fi părut doar.

          – Copilă, nu te juca… ai văzut sau nu? Nu-i lucru de şagă.

          – Greu de spus, am dormit în frig, poate mi-a afectat mintea… cine ştie.

          – Pornesc o verificare mai amplă şi îl anunţ pe căpitan.

          – Dacă ai nevoie de ajutor, îmi spui. Eu termin cu Grig şi sunt liberă.

          – No, no. Tu, cum termini, să dai fuga la Ivan să îţi facă nişte teste, frigul în spaţiu te poate îmbolnăvi rău.

          – Da, da… sigur, las’ că nu am nimic, m-am îndepărtat bodogănind.

        

          ***

        

          Un ceas întreg m-a turuit puştiul cu bunele şi relele simulării. Normal că s-a înfiinţat şi căpitanul pe la jumătatea discuţiei. Mi-a mai dat câteva sugestii de manevrabilitate. Participase activ la proiectarea şi construirea Nălucii. Îi cunoştea atât slăbiciunile, cât şi puterile ascunse. Până la urmă simularea a fost reuşită şi Grig jubila de recenta lui ispravă. Îmi smulse o promisiune de a-l învăţa să piloteze după care l-am lăsat în plata Domnului.

          Istovită de atâta analiză m-am întors în cabina mea. Violetul familiar al pereţilor, orhideea, hubloul… Privirea mi s­-a lipit iar de hublou. M-am apropiat şi am privit în cumplita noapte cosmică.

          Mii de stele. Dumnezeu ştie câte lumi sunt asemeni Pământului: cu prunci, cu mame şi bunici, cu pace şi război, cu politicieni îmbâcsiţi şi şnapani puşi pe căpătuială. Imaginile se derulau cu viteză în mintea mea. Copii cu trupuri rănite, mame disperate ce îşi caută odraslele printre ruinele caselor distruse de torpile inamice…

          Brusc, nu mai puteam vedea afară. Am întins mâna spre hublou şi era acoperit cu un strat opac ca de zăpadă. Inima mi s-a făcut cât un purice. Am atins hubloul acolo unde trebuia să dau de sticlă. Degetele mi s-au lipit de gheaţă ca atunci când atingi metalul pe timp de ger. Am smuls comunicatorul din buzunarul salopetei:

          – Bădie, dacă vii acum la mine poţi vedea pe viu gheaţa de pe hublou.

          – Acum.

          M-am tras doi paşi în spate fără să pierd din vedere hubloul mătuit de promoroacă.

          – Nu pricep, chiar nu pricep. Tocmai ce am terminat verificarea. Ce ai făcut?

          – Nimic, mă uitam pe geam şi mă gândeam departe.

          – Cât de departe? La Polul Nord?

          Întrebarea îi era plină de năduf. Clar, Bădiei nu-i plăceau ciudăţeniile.

          – Ia vezi tu ce poţi să faci în altă parte, vreau să scot panourile şi am nevoie de spaţiu.

          L-am privit nedumerită.

          – Ia-ţi jucăriile şi dispari!

          Fără o vorbă mi-am luat orhideea şi reader-ul şi am pornit spre bucătărie. Un gând negru mi s-a cuibărit în minte.

          Dacă cercetătorii au greşit? Dacă la construirea Nălucii vreun zevzec a dat rasol? Mai ajungem oare la destinaţie? Mai e cale de întoarcere?

          Măcar aveam confirmarea că nu o luasem razna şi gheaţa chiar exista. M-am smuls din vârtejul gândurilor negre: Stop! Escala la infirmerie.

          Nu am ezitat prea mult de data asta. Bădia avea dreptate, frigul putea deveni periculos.

        

          ***

        

          – Oooo, uite cine a venit. Ţi-ai adus şi prietenii? Retrăieşti?

          Privirea ironică a basarabeanului arătă spre orhidee şi reader.

          – Vanea, de ce eşti tu aşa ticălos? Mă ştii tu de fricoasă?

          – Apoi mândruţă, nu ţi-o fi frică, dar bag de samă că nici nu ţi-s drag.

          L-am privit cam nedumerită. Ne ştiam destul de bine din vremea misiunilor de salvare şi nu pricepeam ce-i veni aşa deodată.

          – Ce ştii tu? Bădia face săpături în cabina mea şi…

          – Ahaaaa! Deci, avem o refugiată – continuă în aceeaşi notă ironică.

          Indignată la culme, am pus planta pe masa de consultaţie, m-am trântit pe un scaun şi am deschis reader-ul.

          – Dacă aşa vine vorba, eu mă apuc de citit şi când îţi vine mintea la cap poate îmi faci un consult.

          – Măi fată, de ce nu spui aşa? Care-i baiul? – devenise foarte serios şi preocupat.

          I-am povestit toate păţaniile: visul, hubloul îngheţat, năluca de abur de pe punte. Mi-a pus o groază de întrebări. Mi-a făcut o groază de scanări şi analize. Altă rundă de întrebări, de data asta am simţit testele psihologice. Am înţeles că îşi punea la bătaie tot arsenalul: medicină, psihologie, chiar psihiatrie.

          În mijlocul unuia din teste mi-am pierdut răbdarea.

          – Ei? Am luat-o pe arătură?

          – Mda, rău de tot, nu mai ai scăpare – abia se putea abţine să nu râdă. Hai să terminăm testul ăsta şi te lămuresc.

          – Nu mai fac nici un test… Ce mai contează un test între cele 100 făcute, dă drumul la bandă că nu mai am răbdare.

          – Laura, Laura… de asta tu eşti pilot şi eu medic, îţi lipseşte răbdarea. Mai domoleşte-te şi tu.

          – Nu mai răspund la nicio întrebare – îmbufnată, mi-am îndreptat atenţia către petalele satinate ale florii mele dragi.

          – Bine, bine, ai câştigat. Nu ai mare lucru, lipsă de calciu – nici nu-i de mirare la cum mănânci, oboseală şi ar mai fi ceva, dar dacă o spun mă iei la bătaie mai mult ca sigur – mă privi cu subînţeles.

          – Flăcău, cred că tu ai nevoie de un duş rece… Ce naiba?… privirea mi-a rămas lipită de hubloul acoperit cu o pojghiţă de gheaţă.

          – Bădie, la infirmerie, acum!!! aproape am strigat în comunicator luând prin surprindere pe Ivan.

          – Ce naiba? Vin acum.

(va urma)

 

Luminița Dobrea

Luminița Dobrea

Este născută în 21 aprilie 1971 și lucrează ca freelancer în domeniul serviciilor IT.

More Posts