***

         

          De data asta Bădia a venit însoţit de căpitan. Amândoi erau vizibil îngrijoraţi.

          Au deşertat vreo trei containere de nanoboţi, ne-au făcut vânt din infirmerie şi s-au pus pe verificări.

          L-am înşfăcat pe Ivan de-o aripă şi am pornit spre bucătărie. Simţeam nevoia să mă liniştesc.

          – Măcar ştiu că nu-s cu sorcova – îi zic lui Ivan după un timp de meditaţie.

          Ivan, cu nasul în tabletă, încă mai analiza rezultatele testelor.

          – Îhî … zise el gânditor.

          I-am smuls tableta din faţa şi am încercat să înţeleg datele de pe ecran.

          Fiind chineză pentru mine, l-am întrebat:

          – Ai de gând să-mi spui ce-i aici? Te lauzi că eşti sincer şi spui tot pe şleau … de ce taci?

          – Încerc să pricep. Taman când ai întrerupt testul, a apărut ceva pe EEG, un vârf în undele delta, exact când te-ai înfuriat.

          – Aşa şi? Asta nu e normal?

          – Doar dacă ai fi fost în transă.

          – Te-ai ţicnit, Frantz! Eram trează cum sunt şi acum. Arată-mi.

          Pe ecranul tabletei se contura graficul colorat al EEG-ului:

          – Verde – undele alfa, galben – beta, roşu – theta, violet – delta, îmi explica Ivan cu însufleţire. Uite întreruperea, aici ţi-ai pierdut concentrarea şi te-ai enervat. Iar aici e vârful de care îţi spuneam. Dar chiar nu îmi explic, undele delta apar în somnul profund, în transă, în meditaţie şi conform ruşilor… în timpul episoadelor telepatice.

          – E defectă maşinăria, am decretat eu simplu alungând orice altă posibilitate.

          Cum bine observase Ivan, nu-mi plăceau deloc medicii. Te împung cu tot felul de chestii, dar când venea vorba să pună un diagnostic …. varză, nimic concret. De asta prefer chestiile simple, clare şi uşor de controlat: viraj la ora 10 înseamnă că nava îşi schimbă traiectoria spre ora 10, punct.

          – Ce ai făcut azi toată ziua? Hai că vreau să mă lămuresc. Poate există o explicaţie. – încercă Ivan să mă tragă de limbă.

          – Cart, şedinţă, simulare, masa de prânz, bla, bla – înşiram plictisită. Probabil că am o zi mai aiurea. Gata cu întrebările. Am chef de altceva.

          Orice chestie lipsită de acţiune era pentru mine o chestie inutilă. Vedeam intergatoriul ăsta ca foarte inutil şi i-am tăiat lui Ivan orice cale de a continua. Voiam să fac ceva care să mă relaxeze. Oare ce puteam face?

          Clătite! Da, bună idee.

          Fără să scot o vorbă, m-am ridicat brusc de pe canapea şi am început să-mi adun pe masă ingredientele. Lapte praf, ouă .. tot praf… avantajele călătoriei în spaţiu, făină, zahăr… Mâinile lucrau iute, telul se învârtea cu precizie.

          Ivan ridică mirat ochii de pe grafic:

          – Unde-ai fugit? Ce faci?

          – Clătite, i-am răspuns sec.

          – Eu sunt în mijlocul unei chestii importante şi tu faci clătite?

          – Da, i-am replicat fără să-l privesc.

          – Laura, treaba-i serioasă, vreau să continuăm testele.

          – Nu acum. Am treabă.

          – Uite cum facem, îţi lipesc senzorii pe frunte şi după aceea poţi să faci ce vrei tu, fără întrebări, fără teste, bine?

          M-am oprit din învârtit telul şi l-am privit neîncrezătoare:

          – Adică vrei să fiu cobai toată ziua, cu mizeriile alea lipite pe cap?

          – Cam da, gândi rapid, după care plusă mijind ochii: şi toată noaptea.

          – Nu-ţi forţa norocul, i-am replicat ameninţându-l cu telul. Îţi ajunge ziua, perversule.

          Încercă să mă convingă folosind cea mai insistentă şi rugătoare privire de care era în stare. Am rămas fermă pe poziţii:

           – Ziua şi basta, îţi ajunge.

          – Of, of, bun şi atât.

          A decolat cu viteză spre infirmerie. După câteva minute, gâfâind, a revenit triumfător cu o valijoară plină cu chiţibuşuri. Cât timp s‑a odihnit compoziţia de clătite, am stat cuminte până m-a transformat într-un cyborg cu 4 senzori sclipitori în jurul capului. După ce şi-a admirat opera, mi-a mulţumit cu un sărut părintesc pe frunte şi s-a aşezat la masă urmărind datele de pe tabletă. Indignată, m-am strâmbat la el cum puteam eu mai bine.

          – Am văzut asta!

          Am realizat că mă urmărea şi pe camere.

          Studiu integrat, dar şi ingrat. Bine că am refuzat monitorizarea din timpul nopţii.

          – Hai continuă, ce te-ai oprit. Vreau clătite!

          Tigaia încinsă a început să îşi facă treaba, mirosul plăcut s-a împrăştiat prin bucătărie. Am uitat cu totul unde sunt. Mă simţeam acasă. Mă aşteptam din clipă în clipă să-l văd pe tata amuşinând prin străchini.

          – Ce se petrece aici? Miroase bine! Puştiul intrase tiptil şi privea curios tigaia. Clătiteeee! Laura învârte clătite! şi ca un apucat a ieşit din bucătărie să dea vestea celorlalţi.

          – Hmm, se pare că ai devenit celebră cu clătitele tale, bombăni Ivan, cam supărat că experimentul lui va căpăta mai multe variabile şi va fi greu de urmărit.

          – Laura învârte clătite, se auzi din depărtare vocea veselă a lui Grig.

          Deşi avea cel mai mare coeficient de inteligenţă din echipaj, încă nu s-a maturizat. Mai marii Agenţiei Spaţiale Române s-au zbătut mult să-l achiziţioneze. Obişnuia să spargă coduri şi criptări doar de amorul artei. Se spunea că, din pivniţa casei părinţilor, pe când avea numai 12 ani, hălăduia liber printre fişierele guvernului după ce trecuse de vreo 15 bariere informatice. La cei 20 de ani ai lui era încă pus pe şotii.

          – Şi să mai spui că binele nu se întoarce niciodată, declară Irina cu bucurie în glas de îndată ce intră pe uşă. Chiar nu aveam idee ce să mai gătesc în seara asta, bună idee.

          Iute ca o săgeată, puştiul se strecură pe lângă ea, înşfăcă din suport o farfurie şi se înfiinţă pofticios lângă mine. Avea o mutră de milioane, ca un căţel care cerşea. Dacă ar fi avut coadă, sigur ar fi fluturat‑o straşnic. Molipsită de veselia lui, i‑am aruncat o clătită direct în farfurie şi totul a devenit un joc.

          Obosiţi de atâtea verificări şi aţâţaţi de strigătele vesele, au apărut bătrânii echipajului.

          Bădia a prins din zbor o farfurie aruncată de Irina şi a intrat în joc. A prins câteva clătite şi le-a înmânat ceremonios căpitanului care ne privea cu înţelegere. Era conştient că echipajul avea nevoie din când în când de relaxare.

          Ivan a negociat cu puştiul să-i prindă câteva clătite, dar nu a obţinut nimic până nu a pus tableta deoparte. Dintr-un ungher dosnic al cuhniilor spaţiale, Bădia dibăci un clondir cu sirop aromat de brad.

          Ca prin minune, chitara Irinei îşi făcu apariţia şi ne-am lăsat cu toţii cuprinşi de veselie.

          Aluatul s-a isprăvit, clătitele dispăruseră şi Irina deja spăla vasele. Grig i-a sărit în ajutor purtând un şorţ haios cu căpşuni, spre amuzamentul total al lui Ivan.

          Cu burţile pline şi sufletele împăcate ne-am ridicat cu gândul să ne îndreptăm spre cabinele noastre. Trecând pe lângă căpitan l‑am abordat:

          – Aţi reuşit să lămuriţi povestea cu hublourile?

          Fruntea căpitanului se înnegură.

          – Încă nu. Nu am găsit nicio explicaţie logică. Toate sistemele funcţionează corect, singurul indiciu ar fi temperatura exagerat de scăzută a sticlei, dar nu ştim ce o cauzează. Am trimis ceva gândaci afară să verifice structura învelişului. Dar cu senzorii de pe fruntea ta ce‑i?

          – Pe Ivan l-au apucat experimentele paranormale. Crede că eu sunt cauza, ceva în legătură cu undele delta.

          – Undele cerebrale? îngândurat, căpitanul îşi scărpină urechea. Ivane, dă-te aproape.

          Basarabeanul bucuros că îşi poate prezenta teoria, înşfăcă tableta, îşi trase un scaun lângă căpitan şi începu să explice însufleţit. Am urmărit câteva minute vorbăria lor. Nu pricepeam mare lucru aşa că i‑am lăsat să despice firul în patru şi m-am retras. Puştiul trecu zburdând pe lângă mine, se întoarse brusc şi mă sărută pe obraz:

          – Sărut mâna pentru clătite, bune tare! făcut o reverenţă împiedicată şi dispăru pe coridorul dinspre punte. Mi-am amintit că era de cart.

          – Noapte bună, Lăurice! – vocea Bădiei era blândă ca a unui bunic. Ar fi bine să foloseşti pătura electrică, să nu mai ai surprize. O setezi pe automat, bine?

          – Bine… tati! l-am asigurat făcând aluzie la sfătoşenia lui.

          Dădu din cap dojenitor şi reveni la explicaţiile lui Ivan mormăind:

          – Copiii din ziua de azi…

          Încercând să nu mai privesc spre hublou, m-am pregătit de culcare. Am ascultat sfatul bătrânului şi am scos pătura electrică din dulap. Bine că nu-s de cart. Curând căldura m-a învăluit şi am uitat de toate.

          

***

         

          Aerul rece şi proaspăt îmi înţepa obrajii. Brazii acoperiţi cu zăpadă abia dacă se desluşeau în lumina arctică. Străfulgerată de un gând mi-am privit mâinile şi picioarele. Blăniţa albă ce-mi înfăşura picioarele mă linişti pe loc, iar mănuşile cu un deget erau călduroase.

          Ce căutam eu aici?

          Nu mai conta. Ştiam doar că trebuie să urc. Mi-am fixat ca reper vârful dealului din faţă şi am pornit la drum.

          „Nici noapte, nici zi” mi-am amintit că citisem într-o carte despre strălucirea bizară ce lumina nopţile polare.

          Înaintam cu repeziciune pe poteca lată dintre brazi. Curând am ajuns în punctul cel mai înalt. Păcat că lumina era atât de slabă şi nu puteam vedea departe.

          O licărire ciudată îmi atrase atenţia spre cer. Presimţeam ceva. Inima începu să-mi bată cu putere.

          Preţ de câteva minute am închis ochii şi mi-am concentrat atenţia pe bătăile inimii, respirând lent pentru a mă calma. Era o tehnică utilă pe care o învăţasem de la bătrânul maestru de tai-chi de la şcoala de pilotaj.

          1, 2, 3, inspiră, 1, 2, 3, expiră…

          Inima şi-a reluat ritmul normal şi am deschis ochii. În acel moment văzduhul a explodat în mii de culori. Draperii diafane ţesute din lumină unduiau pe cerul înstelat. Culorile se amestecau cu repeziciune pe măsură ce strălucirea creştea sau scădea în intensitate.

          M-am lăsat copleşită de grandoarea aurorei boreale şi am refuzat complet să-mi amintesc explicaţia ei ştiinţifică.

          Pentru mine, acum, era magie!

          Magie care, spre uimirea mea, începuse să coboare lin spre locul unde rămăsesem mută în contemplare. Cu cât cobora, aurora creştea în intensitate, culorile se succedau rapid. Simţeam vibraţii ciudate în jurul meu.

          În acel moment din unduirea multicoloră s-a desprins ceva. Ceea ce la început părea o formă nedefinită s-a dovedit a fi o entitate.

          Părea vie. Avea cap şi trup. Nu-i desluşeam chipul, lumina era prea puternică. Plutea în jurul meu analizându-mă atent. O căldură stranie m-a învăluit când s-a oprit în faţa mea.

          Forma aproape umană a feţei îmi potoli neliniştea. Ochii mari cu străluciri de stele mă priveau cu mirare. În jurul feţei translucide dansau mii de aurore ce-mi dădeau impresia de plete. Restul corpului era doar unduire, nu puteam stabili o formă sau o culoare anume.

          M-am concentrat asupra feţei încercând să desluşesc detalii, dar ochii mă atrăgeau hipnotic. Neliniştea a dispărut complet.

          – Laura …. Laura ….. un glas familiar se auzea foarte aproape, dar încet.

          Vocea părea prea umană pentru chipul ce-l aveam în faţă, prea umană…

          – Laura!

          Făptura se risipi brusc lăsând locul întunericului deplin.

          – Laura!

          Irina mă striga îngrijorată, scuturându-mi puternic umărul amorţit.

          – Ce-i? Unde arde? am protestat supărată că mi-a spulberat visul.

          – Căpitanul are nevoie de tine pe punte.

          – Probleme?

          – A sosit un mesaj urgent de la Agenţie, se pare că trebuie să faci ajustări de traiectorie.

          După 2 minute, echipată complet, alergam spre punte.

         

***

         

          Puştiul, cu părul vâlvoi şi o figură somnoroasă, sorbea cafea dintr-o cană imensă. Căpitanul citea cu atenţie mesajul de pe tableta plină de abţibilduri haioase a lui Grig. Părea o scenă desprinsă dintr-un film ciudat.

          Încă îmi vâjîia capul. Am mormăit un salut, m-am strecurat pe lângă căpitan şi m-am aşezat conştiincioasă la consola mea. Grigore savura cafeaua fierbinte ce îşi răspândise aroma în aerul încremenit de pe puntea de comandă.

          – Mda, cam tot ce-i aici e pentru tine, spuse căpitanul şi îmi întinse tableta.

          Am recunoscut sigla Biroului de Navigaţie şi Matematică Spaţială – „cocorul cu capul în stele” cum îl alintam noi. La final mesajul purta o semnătură celebră.

          – Dacă l-au scos pe bătrân din bârlog înseamnă că e ceva important, gândi puştiul cu glas tare.

          Bătrânul la care se referea Grig nu era altul decât marele matematician Alexandru Mitru care,  împreună cu alte câteva genii în informatică, microelectronică şi tehnică spaţială, puseseră la punct întregul sistem de navigaţie al Nălucii.

          – Deviere de traiectorie? am ridicat privirea spre şef. Era îngrijorat.

          Abaterea de la ruta noastră era suficient de mare să ne încurce binişor planurile. Trebuia să facem modificarea astăzi, exact la ora 11.23 (Ora Nălucii coincidea cu ora Bucureştiului). Aveam în mesaj toate coordonatele. Din instinct am privit ceasul: 4:30.

          – Dacă nu ţi-i cu supărare căpitane, vreau să mai arunc o privire peste calcule.

          – Cum crezi, dar sunt sigur că Sandu a verificat şi para verificat.

          Căpitanul era singurul om din Agenţie care îşi permitea să-i spună profesorului Mitru pe numele de alint. Au trecut prin multe împreună, în special pe vremea Războiului Paradoxal. În perioada când îmi făceam studiile la Academie, legendele despre aventurile spaţiale ale celor doi veterani mi-au dat curaj să depăşesc orice obstacol.

          – Mă ţii la curent, bine? Grigore, să văd toate astea în jurnal, pui în gardă tot poporul. Rămâi cu Laura, sigur are nevoie de tine.

          – Înţeles! răspunse puştiul milităreşte ducând mâna spre chipiul imaginar.

          Rămasă pe punte am început să disec fiecare fragment al transmisiei pentru a înţelege mai bine situaţia.

          Puştiul se tot foia în scaun. Ştiam ce vrea, dar de data asta l-am ignorat pur şi simplu. Problema era prea gravă pentru a fi tratată cu uşurinţă.

          – Grig, scoate-mi un raport cu datele telemetrice începând cu 15 februarie. Adaugă şi o simulare astrală. Vreau să văd ce au omis capetele luminate la calculele iniţiale de s-a ajuns aici. S-a supus fără o vorbă.

          Am trecut consola în modul exclusiv de calcul şi am început să analizez informaţiile. Vedeam în minte traiectorii ale planetelor, sateliţilor şi altor obiecte ce îşi făceau veacul prin spaţiu.

          – Unde naiba văd aştia aici cometa 458? Puştiule, mesajul mai avea ceva ataşat?

          – Da, o spaţiograma de la Licurici. E descărcată deja în tabletă.

          Telescopul spaţial Licurici, lansat cu vreo 6 luni înaintea începerii expediţiei, se ocupa exclusiv de monitorizarea noastră.

          Pe imaginea marcată cu coordonate spaţiale şi temporale apărea silueta prelungă a unei comete.

          – Caută-mi citirile senzorilor noştri din 5 martie din jurul orei 2:23. Se pare că am trecut foarte aproape de 458, trebuia să o vedem.

          – Senzorii exteriori nu indică nimic deosebit la acea oră. Am doar o singură fluctuaţie în câmpul gravitaţional intern, pentru care computerul a aplicat o corecţie automată. Înseamnă că a fost în intervalul de toleranţă.

          Am refăcut calculele introducând noua variabilă şi am ajuns la rezultatul profesorului. Dar nu-mi dădea pace gândul că am trecut atât de aproape de un corp ceresc şi senzorii nu ne-au avertizat.

          – Grig, informează pe toată lumea să facă verificări la toate sistemele, în special în intervalul 02:00 – 03:00 din data de 5.

          – Da, da, ştiu, mi-a spus şi căpitanul.

          M-am ridicat şi am pornit cu hotărâre spre cabina căpitanului.

          – Intră, am auzit din spatele uşii glisante.

          Căpitanul era în faţa consolei. Holograma cu contururi clar definite ce plutea deasupra biroului derula o serie de scheme ale Nălucii.

          – Gând la gând, i-am spus arătând spre încrengătura de legături luminoase.

          – Da, am luat la puricat senzorii. Un obiect atât de mare nu putea să treacă neobservat.

          – Ai văzut şi fluctuaţia gravitaţiei interne?

          – Da, cauza ei e clară şi reală. Un obiect de mărimea lui 458, aflat la 150 km distanţă, sigur a provocat anomalia. Problema e cu senzorii exteriori. La 150 km trebuiau să urle şi senzorii de proximitate, nu doar cei distali.

          Mări detaliul hologramei şi am parcurs împreună sectorul frontal al navei.

          – Ai refăcut calculele? mă întrebă fără să ridice ochii de pe o joncţiune plasmatică.

          – Da, totul e pregătit. La ora 11 ar fi bine să fim cu toţii pe punte.

          – Cât e acum?

          – Şapte fără 10.

          – Ne vedem la discuţia de dimineaţă. Te rog, treci pe la Bădia. Să-şi pregătească gândacii pentru o excursie pe afară.

         

***

         

          În drum spre sala maşinilor am refăcut în minte evenimentele zilei de 4 martie încercând să descopăr măcar un mic indiciu al întâlnirii cu 458. Secvenţele mi se derulau cu viteză în minte, brusc toate imaginile au dispărut lăsând loc unui câmp îngheţat.

          FRIGUL – PRIMUL VIS!

          Gândul m-a izbit în plin. Mi-am amintit şi visul din care m-a trezit Irina chiar azi. Al doilea val de ameţeală m-a făcut să mă sprijin de o arcadă de rezistenţă.

          Să fie oare o legătură?

          Mai era şi problema hublourilor îngheţate.

          Trebuie să vorbesc cu Ivan. Ceva este necurat la mijloc.

          Bădia era deja în sala maşinilor, îşi punea în ordine trusa. Irina, precaută, trezise pe toţi.

          – Neaţa. Ce-i cu tine? Eşti albă ca varul!

          – Nimic, am încercat să ascund neliniştea prin care treceam. M-am trezit cam brusc.

          – Aiurea, eşti trează de mai bine de 3 ceasuri. Am citit şi eu mesajul, hai că nu-i chiar aşa de grav. Corectăm traiectoria şi gata, îmi spuse el împăciuitor.

          – Nu-i vorba de traiectorie. Faza e că exact în noaptea de 4 spre 5 martie a fost tărăşenia cu hubloul îngheţat.

          – Aşa şi?

          Mă privea insistent de parcă voia să citească răspunsul de pe fruntea mea.

          – Coincidenţă! a declarat mulţumit că a găsit o ieşire „onorabilă”.

          L-am privit cu neîncredere. Tocmai el, maestrul scepticismului şi adeptul teoriei conspiraţiei, să‑mi trântească în faţă cuvântul „coincidenţă”? Nu-mi venea să cred. Totuşi ştiam că dincolo de fruntea senină se declanşase deja o luptă crâncenă cu lăstarii îndoielii. Masca nepăsării o purta numai pentru liniştirea spiritelor.

          – Dacă zici tu… am dat din mână intrându-i în joc. Vezi, să-ţi pregăteşti „copiii” pentru excursie. Şeful vrea să verifici ceva afară. Treci pe la el să te lămurească.

          – Asta şi făceam.

          – OK, şi la ora 11 să fii pe punte. Baftă!

          – Mulţam fain, îmi răspunse în stilul lui caracteristic.

         

***

         

          – Neaţa Ivane !

          – Dobrîi! îmi răspunse doctorul cu o mutră intrigată. Dar ce vânt te aduce pe la mine?

          – Nu mi-ai zis nimic de rezultatele experimentului. Cred că-i cazul să o faci.

          – Încă nu mi-am format o părere clară. Dar de ce?

          – Ai citit ultima informare?

          – Cea cu cometa de ne-a abătut din drumul nostru?

          – Şi nu ţi s-a părut nimic bizar?

          Mă privea de parcă picasem de pe altă planetă.

          – Frantz, primul vis cu frigul şi hubloul îngheţat! – aproape am strigat la el încercând să-l trezesc din amorţire.

          – Crezi că au legătură?

          – Nu ţi se pare ciudat că au avut loc cam în acelaşi timp? 5 martie la 2:23 cometa a fost cel mai aproape de noi şi tu m-ai trezit la 2:45.

          S-a lăsat tăcerea. Ivan mă privea năucit. S-a ridicat brusc şi a înşfăcat tableta. Căuta cu înfrigurare înregistrările EEG din ziua cu pricina. Se opri ca fulgerat:

          – Cum adică primul vis? S-a repetat?

          I-am povestit pe nerăsuflate visul cu creatura coborâtă din aurora boreală. Îmi sorbea cuvintele precum colibri nectarul.

          – Laura, tu îţi dai seama?! Chestia asta trebuie analizată foarte atent. Musai trebuie să desluşim tâlcul. Dacă nu e coincidenţă, înseamnă că tu ai puteri paranormale.

          – Paranormal pe naiba, cometa aia a trecut nevăzută de senzori. Ţi se pare normal? Pe 4 martie Bădia a făcut o verificare completă şi era totul în ordine, am citit chiar eu raportul în cart.

          – Soro, chestia asta trebuie discutată cu toţi. Sunt sigur că fiecare a sesizat ceva ciudat în acea zi.

          Privirea îi coborî pe tabletă în căutarea unui răspuns.

          – Trebuie să pregătesc devierea, mai vorbim după.

         

***

         

          – Am scos gândacii afară. Vezi şi tu înregistrările. În afară de frig şi obişnuitele particule din vântul solar nu au găsit nimic. Bădia îi întinse tableta translucidă căpitanului.

          – Vasile, ceva mişună pe afară, o simt. Copila asta are cel mai limpede creier din toţi. Simte şi ea.

          – Crezi că ne-au venit în întâmpinare?

          – Gândeşte şi tu, din toate mesajele primite de la EI, ţi s-au părut înapoiaţi? Ştiau cam multe despre Pământ şi mă îndoiesc că informaţiile erau doar de la sonda aceea veche. Ceva îmi spune că ne-au vizitat planeta şi nu o singură dată.

          – Ştefane, mesajul era paşnic, dacă ar fi vrut să ne distrugă, o făceau de mult. Eu zic să avem încredere în steaua noastră şi să ne continuăm drumul. Dacă nu voiau să-i căutăm, nu ne trimiteau mesajul. Nava e solidă şi câteva episoade de hublouri îngheţate nu-s motiv de panică. Monitorizăm mai atent tot şi analizăm cu grijă toate datele. Boţii pot repara orice. Rezervele de energie sunt mai mult decât suficiente. Sunt convins că o scoatem la capăt cu bine.

          – Să sperăm că-i aşa cum spui… Mă tot gândesc dacă să-l trezesc pe Severin.

          – Să facă ce? Să pună mâna pe armă? Împotriva cui? Lasă-l în plata Domnului. La cât îi de paranoic ar crede că biata Laura e posedată de demoni şi că nava e bântuită de fantome. Fix asta ne mai lipseşte.

          – Ei, posedată pe naiba. E mai lucidă ca noi toţi la un loc. O cunosc foarte bine şi ştiu ce-i poate capul. Cred că ea percepe la alt nivel ceea ce eu simt din instinct.

          Discuţia luă sfârşit brusc la semnalul „toată lumea pe punte”. Au pornit în tăcere către punte purtând povara secretului misiunii.

         

***

         

          Cu ochii pe înregistrările din seara de 5 martie, Ivan plasa pe ecranul consolei informaţiile rezultate.

          Un vârf EEG delta îi atrase atenţia şi extrase înregistrările video corespunzătoare. Urmări cu atenţie întreaga înregistrare focalizând imaginea Laurei.

          Nimic neobişnuit, nici un moment de pierdere a atenţiei, nimic din comportamentul ei nu confirma valoarea ciudată de pe EEG. Revăzuse înregistrarea de vreo şase ori.

          Era pe punctul să renunţe când îşi mută privirea de pe faţa Laurei spre hubloul bucătăriei ce se vedea în fundalul înregistrării. Era acoperit cu flori de gheaţă. Apropie imaginea.

          Nu era gheaţa opacă, amorfă pe care o văzuse pe hubloul de la infirmerie. Erau cristale perfecte, de o frumuseţe rară, întruchipând frunze şi flori fantastice, plăsmuite parcă într-o lume de vis. Nu mai văzuse aşa ceva de când era copil şi petrecea iernile geroase în casa bunicilor aproape de Soroca.

          Derulă înregistrarea de la început şi urmări cadru cu cadru sincronizând cu valorile indicate de EEG.

          La momentul vârfului delta de pe EEG, între florile ţesute parcă de o mână nevăzută apăru un chip cu ochi mari ca de copil mirat.

          Se ridică speriat din faţa ecranului. Încercă să-şi domolească bătăile puternice ale inimii. Deşi medic cu experienţă, îi era greu să accepte ciudăţeniile. Ştia că trebuie să existe o explicaţie.

          Împins de curiozitate, reveni asupra ecranului şi derulă înapoi până la apariţia chipului. Lăsă înregistrarea să curgă înainte, la viteză foarte mică. În toate cele două minute cât a durat fenomenul, modelul cristalin din jurul chipului şi-a schimbat forma de şapte ori, ca şi cum urmărea starea emoţională exprimată de acel chip misterios.

          Proiecţie telepatică? Dar ce anume putea determina asta. Să fi fost Laura sursa?

          Avertismentul „toată lumea pe punte” îl smulse din meditaţie. Îşi privi ceasul, era raportul de dimineaţă.

         

***

         

          Căpitanul Sofian ne numără din priviri şi deschise şedinţa:

          – Aţi aflat toţi noutăţile, aşa că, trec direct la organizarea operaţiunii de azi. Cerchez, mă privi scurt apoi urmări folia translucidă cu proceduri, refaci planul de navigaţie şi revedem împreună etapele operaţiunii de corectare a traiectoriei. Teodorescu, pregăteşti consola de rezervă şi înregistratoarele, securizezi la maxim toate fluxurile de date şi mai faci un backup. Maftei, verifici ancorarea containerelor din depozite şi dacă e cazul pui varanii la treabă. Să echilibraţi cât mai bine nava. Vezi să dai adunarea boţilor de pe afară, să nu-i pierdem. Vasilian, pregăteşti serele ca pentru sling şi sigilezi tot la bucătărie. Polcovnic, faci o vizită pasagerilor noştri şi la containerele speciale. Le pui pe modul sling, să nu zdruncinăm pasagerii.

          Aproape uitasem de cei doi pasageri ai Nălucii. Lingvistul american Nico Sanders şi maiorul Eliodor Severin călătoreau într-un soi de stază în „borcanele” lor. Doar Ivan le călca zilnic pragul şi le verifica semnele vitale.

          Agenţia a decis acest mod de călătorie pentru ei, atât pentru a experimenta metoda, dar şi pentru economie. Nu prea am priceput ce aşa mare economie făceau dar, era alegerea lor.

          – După deviere: Maftei – continuăm verificarea senzorilor. Polcovnic – îmi prezinţi în extenso tot ce ai aflat despre anomalie, am primit nota de la tine.

          Ne-am uitat unii la alţii intrigaţi. Ivan confimă cu un „clar” abia şoptit. Fără alte explicaţii, căpitanul continuă:

          – Vasilian – verificare microbiologică completă interior şi exterior, să nu-ţi scape niciun ungher. Teodorescu – după ce trimiţi rapoartele la centru, iei la puricat toate datele de la senzori şi faci un raport detaliat cu toate modificările înregistrate, chiar şi cele de sub limitele de toleranţă. Făcu o pauză de gândire după care continuă:

          – Cerchez… să vii şi tu la discuţia cu doctorul.

          Privind spre Ivan, am înţeles că „nota” mă interesa direct.

          – Asta-i tot, fuguţa la treabă şi ne vedem cu toţii pe punte la ora 11. Orice ciudăţenie apare, mi-o raportaţi direct.

         

***

         

          Deşi făcea zilnic verificarea celulelor de stază, pe Ivan îl treceau fiorii de fiecare dată când călca pragul încăperii.

          Procedeul a fost pus la punct de americani cu mult timp în urmă. Bogătaşii au investit enorm crezând că această himeră îi va proteja de ororile războiului. Din păcate cu atât au rămas sărmanii, trupuri neînsufleţite plutind în borcane uriaşe umplute cu soluţii speciale. Navele alianţei petrolului tocaseră mărunt, fără milă, întreg teritoriul american. Au rezistat doar facilităţile ascunse sub tone de pământ şi beton. Supravieţuitorii, mai puţin de câteva mii, prea traumatizaţi să mai poată trăi pe un pământ pârjolit, au ajuns pribegi prin alte ţări ducând cu ei povara grozăviilor prin care au trecut.

          Nico era cam de aceeaşi vârstă cu Grig, doar că mai scund şi ceva mai rotofei. Considerat un copil‑minune, ştia toate limbile cunoscute ale naţiilor Pământului. Suferea de o boală genetică rară ce-i afecta inima, de aceea oficialii au decis să-l scutească astfel de lungul drum. O grijă în plus pentru Ivan, care trebuia să transmită datele lui în raportul zilnic.

          Severin, militar şi patriot până în măduva oaselor, îşi dovedise calităţile în multe bătălii celebre.

          Cam rigid, gândi medicul amintindu-şi unica lor întâlnire.

          Vom avea mult de furcă cu el, încercă să-şi imagineze ce reacţie ar putea avea la situaţia Laurei.

          De ce tocmai Laura? Îi era dragă tare, mai ales când îi imita accentul. Îl fascina atât ca psiholog, dar şi ca om. Ciudăţeniile ei l-au atras încă de pe vremea când îi umplea spitalul cu răniţi. După un transport cu peripeţii, deşi rănită serios, a refuzat să rămână în spital pe motiv că nu suporta medicii. De fapt Ivan ştia prea bine, voia să salveze cât mai mulţi oameni.

          Oare ce ascunde creierul fetei ăsteia?

          Citise despre multe cazuri interesante studiate de ruşi şi regăsea multe aspecte parapsihologice pe care subiecţii studiaţi şi le dezvoltaseră în nenumăraţi ani de exerciţii.

          Telepatie, telekinezie şi altele asemenea înregistraseră valori ridicate în undele delta, dar niciodată atât de mari.

          Se scutură de gânduri şi îşi focaliză întreaga atenţie spre cei doi pasageri. Aplică rapid şi precis setările pentru modul sling şi asigură recipientele.

         

***

         

          Cu fruntea înnegurată, Bădia transmise boţiilor comanda de revenire la interior şi-i urmări cuibărindu‑se cuminţi în locaşul lor din depozitul cu unelte.

          Citind rapid inventarul depozitelor mari, observă că trebuiau mutate trei lăzi de peste 500 de kg fiecare pentru a echilibra Năluca. Chemă varanii.

          – Tulai că urâţi mai sunteţi, le spuse pe un ton amuzat şi-i puse la treabă.

          Cu mişcări lente, dar precise, ce imitau adevăratele reptile, varanii se strecurau sub lăzile grele şi le purtau pe spinările puternice până la noua locaţie.

          În scurt timp Năluca era echilibrată. Porni în pas alert spre sala maşinilor să mai verifice încă o dată starea motoarelor de impuls, deşi ştia foarte bine că era totul în ordine.

          Un gând negru îl urmărea în permanenţă: Ce-i cu senzorii?

         

***

         

          Sub cupola intens luminată a serei era forfotă mare. Buburuzele mutau ghivecele în adâncituri special create în consolele suprapuse.

          Concepută pe patru etaje distincte, sera era de fapt o imensă fermă hidroponică, menită să asigure împrospătarea cu oxigen a aerului şi hrana proaspătă a echipajului. În acelaşi timp trebuia să recircule toate deşeurile rezultate în viaţa de zi cu zi pe navă.

          Un ecosistem vegetal bine pus la punct, întreţinut cu ajutorul unor boţi simpatici pe care Irina îi pictase în roşu cu buline negre şi-i boteză buburuze. Grig s-a amuzat copios la programarea lor. Se oprea la fiecare mişcare transformată în linii de comandă şi se prăpădea de râs când mogâldeţele făceau câte o tumbă caraghioasă.

          Suflet de artist, Irina a avut grijă să ceară tehnicienilor ca toţi insectoboţii să aibă forme de albine, fluturi şi libelule, singura lor menire fiind polenizarea.

          Pentru ea sera nu era doar un mijloc de hrănire a echipajului. Era paradisul ei.

          A sigilat cu grijă fiecare bazin hidroponic, a închis câteva vane, a mângâiat drăgăstos o salvie înflorită şi a savurat parfumul florilor lămâiului de la intrare. A dat stingerea ajutoarelor ei care s-au refugiat într-o nişă în formă de fagure şi a sigilat trapa ce făcea legătura cu holul principal al Nălucii.

          Paradisul ei era acum în siguranţă.

 (va urma)

Luminița Dobrea

Luminița Dobrea

Este născută în 21 aprilie 1971 și lucrează ca freelancer în domeniul serviciilor IT.

More Posts