no40banner

          ***

         

          Ne-am desprins cu greu de scena misterioasei întâlniri. Bădia îşi mângâia nedumerit obrazul vindecat.

          În sala motoarelor domnea liniştea. La o primă inspecţie totul părea în ordine.

          – Copilă, nu eşti obosită?

          Am negat energic din cap şi am atins consola mare din mijlocul sălii. În holograma luminoasă puteam distinge părţile componente ale motorului şi vârtejul de particule din interiorul incintei. Fără să mai pierd vremea cu vorbele, am pornit verificările. Sutele de ore de antrenament m-au ajutat să aplic procedurile din reflex.

          Bădia şi-a chemat gândacii şi târâtoarele. Părea un vrăjitor ce-şi adună trupele misterioase. Cu instrucţiuni precise, le-a trimis prin zecile de guri de vizitare spre toate ungherele navei.

          S-a apropiat de mine şi a început să urmărească datele pe ecranul lateral al consolei.

          – Bădie, mie nu-mi dă pace un gând, am rupt eu tăcerea.

          – Mie nu-mi dau pace mai multe…

          – Când te-a atins creatura, ai spus că îi cunoşti atingerea. Cum adică?

          – Îi o poveste veche. Nu cred să aibă legătură cu asta.

          – Eu cred că are şi ar fi bine să ne povesteşti, i-am spus cu convingere.

          – Nu are sens să discutăm, hai să terminăm verificarea. E târziu şi ar trebui să mergi la culcare, ai stat trează prea mult timp.

          Catâr încăpăţânat!

          Ştiam cât poate fi de îndărătnic. Când venea vorba de chestii personale, greu mai scotea omul ceva de la el.

          Am continuat verificările în linişte. După o oră de învârteală în jurul cozii am ajuns la o singură concluzie: sistemele nu au suferit nicio daună şi ceea ce a declanşat alarma a fost o creştere în intensitatea fluxului.

          – Le place să se scalde în particule, am concluzionat eu.

          – Aşa se pare. Sper să nu ne afecteze mai târziu. Să le spunem copiilor să caute urme de mercur.

          Copiii erau Irina şi Ivan cărora le şi trimise mesaje de atenţionare.

          – Oare dronele alea au prins ceva? Creaturile au intrat pe undeva, că doar nu au stat tot timpul pe navă şi acum le-a apucat joaca.

          Cu o licărire de speranţă în ochi, solicită consolei toate datele transmise de drone.

          – Of, sunt ore întregi de înregistrări. Laura, izolează datele la 15 minute înainte şi 15 minute după alarmă.

          Linişte şi pace, nici măcar un indiciu că ar fi fost vreo prezenţă la exterior. Bădia mormăia nemulţumit. Se simţea neputincios şi frustrat.

          – Cum naiba să intri şi să ieşi prin pereţi din aliaj de titan căptuşit cu atâtea straturi de izolaţie. Nu mă taie capul şi basta. Dar cumva au intrat. Trebuie să fie ceva, dacă le place să se joace cu particule înseamnă că le ştiu secretele. Sigur este ceva la nivel molecular.

          – Dar dacă se teleportează? – am încercat eu o variantă.

          – Teleportarea înseamnă dematerializare de undeva, transport şi materializare în altă parte. Senzorii nu au sesizat niciun fel de modificare de masă la exterior.

          – Bădie, păi de ce să fie de la exteriorul navei? Dacă dematerializarea are loc undeva departe, dincolo de raza senzorilor noştri, şi puf… se materializează aici.

          – Hmmm, ştiam eu că ai un pic de minte în căpşorul ăla. Bună idee! Hai să-i spunem căpitanului.

          Ne pregăteam de plecare când în comunicator se auzi vocea medicului.

          – Bădie, ţi-a venit rândul.

          Pufnind nemulţumit, inginerul îmi făcu semn să merg singură la căpitan.

         

          ***

         

          Nemulţumit total de lipsa ciudăţeniilor din analizele Irinei, Ivan se pregătea pentru o nouă rundă de teste.

          Bădia intră pe uşă punându-i în vedere:

          – Fecior, te mişti rapid că tre’ să ajung la căpitan.

          – Aţi aflat ceva?

          – Nu mare lucru, dar Laura are o idee care ar putea să explice cum au ajuns creaturile pe navă.

          – Teleportarea?

          Inginerul îl privi nedumerit.

          – Dar tu de unde ştii? Te pomeneşti că-i citeşti gândurile.

          – Nici vorbă, discutam cu Irina şi ne-a venit ideea.

          – Să ştii că ar fi singura variantă. Am puricat tot învelişul, nici urmă de materie dizlocată.

          – Păi da, până şi polenul e intact. Nici o urmă de modificare. Nici măcar un radical liber, nimic. Logic ar fi fost să lase urme. Dacă eu ţin în palmă câteva granule de polen, garantat îi alterez compoziţia.

          Pe măsură ce vorbeau, degetele iuţi ale moldoveanului îşi făceau treaba. Aşa cum bănuise cicatricea de pe obrazul Bădiei dispăruse complet, nici măcar oasele feţei nu mai păstrau vreo amintire.

          – Chiar şi cicatricea ta a dispărut fără urmă. Nici un medic, oricât de expert, nu ar fi în stare de o asemenea performanţă. Ia spune, ce ai simţit?

          – Ceva ca un voal, nimic deosebit, încercă inginerul să scurteze discuţia.

          – Hai, spune tot! Te-am auzit când ai vorbit cu ea. Îi spuneai că o cunoşti.

          Doctorul îl privea pe Bădia ca pe un copil care a făcut o boacănă. Prins la înghesuială şi conştient că tot va fi descusut, ardeleanul îşi privi insistent palmele şi oftă.

          – Vezi tu, într-o noapte am primit o misiune. Trebuia să ducem câteva containere cu medicamente. Zburam deasupra Denverului, când o torpilă ne-a lovit într-o coastă. Flăcăul care pilota nava a reuşit cât de cât să ne apropie de sol. Când m-am trezit, eram prins între resturile navei, cu faţa plină de sânge. Am încercat să mă eliberez, dar nu am reuşit. M-am zbătut ore întregi până am leşinat de epuizare. La mijitul zorilor am simţit mişcare în jurul meu şi am deschis ochii. La început am crezut că e o femeie. Cu ochii năclăiţi de sânge, vedeam numai o umbră albă. Am simţit cum dispare greutatea de pe picioare şi m-am putut elibera. Am căutat din priviri pilotul. Zăcea întins pe jos, fără suflare. Am întins mâna spre femeie să-i mulţumesc. Eram convins că e vreo localnică cu suflet mare. Nu am simţit decât o atingere ca de borangic. Exact ca acum.

          – Valkyrie, spuse Ivan gânditor.

          – Atunci am crezut că e sufletul nevesti-mii, de asta nu am povestit nimănui. Să nu creadă oamenii că-s nebun.

          Ivan dădu să-i spună ceva, dar vocea căpitanului se auzi în comunicator, anunţând adunarea pe punte.

         

          ***

         

          Spre suprinderea celor doi bărbaţi, pe punte îi aştepta doar căpitanul.

          – V-am chemat numai pe voi. A venit vremea să convoc sfatul bătrânilor.

          – Ţi-a spus Laura? – îl iscodi curios inginerul.

          – Da. Ipoteza voastră e plauzibilă. Tu ce crezi, Ivane?

          – Asta trebuie să fie, altceva nu-mi trece prin cap.

          – Ei bine, contactul cu creaturile a fost iniţiat. Conform procedurii, trebuie să-i trezim pe adormiţi. Oricum avem nevoie de Nico, poate desluşeşte o cale de comunicare. Dar înainte de asta trebuie să vedeţi ceva.

          Îi duse la consola lui Grig şi le arătă ordinul descoperit de informatician în seara precedentă.

          Inginerul îşi făcu cruce şi murmură îndesat printre dinţi:

          – Piei, satană! Îl crezi în stare de aşa ceva?

          – I-am văzut dosarul. Dacă primeşte ordin, e în stare de orice. Vă recomand prudenţă maximă! Să nu-l pierdem din ochi o clipă. Dacă suntem abili, putem întoarce situaţia în favoarea noastră.

          Ivan nu scoase un sunet. Temerile lui se adevereau.

          – Eu mă gândesc că mâine, după raport, Ivan să-i scoată din borcane. Nu discutaţi nimic cu ei. De cum se dezmeticesc îi trimiteţi la mine…

          – Ştiu şi eu… mai bine nu-i trezim. Cine ştie ce-i trece individului prin cap.

          Căpitanul cugetă câteva clipe.

          – Vasile, vezi unde a dosit nebunul armele. Învârţi containerele în aşa fel încât să nu le mai găsească veci. Numai tu să ştii unde-s. Vezi, razi memoriile varanilor să nu apară nicăieri mişcarea. Sper să nu avem niciodată nevoie de blestemăţiile alea.

          – Las’ pe mine! Eu li-s naşul!

          – Deocamdată nici o vorbă despre asta. Nimeni nu trebuie să ştie că am văzut ordinul. Pe Grig l-am prelucrat eu.

          – Cu creaturile ce facem? – întrebă Ivan precaut.

          – Ce putem face? Adunăm tot ce ştim despre ele şi îi dăm înainte cu cercetarea. Avem multe de învăţat. Un eveniment petrecut în miez de noapte va tulbura apele pe acasă, dar nu le va spune mare lucru.

          – Îl trecem în raport? Ştii că alarma se consemnează automat. Trebuie să le servim o explicaţie celor de la Agenţie.

          Inginerul vorbea aproape în şoaptă de parcă se temea de spioni.

          – Raportul e rezolvat deja. Are puştiul nişte degete, o minunăţie.

          – Ştefane, eşti nebun? Ai falsificat raportul? Te leagă ăştia! Ne leagă pe toţi.

          – Ei şi tu acu’! L-am cosmetizat. Şi ei au încercat să ne ducă de nas.

          Căpitanul vorbea cu năduf. Nu era el omul să facă aşa ceva, dar trădarea celor de la Agenţie îl irita la culme.

          – Deocamdată să ne lămurim ce gânduri are nebunul. Ordinele lui vin de la Centru. Cât timp Centrul e în beznă, îl putem stăpâni pe descreierat.

          – Totuşi ceva nu se leagă! Până la urmă, dacă-i trezim pe ăştia doi, trebuie să avem un motiv! Ce le spunem? Adormiţi, neadormiţi, ştiu şi ei procedurile.

          Căpitanul căzu pe gânduri. Bătrânul lui prieten avea dreptate.

          – Ivane, îl poţi trezi numai pe Nico?

          – Ştiu şi eu… capsulele sunt legate între ele. Din câte ştiu, pot fi treziţi doar simultan. Trebuie să studiez problema. Bădie, o să am nevoie de tine pentru asta.

          – Şi de puşti. Vă poate ajuta cu programul.

         

          ***

         

          – Salutare! – mă salută voios Nico încercând să nu pocească vorba.

          – Ei, ia te uită cine s-a trezit! Dar unde ţi-i jumătatea? – am întrebat uitându-mă curioasă în jur.

          Mă aşteptam să apară de pe undeva obrazul pătrăţos al lui Severin.

          – Problem’ la capsula!

          – Aaa, zbori solo! Bravo, voinice! Ai dormit bine?

          Mă privea uşor nedumerit. Deşi ştia bine limba română îi era destul de greu să înţeleagă umorul nostru.

          – Multe sensuri la limba română.

          – Lasă voinicel, te descurci tu. Vorba ceea, ai creat tu un translator universal.

          Oftă şi îşi întoarse privirea spre farfuria cu mâncare.

          Mi-am făcut rapid un ceai şi nişte pâine prăjită. Dormisem puţin şi prost. Încă îmi vâjâia capul de pe urma evenimentelor din noaptea trecută.

          – Ai văzut creaturi? – mă întrebă curios Nico, alegându-şi cu grijă cuvintele.

          Ce-i cu ăsta, frate? S-a trezit singur? A picat din borcan? Clar că nu a vorbit încă cu şeful…

          – Nico dragă, ia tu şi mănâncă, i-am răspuns cu precauţie. Are să te lămurească el, căpitanul, ce şi cum.

          Nici nu am terminat bine de spus că pe uşă a apărut Ivan. S-a oprit descumpănit, surprins să mă vadă.

          – Parcă erai la somn. Ce bântui pe aici?

          Ceva e putred! Ivan nu se pierde aşa uşor. Ce are de ascuns? Şi unde naiba-i Severin?

          – M-am trezit de foame, i-am spus cercetându-l cu atenţie.

          Căutam pe chipul lui măcar un semn, aşteptam să facă un gest din care să înţeleg povestea. Nimic, nici măcar o ridicare de sprânceană.

          – Bine, bine. Poftă mare. Nico, gata? Hai că te-aşteaptă căpitanul.

          În câteva clipe doctorul era înapoi în bucătărie şi mă bombarda cu întrebari:

          – I-ai spus ceva de creaturi? Te-a întrebat ceva?

          – Ascultă, Ivane! Ce naiba puneţi voi la cale? Unde-i Severin?

          – Întâi tu, spuse pe un ton poruncitor.

          – Şezi blând! Nu m-am născut ieri. Omul a întrebat. M-am prins că-i ceva putred la mijloc şi mi-am ţinut gura. I-am spus că-l lămureşte şeful. Acum, tu. Te aud!

          – Am stabilit cu şeful să-l trezim numai pe Nico. Vei afla mai multe la timpul potrivit.

          – Ia te uită ce secretoşi suntem! A pornit un război pe undeva şi nu ştiu eu?

          – Nu glumi, tocmai de asta…

          Speriat să nu destăinuie mai mult, îşi înghiţi vorbele.

          – Nici nu ştiam că-i poţi trezi pe rând. Sincer, din partea mea, poţi să-l laşi pe Severin la murat… mult şi bine. Mi-i drag ca sarea-n ochi.

          – Şi mie tot aşa. Gata, fugi la somn!

          – Cine crezi că mai poate închide ochii?

          – Ei, atunci vii să-ţi fac verificarea. Pe restul i-am terminat.

          L-am privit pe sub sprâncene.

          Normal că i-ai terminat… sărmanii!

          – Uite aşa m-a luat un somn…, am încercat eu să driblez.

          – Lasă, lasă… Hai că nu durează mult.

          Sătulă de cât am fost sub lupă zilele trecute, dau să-mi încerc norocul:

          – Ceva probleme la ceilalţi?

          – Lasă abureala! Hai la infirmerie!

          M-am ridicat fără tragere de inimă.

         

          ***

         

          – Uimitor! … Superb! …

          Ochii căprui ai lui Nico priveau cu nesaţ ecranul ce înfăţişa scenele petrecute în seră noaptea trecută.

          – Băiete, te-ai minunat destul. Acum că ai aflat întreaga istorie, crezi că există vreo cale de comunicare cu ele?

          – Ele deja comunică, spuse el simplu.

          – Hai nu mai spune! Pe bune?

          Tonul ironic al căpitanului îl descupăni pe american.

          – Fii tu sigur că ne-am dat seama şi noi, doar că nu pricepem ce spun.

          – Aţi încercat muzica?

          Căpitanul îl privi uluit.

          – Numai asta nu ne-a trecut prin cap.

          Nico îi arătă imaginea şamanului cu tamburina în mână. Făcând legătura cu seara veselă din bucătărie, căpitanul se lumină la faţă.

          – Ştiam eu de ce te trezesc. Isteţ băiat.

          După o clipă de gândire, vizibil îngrijorat, americanul se uită la căpitan:

          – Şef! Severin, tot nu?

          – Nu-ţi bate tu capul cu el. Are să fie bine. Tu găseşte o cale prin care să putem vorbi cu creaturile.

         

          ***

         

          Priveam cuminte tavanul infirmeriei. Căutam un model familiar în urmele circulare rămase de la prelucrarea metalului. Ivan bombănea de zor un piston înţepenit. Voia să-mi ia o probă de sânge, dar se împotmolise din cauza seringii defecte.

          – Treabă de mântuială… Nici măcar pentru noi nu aţi făcut ceva de calitate.

          Înfuriat, aruncă pârdalnica unealtă şi scotoci în trusă după alta.

          – Atenţie că pişcă!

          Prea târziu! Am simţit în plin acul străpungând pielea.

          – Nu-i aşa că nu te-a durut?

          În loc de răspuns i-am aruncat o căutătură piezişă.

          – Copil cuminte!

          Cu un gest de-a dreptul exagerat mi-a mângâiat părul. Am dat să mă ridic, dar, cu o mână fermă, m-a ţintuit cu capul pe pernă.

          – Încă n-ai scăpat. Urmează scanarea, spuse pe un ton profesional.

          – M-ai scanat destul zilele trecute…

          Arcul de cerc plin de lumini sclipitoare s-a desprins de la căpătâiul mesei de consultaţie şi a făcut o cursă până la picioare. A revenit în mişcare lentă. Ivan urmărea un ecran din apropiere.

          – Încă un pic!

          Arcul de cerc reveni deasupra sternului şi înaintă spre creştet cu o lentoare enervantă.

          – Hmmm, poate mi s-a părut, spuse ca pentru el şi repetă figura.

          – Iar începi? Zău, Ivane. Las-o baltă. N-am nimic.

          – Aşa să fie oare?

          Îmi venea să-i arunc cu ceva în cap. Îndată ce aparatul a ajuns la capăt m-am smuls de pe masa de consultaţie.

          – Arată-mi ce ai văzut. Hai arată! Dacă ai ce…

          Întoarse ecranul spre mine şi aplecând capul într-o parte îmi spuse cu subînţeles:

          – Mi s-a părut că văd o inimă pe acolo! M-am înşelat. Era un pietroi.

          Am simţit cum mi se urcă tot sângele în creier. I-am întors spatele şi am plecat fără să scot o vorbă.

         

          ***

         

          – Ivane, e bine?

          – Fii pe pace, n-are nici pe dracu’.

          – Mă bag eu în orice combinaţie, dar când vine vorba de vieţile oamenilor nu prea-mi vine să mă joc.

          – Lasă puştiule, uite semnele vitale! Nici nu cred că a simţit despărţirea. Ai avut mult de furcă cu sistemul?

          – Ei, aşa un pic. De asta vreau să mă asigur că nu i-am cauzat ceva. Ticăloşii au folosit cam multe capcane pentru o chestie atât de simplă. E clar că programul a fost proiectat să fie musai treziţi în acelaşi timp. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă murea vreo unul… murea şi celălalt?

          – Nu cred! Hai, verifică programul să nu aibă alte comenzi prin el. N-aş vrea să ne trezim cu nebunul pe cap.

          – Bine. Fac tot ce pot. Sunt câteva zeci de mii de linii.

          – Te descurci tu.

         

          ***

         

          Stăteam sprijinită de balustrada bazinului şi priveam lotuşii. Mă gândeam ce frumos ar fi fost dacă în bazin ar fi înotat câţiva peştişori. M-aş fi simţit ca acasă.

          Când am păşit pragul serei clocoteam de furie.

          Cum a îndrăznit? Ticălosul! Nemernicul!

          Am încercat să alung din minte scena.

          Trebuie să mă calmez. El e supărat? Are să-i treacă!

          Pe suprafaţa apei căzu o picătură şi undele s-au răspândit rapid până la pereţii albaştri. Intrigată am privit în sus. Pe deasupra mea nu trecea nicio conductă. Mi-am atins faţa. Nimic. Nici urmă de apă. Am continuat să urmăresc insistent luciul apei până a redevenit ca o oglindă. Am respirat uşurată.

          O fi fost condens.

          Am mai privit încă o dată în sus. Nimic. Am revenit la lotuşi. Admiram petalele satinate şi mă minunam de perfecţiunea lor, când pe una din petale se rostogoli o picătură ca un diamant… Apoi încă una… şi încă una…

          Ce naiba?

          Hotărâtă să elucidez misterul, am urcat la nivelul următor. Am atins podeaua, am verificat bazinele. Nici urmă de apă. Am coborât şi am verificat iar bazinul circular. Nici urmă de picături pe lotuşi.

          Ori eu m-am ţicnit, ori creaturile se joacă cu mine.

          M-am aplecat peste balustradă şi am atins unul din lotuşi. A dispărut într-o ceaţă fină.

          Ei! Voi sunteţi aici!

          Am tras comunicatorul din buzunar şi l-am anunţat pe căpitan:

          – În seră. Acum!

          Sosi însoţit de Nico, Vasile şi Irina. Fără să scoată un sunet, mă întrebă din priviri unde-i creatura. I-am arătat bazinul.

          Dar cum nu se vedea nimic deosebit, le-am explicat ce s-a întâmplat. Şi-au îndreptat cu toţii atenţia spre bazin. Irina se aplecă peste balustradă şi atinse florile din apropiere. Nicio reacţie. Am înaintat spre balustradă cu gând să mai încerc o dată. Am simţit o picătură pe faţă. Apoi încă una… şi încă una.

          Se uitau îngroziţi la mine încercând să descopere sursa. Nici nu îndrăzneam să mă mişc. Când Ivan şi Grigore au intrat pe uşă, picăturile mi se înodau sub bărbie întocmai ca nişte lacrimi.

          – Plânge? – întrebă Ivan în şoaptă.

          – Nu cred… îi răspunse Irina cu voce scăzută.

          Vizibil îngrijorat, doctorul se apropie de mine şi mă privi cu atenţie.

          – Tu plângi?

          L-am privit fix, cu ochii limpezi şi picăturile şiroind pe obraji.

          – Ţi se pare că plâng?

          Îmi cercetă atent ochii şi atinse o picătură.

          – E apă! Dar nu vine din ochi, spuse către ceilalţi.

          A scos un mic recipient din buzunar şi a colectat câteva picături. Mă simţeam ca un exponat de muzeu.

          Fără vreun avertisment, picăturile s-au făcut nevăzute.

          Nico rămase cu gura căscată şi privirea pierdută. Grijuliu, Grig în scutură de umăr:

          – Trezeşte-te omule!

         

          ***

         

          Ecourile unui cântec primitiv răzbăteau din mijlocul serei. Nico instalase câteva dipozitive audio în jurul bazinului în speranţa că va putea ademeni creatura. O voce profundă, răguşită ţinea un ritm complet defazat de bătăile tobei din fundal. Deşi suna complet aiurea, avea o rezonanţă aparte, liniştitoare.

          – Mare noroc am avut că a găsit Grig cântecul ăsta inuit. Să vedem ce efect are, articulă el conştiincios fiecare cuvânt.

          Se străduia să vorbească româneşte cât mai bine. Învăţase mai mult din cărţi şi înregistrări. Abia când s-a amestecat printre noi a realizat cât este de complexă limba română.

          Am ridicat ochii şi am survolat tavanul cu privirea. Grig împânzise locul cu o sumedenie de senzori video şi de alte soiuri. Între timp Irina îşi terminase rondul prin seră şi se instală mulţumită în fotoliul din faţa consolei ei de lucru.

          – Laura, poţi merge să te odihneşti, rămân eu cu Nico. Grig e şi el cu ochii pe noi, deci nici o problemă.

          Le-am urat noroc şi am coborât la bucătărie. Mi-am scos din frigider ceva de-ale gurii şi m-am aşezat la masă.

          – Eşti supărată pe mine?

          Venită de undeva dinspre canapea, vocea lui Ivan mă sperie de-a dreptul. Nici prin cap nu mi-a trecut că ar putea fi careva la ora aceea în bucătărie, cu atât mai puţin el.

          – Neamu’ tău! Ce m-ai speriat! Ce stai pitit acolo? Sperii lumea…

          – Hai spune, te-am supărat rău?

          – Ei, aşa eşti tu… ticălos.

          – Nu am vrut! Crede-mă că nu am vrut. Dar te porţi de parcă nu ne-am cunoaşte de atâta timp.

          Nu-i vedeam faţa, dar era mai serios ca niciodată şi părea foarte îngrijorat.

          – Las-o baltă! Nu-mi arde de discuţii de astea. Lasă-mă să-mi tihnească mâncarea.

          – Eu cred că ştii ce era cu picăturile de pe obraz… şi creatura ştie bine. Ea te cunoaşte mai bine decât noi toţi. Aşa-i?

          Am tăcut îmbufnată încercând să nu plec urechea la ipotezele lui fanteziste.

          – Şi tu o cunoşti. Ea v-a salvat atunci din explozie!? Bădia mi-a spus că şi el a fost salvat de o asemenea fiinţă.

          Ultima afirmaţie avu darul să-mi risipească orice supărare. În sfârşit o informaţie ce putea aduce un strop de lumină în tot acest mister.

          – Ştiam eu! Ţie ţi-a spus? Mie nu a vrut să-mi spună… catârul. Deci, asta a fost!

          Cuprinsă de febra raţionamentelor, m-am ridicat de la masă şi m-am aşezat lângă el, pe canapea. Cu o licărire de speranţă în ochi, şi-a schimbat poziţia să mă vadă mai bine.

          – Bădia a crezut că-i spiritul soţiei lui. Tu ce crezi?

          – Nu am idee. Atunci am crezut că-i îngerul meu păzitor. Nu-s eu prea credincioasă, dar nu am uitat cu totul rugăciunile copilăriei. Dar tu ce crezi că este?

          – Eu cred că sunt fiinţe ce aparţin unei civilizaţii mai vechi decât întreaga omenire şi că ne-au însoţit pas cu pas de-a lungul istoriei. Au salvat vieţi şi au împărţit dreptatea…

          – Dacă-i aşa, de ce nu au oprit războiul? De ce nu au oprit toate războaiele?

          – Nu ştiu… Or fi având ele un motiv.

          – De ce nu au luat legătura cu noi acolo, pe Pământ?

          – Au făcut-o, dar nu cu oricine. Mă gândesc că cei cu care comunicau trebuiau să fie de mare încredere. Şamani, vraci, vindecători, înţelepţi… puterile creaturilor nu puteau fi împărtăşite oricui. De asta îşi alegeau cu mare grijă interlocutorii pământeni.

          – Atunci, de ce ne-au atras la capătul sistemului solar? Puteau să continue discuţiile, poate chiar ajutorul, ascunşi vederii şi ştiinţei noastre.

          – Chiar tu ai spus dăunăzi: vor să le cunoaştem sălaşul. Poate au nevoie de ajutor. Cine ştie?

          – Şi până acolo ne supun la teste? Este un soi de călătorie iniţiatică?

          – Eu aşa zic.

          Am rămas în tăcere scormonindu-ne minţile. O idee începu să prindă contur în mintea mea.

          – Auzi, Ivane, singurul mod în care am reuşit să fiu cel mai aproape de ele a fost regresia.

          Mă privea îngrozit de gândul că aş putea să-i cer aşa ceva.

          – Prea periculos. Ultima dată ai fost aproape în moarte clinică. Nici nu te gândi!

          – Dar în vis? Mă gândesc la şamanii care ardeau tot felul de buruieni şi aveau viziuni.

          – E cam acelaşi lucru, dar poate fi şi asta o soluţie, doar că ar fi cam greu de obţinut în condiţii controlate. Chiar dacă te sedez, mă îndoiesc că vei ţine minte tot ce ai putea vedea dincolo de starea conştientă.

          – Putem încerca! În cel mai rău caz, trag şi eu un pui de somn. Şi aşa n-am mai dormit ca oamenii de o grămadă de timp.

          – Uşor de spus, greu de făcut. Sedativele pot fi periculoase. Nu ştii ce efect au în astfel de situaţii. Trebuie să judecăm bine.

          – Hai, Vanea! Ştiu că poţi!

          Încercasem să fac o mutră rugătoare, dar probabil a ieşit ceva caragios. Ivan mă privea amuzat.

          – O facem, dar cu o condiţie.

          L-am privit cu atenţie ridicând din sprâncene.

          – Îi cerem voie căpitanului!

          Am răsuflat uşurată. Asta era simplu.

         

          (va urma)

Luminița Dobrea

Luminița Dobrea

Este născută în 21 aprilie 1971 și lucrează ca freelancer în domeniul serviciilor IT.

More Posts