Înainte să cadă la noi satelitul vostru, nu prea aveam idei, trebuie să o recunoaștem.

 

Este actriță. Ieri a jucat în lift, dar cabina e atât de ușor de falsificat, inclusiv ecranul pe care un număr de etaj se scurge și lasă loc următorului. Da, liftul e ceva simplu; cu oglindă, fără oglindă, cu o ușă, cu două – contează prea puțin.

Ciorapii de nailon, în schimb… Vai, iată ceva cu adevărat complicat. Ce pacoste! Urmează puloverele de angora.

Nu poartă nimic din toate astea, nu și le permite mereu.

Actrița Jung So-min se recompune chiar în fața apartamentului. A întârziat un pic –probleme de familie, familia ei numeroasă.

Își scarpină nasul, găsește că acest gest îi e foarte potrivit, chiar dacă nu se filmează încă.

La câțiva pași în spatele ei, vântul suflă îngrozitor, cum face de obicei, dar ea are de deschis doar o ușă pentru ca serialul să continue. Tastează codul, încuietoarea se preface că asta a contat, și iat-o pe Jung So-min pe holișorul căminului conjugal. Are emoții pentru pisică, dacă pisica este pregătită să o întâmpine. Încă nu se zărește.

Se descalță de ciocate și trece în papuci. Foarte puțin a lipsit să nu îndepărteze nisipul strâns în grămăjoare pe podea; e o actriță excelentă, știe că trebuie să-l ignore.

Ca lumina să pice perfect, ar fi trebuit să o aștepte un băiat cu un panou reflectorizant; în loc de asta, nisip albastru pe jos. Băiatul nu-i, și de-asta își face griji și pentru pisică.

Ah, Woori e gata! Vine din sufragerie la picioarele ei. Totul e în regulă: ochii, coada, blana, deși nu lipsește nisipul, evident.

So-min o mângâie și o curăță foarte discret, doar un pic, nu strică scena. Își mișcă buzele așa cum dictează scenariul (are replici chiar și cu pisica), iar Woori îi lunecă de câteva ori printre mâini; cere să-i fie scărpinată o ureche, apoi cealaltă.

Din hol, Jung So-min merge la lădița cu nisip a pisicii. O verifică, își plimbă palmele prin nisip – tentația să se culcușească acolo e mare; este și locul ei favorit din casă, nu doar al lui Woori.

Sfârșit de scenă, i se comunică.

 

Înainte să recuperăm satelitul vostru, ne gândeam la un singur lucru: dacă să continuăm să înșirăm piramide; poate venise momentul ca piramidele din primul rând să fie mai ascuțite.

Probe cu alte forme, cu coloane… nu, era doar un plan vag, pentru viitorul îndepărtat. Dar când obiectul acela complicat trimis de voi s-a apropiat și a început să strălucească pe cerul nostru, să arunce scântei, ne-am hotărât pe dată să înălțăm piramidele din față.

 

Pentru următoarea scenă, e nevoie să se afle în camera ei. Rămâne în picioare lângă saltea, nu se schimbă în hainele de casă. Mai așteaptă un pic. Și încă un pic.

Urechilor noastre li s-ar părea că cineva deșartă un sac la intrarea în apartament. Fâșâie ceva pe hol. Este actorul Lee Min-ki, soțul ei din serial. Trece și el imediat în papuci de casă, apoi se înclină respectuos la ușa camerei soției. Îi comunică salutări. Privește lung la șifonierul ei întredeschis; influențată, Jung So-min se uită și ea la dulap. În partea de sus atârnă puținele ei haine, dar sfertul de jos al dulapului conține nisip. De complezență, Jung So-min închide, cu piciorul, ușa acelui șifonier.

Lee Min-ki ridică ochii spre ea. El nu-și poate compune așa ușor expresii faciale noi; are noroc că nici rolul nu-i cere. Totuși, sunt faini, și el, și rolul său.

Îi comunică:

… M-au întrebat la serviciu dacă-mi pari drăguță.

… Și de data asta le-ai răspuns?

… Azi da. Te-ar fi mulțumit răspunsul meu.

Doar atât conversează, fiindcă Woori vine la el, îl pândea. Lee Min-ki își consultă, în minte, lista de priorități. O ridică pe pisică în brațe și o ține la îndemână pentru mângâieri.

Jung So-min își pune mâinile în șold. Ca să-și cxprime invidia, chiar gelozia, stă cu gura căscată când soțul o dezmiardă pe Woori.

Sfârșit de scenă! sunt anunțați.

Știe că asta n-a fost tot pentru astăzi. Ar fi bine să rămână pe poziții, însă ea, una, s-a încins. Un asistent vine să o răcorească fâlfâind un carton, iar actorul Lee Min-ki aduce apă. So-min le face semn să se potolească; e capabilă să mai joace. Dar cealaltă actriță este oare gata?

Așteaptă cu toții în picioare.

Se aude un zgomot din camera soțului; aha, deci soacra va apărea de acolo. Îi ia foarte mult până să fie cu-adevărat pregătită să iasă, până deschide ușa acelei odăi. E precedată de o serie de zgomote – chinuri înfundate, ca la o naștere interzisă.

Se poate presupune că și personajul lui Lee Min-ki e ușor speriat să constate că mama lui era deja acasă, acasă la el, în camera lui.

Se ivește, în cele din urmă, și e în regulă. Jung So-min o cunoaște pe această interpretă, dar nu este cine și-ar fi dorit ea să apară în rol. Cealaltă actriță veterană care ar fi putut să fie soacra ei era mult mai dificilă; totuși, So-min o prefera pentru talent. Veterana i-a fost mamă în alt serial, pe care nu l-au putut duce la capăt din cauza dânsei. Chiar și-așa, a rămas favorita lui Jung So-min.

Deci iat-o pe această soacră. E prima oară când îi vizitează după căsătorie, n-o va mai întreba pe Jung So-min dacă luna asta a plătit chiria stăpânului casei. Doar se uită la ei, iar zâmbetul său e unul reușit.

Le propune să meargă în sufragerie și să stea împreună, toți trei, pe canapea. Firește, dânsa se așează în mijloc, și întărește legătura familială ținându-i câteva clipe de mâini. Apoi se apleacă și ia un măr dintr-un bol de pe măsuță. Aha, deci un măr este gata; Jung So-min nu-l observase în prima scena, când mai trecuse ea pe acolo.

Mama-soacră întreabă cum decurge viața lor de casă. Ce fac împreună, ce fac unul pentru celălalt. De exemplu, cine va decoji acel măr? I-l întinde nurorii, împreună cu un cuțit. Jung So-min nu a remarcat când a luat soacra cuțitul din suport (sau poate a venit cu unul identic de pe undeva). Ce așteptări are dânsa? Oare mărul este pregătit să fie decojit?

Este singurul fruct din apartament, așa că nu pot fi confuzii.

Cu atenție, totuși, So-min începe să-l taie cât mai la suprafață, spiralat. Da, coaja o ascultă, urmărește ideea, conceptul.

Rolul lui Lee Min-ki îi cere să intervină și să preia operațiunea. Fiindcă adevărul este că, în serial, Jung So-min are întâlnire, iar mariajul lor este fals, doar un contract.

Soția falsă se înclină, salutând, și părăsește canapeaua.

Și… sfârșit de scenă, sunt anunțați.

A fost ultima pentru astăzi.

Jung So-min de-abia se mai ține, însă pregătește continuarea: pe hol, îi scrie un bilet colegului ei de serial și i-l lipește pe ușa camerei. Compusese mai multe mesaje, dar a ales unul. Se depărtează trei pași să iasă din apartament; privește înapoi să vadă dacă nu cumva răvașul ei s-a desprins și a picat deja. Știe că cere mult de la acel bilet, dar ea speră să ajungă să fie citit și să aibă efect.

Afară din studio, So-min mai e foarte puțin protejată împotriva furtunii, doar o mică distanță. Oricum, e teribil de obosită. Și încă nici nu a filmat scenele cu Esom, prietena ei din liceu. Fiindcă actrița Esom nu este gata, deocamdată.

Mai face câțiva pași, apoi își dă drumul să cadă în nisip. Simte că se destramă. Se odihnește acolo o vreme, apoi familia vine să o ia. Să o culeagă și să o îngrijească, să o întremeze și s-o facă bine, una dintre cele mai bune în meserie.

Actorul Lee Min-ki părăsește ultimul platoul. Trece pe lângă un coș de gunoi care încă n-a luat pauză, iar înăuntru sunt hârtiuțe mototolite. Pe una scrie „Știi drumul spre casa alor mei, să mergi să faci kimchi”. (Oare vor filma vreodată scena cu murăturile?)

Poate ignora acel mesaj.

Nici următorului, mai încurcat – „Camera Doris” și un număr –, nu i-ar da mare importanță. Deși a mai întâlnit numărul acela de cameră, într-o poveste arhivată. (Dar cine era Doris? Era din poveste sau din afara ei?)

Pe ușa dormitorului vede adevăratul bilet menit lui. Se așează, cu biletul în mână, fiindcă trebuie să citească și să-l recitească: „Unele cuvinte mor înainte să pătrundă în inima mea. Dar ca să-mi cucerești inima cu cuvinte, ele trebuie să ajungă întâi la urechile mele.”

Lee Min-ki înțelege. Probabil că el nu va vorbi niciodată atât de clar și frumos precum actrița Jung So-min. Lasă biletul pe genunchi și exersează pronunția unor fragmente din episoadele viitoare.

) ) ) Ji Ho-ssi!… Cum a fost în Mongolia? Unde te-ai dus de fapt?

Nu prea are cui să ceară părerea; nimic din cameră nu-i expert în vorbit. Continuă să se străduiască, să expire aer vibrând, ca să se exprime:

) ) ) Ji Ho, cât de rea ești. În vis îmi spui că mă iubești, dar când mă voi trezi n-o să te mai găsesc lângă mine.

A, nu era singur. Regia l-a urmărit și îi dă de înțeles că face progrese.

Cât timp stă cu Lee Min-ki să-l îndemne la vorbă, regia își amintește de prima poveste care le-a atras atenția (nici nu ajunseseră pe-atunci la cutia cu Doris Lessing). În acel roman, un bărbat era păcălit de sătenii unei așezări dintre dune, gazde crude, să coboare la o casă dintr-o groapă. Acolo, vizitatorul a descoperit ce îi era sortit: să strângă nisip toată viața, să împiedice nisipul să înainteze și să acopere satul.

Desigur, producătorii au hotărât să nu se ecranizeze niciodată acea carte a lui Kobo Abe care i-a mâhnit pe toți.

 

Dar primul satelit sosit nu a fost singurul; foarte curios, în același deceniu a ajuns la noi încă unul, complet diferit. Nici nu suportă comparație cu al vostru. O altă parte din populație s-a dedicat studierii lui.

 

E o nouă zi. A săptămânii următoare.

S-au regrupat. Au de filmat scena sărutului din stația de autobuz, ceea ce n-ar fi nemaipomenit de dificil; Jung So-min deja își controlează frumos umezeala buzelor, iar Lee Min-ki trebuie doar să arate mirat și să se lase pupat; autobuzul este problema.

Ieri le-a mers ușor, când Jung So-min a avut de nimerit baloane la parc. Săgețile au fost foarte potrivite, și oricum regia a implicat în acțiune și nisip voiajor, care tocmai se pregătea de plecare, de decolare. Astfel asistată, So-min a spart toate baloanele gheretei și a câștigat premiul de pluș. Până și ea a aplaudat acele săgeți talentate.

Autobuzul se vrea însă un obiect mult mai mare, cu interior detaliat, cu becuri – și trebuie să lumineze din mai multe puncte. Regia insistă ca el să se prezinte bine, să strălucească și să lumineze cu farurile. Iar asta nu e tot. E nevoie să vină de la un kilometru, cu viteză credibilă, să se încadreze pe prima bandă și să se așeze fix la stație.

Întâi, autobuzul se antrenează gol pentru scenă. Își mișcă roțile, își deschide ușile evantai.

Apoi cu un singur călător – îi sprijină urcarea și îi suportă prezența înăuntru, șederea în picioare sau pe scaun.

Două zile îi ia autobuzului să arate bine și să și se comporte bine. A treia zi, poate primi toți pasagerii si pe șofer.

Pentru un autobuz debutant, n-a fost așa rău. Va fi distribuit și în alte filme, îi transmite actrița So-min. Își amintește de o poezie a lui Chong Hyon-jong, foarte potrivită:

… Sus moralul, autobuzule. Vei deveni celebru.

Răspuns: îi clipește din faruri. O lasă la mică distanță de stație, unde actrița are de gând să dispară, fiindcă treaba ei s-a terminat. După ce mașina închide ușile șuierând, Jung So-min aude ceva ce nu poate fi decât o înregistrare. Cineva o strigă pe numele personajului ei, întâi politicos, apoi ca prieten apropiat:

) ) ) Ji Ho-ssi! Ji Ho-ya!

Vântul nu face glume atât de bune. Actrița nu știe dacă să se mai încreadă în auzul ei; privește în urmă, unde actorul Lee Min-ki stă sprijinit de stâlpul cu indicatorul stației. Trupul lui pare să o întrebe șmecherește „Încotro?”, dar ea nu poate să nu observe că Min-ki ține la vedere o hârtie. Pe care scrie „Camera Doris nr. 19”. Biletul de la ea! Lee Min-ki este fenomenal, a despăturit acel bilet aruncat și s-a înțeles cu el să stea cinci zile așa.

Actrița Jung So-min e fericită. Lee Min-ki a priceput mesajele ei. Pe toate.

 

Ne-am deblocat cu adevărat după ce am descifrat Grădina de cerneală. Alexandria Ryu ne-a oferit cheia; poemul ei – Călătoria limbajului. De ce nu ați așezat lucrarea asta la început, prima?

„Teritoriul meu

Este între Tăcere și Sunet”

Vorbitul – ce realizare! Dar ca să vorbești bine, e nevoie să ai și un auz bun.

Orice tentativă de pronunție se făcea împotriva vântului nostru drag. Care nu tăcea nici el; și nu doar că acoperea frecvențe, dar ne mai și răpea aerul de la gură. Așa e el.

 

Mai există actrița veterană Mi-sook, firește că nu au renunțat la ea. Iar ea nu se va retrage niciodată. Ultimul serial, „Ne putem căsători?”, a fost întrerupt din pricina ei, dar nu va renunța. Are o reputație în spate. Să nu uităm: ei i-a dat viață cel mai bun nisip.

Iat-o, face repetiții pentru o scenă din următorul serial pe care-l vor încerca. Trebuie să pescuiască și să prindă un biban de ocean.

Desigur, nu are încredere în pește și nici măcar în undiță. Va fi ea și undița, inclusiv firul, iar de la un punct al acțiunii va fi și bibanul oceanic, fiindcă este o perfecționistă.

Nu a avut probleme cu pălăria de paie, cu rochia și curelușele, cu pantofii; este cunoscută și drept actrița cu cea mai veridică garderobă. Un regizor de serviciu îi confirmă că arată minunat; ea știa deja asta, însă acum are de coborât pe pietre la apă. Nu greșește niciun pas; că se clatină nițel este tot actorie. În serial, va întâlni la malul insulei un doctor cu care se cunoștea de la Seul, iar acesta îi va oferi undița să încerce și ea genul ăsta de distracție.

Nu are timp de doctor acum, se concentrează pe undiță. Firul este cu adevărat dificil, ceva atât de subțire care să se țină după o momeală plimbată de valuri neastâmpărate. Veterana Mi-sook nu uită că pălărioara și rochia ei trebuie să se prefacă a asculta de briză.

Câteva pietre mai rotunde i se răstoarnă sub călcâi, dar le cunoaște, așa au stabilit să se petreacă lucrurile.

În sfârșit, compune bibanul roșu aproape de cârlig. Ah, și ce atentă trebuie să fie în rolul firului!

Fața veteranei Mi-sook devine un câmp de luptă, iar asta îi aduce în gând regizorului prezent o altă poezie coreeană. Dar de data asta, regizorul este în dezacord cu poetul – de Mi-sook te îndrăgostești imediat, dar nu o vei uita prea repede.

Ah, ea este și printre puținii actori capabili să scuipe.

Un regizor trebuie să se gândească la toate; dacă stă bine să se gândească, nu cunoaște vreun actor în stare să urineze, nici măcar dintre marile vedete.

 

Unul dintre experții voștri spunea că un film ar trebui să fie ca un scutec. Atât de bun, încât să nu simți nevoia să mergi la toaletă. Sigur că acel om nu avea în vedere problema noastră – să te duci la toaletă în film.

 

Actrița Jung So-min se recompune lângă o băncuță, de fapt lângă o grămăjoară de nisip care se antrenează să fie băncuță. Jung So-min nu are filmare, a plecat numai puțin din sânul familiei. Ia loc pe bancă – știe că n-o va deranja la probe, din contră, va face totul mai autentic.

Poartă părul strâns, o bluză destul de dichisită – totuși albastră – și… pantaloni de pijama încărcați cu un desen cu melci care zâmbesc. N-ar trebui. Melcii roz de pe pantaloni încep să fie pudrați cu nisip albastru complet lipsit de antrenament; suflă vântul, firește.

Mintea lui Jung So-min fuge la serialul următor, „A doua zi după ce ne-am despărțit”. Însă nu are confirmarea că va primi rolul. Nu știe nici dacă serialul e posibil, deocamdată. Sigur, această bancă amatoare, debutantă își face bine treaba, dar „Încă o dată / A doua zi după ce ne-am despărțit” e cu adevărat dificil.

Iar ea ar trebui să se odihnească total, nu să rătăcească așa, în pijamale. Se lasă pe spătarul băncii și privește în depărtare, la plecări. De pe bulevardul piramidelor, mult nisip albastru își ia avânt și pornește spre văzduh. Se duce în vizită la creatorii tuturor acestor telenovele.

„Pe măsură ce am învățat să pășesc pe Pământ

am uitat să zbor.

Nu cumva umblu pe jos de prea multă vreme?

Voi mai putea zbura vreodată?”

îi recităm actriței So-min versurile lui Ryu, din arhiva nisipului.

Invidiază nisipul voiajor. Care, spre deosebire de ea, știe alte trucuri cu subparticule; s-a antrenat zeci de ani pentru asta cu nisipul dinăuntrul nisipului.

Ea a avut nevoie de acei ani să devină actriță. Cândva, își va găsi poate timp și de antrenamentul pentru a deveni călătoare.

Băncuța nu mai rezistă, se destramă, iar Jung So-min se lovește cu fundul de pământ. Râde, plânge, își imaginează că o doare, și imediat regretă că nu a fost filmată.

 

În acel spațiu mărginit de piramide vechi și coloane noi – pe care acum îl numim bulevard – organizăm evenimente. Destul de des. Asta și fiindcă acolo controlăm cel mai bine vântul.

 

Actrița Kim Sa-rang vine la premiile K-Drama. Pozează. Rochia ei de seară ar putea omorî cam orice privitor real, așa că blițurile nu contenesc să-i facă complimente. Un cameraman scapă din mâini aparatul de filmat, care se face imediat praf, nisip. Împreună cu aparatul, se rupsese și îi căzuse și un deget. Cameramanul culege cât poate de iute nisip de pe jos, iar când se îndreaptă de șale poartă deja pe umăr camera video ca nouă; prea târziu, Kim Sa-rang a făcut deja o grimasă.

 

Satelitul picat după al vostru nu ne-a arătat nimic frumos, n-a venit cu arta sau cu amintirile cuiva, ordonate în cutiuțe cu siliciu. Însă cercetându-l am învățat să ne îndepărtăm de casă, mult, oricât. Să mergem în vizită oriunde. Dar unde? Aha, satelitul vostru ne indică insistent o adresă. Venim cu plăcere. Și la voi e albastru.

 

………. .  .   .    .     .      .       .        .

 

Of. Nu ne așteptam să nu vă găsim acasă. Chiar nu e nimeni la voi, doar recuzită. Vă supărați dacă vă luăm locul în vitrine și pe scenă?

Andrei Gaceff

Andrei Gaceff

M-am nascut in Bucuresti - pe 15 septembrie 1978. Din pacate, am urmat doar scoli cu profil preponderent real. De debutat am debutat la finele lui 2006, cu "Victoria, ce bine-mi pare sa te revad", povestire aparuta intr-un almanah Helion; am publicat ulterior si altele, in alte reviste si almanahuri Helion, online in Nautilus. Am mai aparut in antologia "Dansand pe Marte si alte povestiri fantastice"; sunt membru AtelierKULT. Iar autorii carora ar trebui sa le platesc tribut sunt Rilke, Cortazar, Murakami, Cartarescu, Capote, Kafka si Sagan (Francoise).

More Posts