Tunurile bubuiau, spulberând norii pe orizontul sângeriu al apusului. Imensele nave de război traversau cerul, aruncând-și umbrele asupra fanfarei militare de la sol. În ritm cu tobele, navele trăgeau și Nielson deschidea sticlele de bere. Dădea pe gât înghițituri mari și privea apatic la tot spectacolul. Se plimba pierdut pe dig, printre restaurantele pline, aruncând din când în când câte o privire la cei din jur. Spectatorii se holbau uimiți când la marșul soldaților, când la crucișătoarele și fregatele ce împânzeau cerul, demonstrând în fața tuturor mândria flotei Conglomeratului.

Într-o zonă mai dosnică, un bătrân psihic stătea în zdrențe pe un covoraș persan și prezicea viitorul pentru amuzamentul oamenilor. Anunța care navă urma să tragă, iar copiii din jurul lui, copleșiți de extaz, îi puneau în mână monedele de argint. El le zâmbea cald și le mai spunea câte o poantă sau le mai arăta un truc magic. Nielson trebui să arunce doar o privire asupra moșului ca să-și dea seama că era, asemenea sieși, veteran de război. Fața o avea brăzdată cicatrici care îi urcau până la ochii orbi, acoperiți cu o cârpă albă. Dinții îi erau topiți până la gingie. Cine știe prin ce colțuri ale galaxiei, un crucișător Velarg îi doborâse  nava, iar el și încă doi-trei reușiseră să scape cu viață și cu ce mai putuseră salva din trupurile lor mutilate. Văzuse multe astfel de cazuri, iar pe măsură ce creștea numărul veteranilor, pensiile deveneau tot mai mici, că abia le mai ajungeau de o apă plată. Cei ca Nielson, capabili să muncească, mai făceau bani de un trai decent, dar bieții ologi erau blestemați să cutreiere străzile, așteptând finalul unui război ce nu se mai termina.

Dintre toți aceștia, cel mai interesant destin îl aveau psihicii. Înainte de începerea ostilităților erau priviți cu suspiciune, ca și cum ar fi fost cine știe ce ființe sinistre, cu motive ascunse de ochii lumii. Statutul de eroi nu l-au primit decât odată cu războiul, când talentul lor de a prezice mișcările inamice a devenit arma principală a umanității. Din paria au devenit baroni, iar din baroni, prinți și lorzi.

Dar destinul este o forță mânioasă. Se dorește doar privit de la distanță, iar tentativa oamenilor de a-l supune voinței lor a atras răzbunare. Mințile psihicilor s-au dovedit a fi unelte sofisticate și fragile, iar nopțile nedormite, petrecute meditând la planurile dușmanilor, și zilele de privit în gol la atrocitățile de pe front și-au spus cuvântul. Cei mai mulți cedau presiunii, iar prezicerile lor își pierdeau claritatea. Dar erau și unii ce înnebuneau de la atâtea masacre profețite, de la atâția oameni pe care îi priveau în ochi știind ce morți chinuite la pregătise viitorul. Din regi și prinți au ajuns oameni de unică folosință, aruncați în stradă la primul semn de uzură, gata să fie înlocuiți cu recruți proaspeți, așteptând la rândul lor aceeași soartă.

Un nou set de nave își făcu apariția, iar o nouă bere se desfăcu în mâna lui Nielson. Se așeză pe o bancă, nu departe de bătrânul cerșetor, și se puse pe privit în gol, fără interes, la oamenii din jur, fără habar de universul în care se aflau. Toate informațiile de pe front treceau prin cel puțin cinci filtre de cenzură, căci la televizor nu mai ajungea decât o versiune romantizată a evenimentelor. Generali de mult pieriți în luptă încă primeau oficial onoruri pentru victorii, iar înfrângerile rămâneau în camera comandanților puși să găsească țapi ispășitori pentru fiecare belea. Oricine numai ei nu.

Ultima navă trecu prin fața digului și se așeză în rând lângă celelalte. Psihicul se îndreptă de spate, puse o mână la șold, și cu cealaltă imită salutul militar.

— Dragi copii ai Terrei! declară el pe cel mai impunător ton care reușea să iasă printre dinții săi distruși.

Nici două secunde mai târziu toate ecranele îl prezentau pe Generalului Kustaaz, cu chipiul militar pe cap, dând salutul întregului Conglomerat Planetar.

— Dragi copii ai Terrei! se auzi din difuzoare și atunci Nielson știu că trebuia să se pregătească pentru o doză zdravănă de propagandă. Îmi face enormă plăcere să mă aflu astăzi în fața voastră, în vederea unui eveniment atât de important pentru noi toți. Victoria ne zâmbește! Finalul luptei se apropie în galop de noi, iar ultimele reușite nu fac decât să ateste și mai mult acest fapt.

Lumea aplauda prostește, dar numai Nielson știa adevărul, căci încă avea cunoștințe în cercurile înalte de control. Velargii îi anihilau pe jumătate dintre fronturi, iar cele stabile erau necontenit asediate, în așa măsură că se vedeau în fața unei lipse periculoase de resurse. Tunurile de artilerie Novak țineau balanța relativ stabilă, dar fregatele invizibile ale Velargilor dădeau bătaie de cap până și celor mai buni țintași din marină. Situația era cu mult mai ambiguă decât îi era permis presei să vorbească.

— Ne aflăm într-o luptă cu bune și cu rele! prezicea cerșetorul în aplauzele copiilor.

— Ne aflăm într-o luptă cu bune și cu rele! Am și pierdut, dar, Dumnezeu ne este martor, am și câștigat! Bătălii în care eram unu contra zece… le-am arătat acelor animale ce înseamnă mândria speciei umane.

Îi plăcea foarte mult să îi numească animale pe Velargi, în ciuda faptului că aveau sub control cel puțin zece sisteme solare.

— Iar pentru cei care încă aveți dubii cu privire la iminenta noastră izbândă, toate temerile vă vor fi zdrobite astăzi. Fraților și surorilor, permiteți-mi să vă prezint mântuitorul nostru, rodul celor mai strălucite minți din întreaga galaxie, unealta salvării noastre. Pe cer deasupra voastră se înalță acum Providenthos.

O umbră gigantică se așternu asupra tuturor. Oamenii se ridicau de la mese și se îmbulzeau până la marginea digului, cât pe ce să se calce unii pe alții în picioare. Deasupra, pe cer, un titan de metal străpungea norii. Nielson îl privi atent. Semăna cu un vârf de suliță făcut din obsidian, negru și neted, traversat de lucirile roșiatice ale apusului. Silueta sa gigantică domina bolta cerească, situându-se fix peste linia orizontului, acționând ca un punct de legătură între pământ și eter.

— Cinci sute de tunuri de calibru maxim în aresenalul său. Un Accelerator Gauss central, capabil să străpungă orice aliaj Velarg. Este pilotat de cei mai experimentați oameni ai noștri, iar la bordul său o duzină de psihici meditează non-stop, prezicând toate strategiile inamicilor. Este pentru prima dată în istoria umanității când atâția psihici lucrează împreună pe o navă de război. Vom ști cum să dobândim victoria înainte ca Velargii să-și fi făcut măcar planurile de atac. Nu mai suntem sclavii vânturilor ce vor să ne împingă haotic pe valurile infinite ale cosmosului. Vom pune mâna pe destinul nostru! Îl vom topi sub flăcările sufletelor noastre și îl vom modela precum vom voi noi. Uitați-vă și vă minunați la acest zeu din cer!

Și de uitat și de minunat nu păreau să se mai sature oamenii, de parcă își puteau distinge propriile reflexii în luciul hipnotizant al metalului. Cu toții vorbeau neîncetat, discutând orice îi ducea capul despre minunea din fața ochilor. O fetiță în rochie albastră, de nici zece ani, o trăgea de mână pe mama ei, care nici nu o simțea, atât de mult o captivase spectacolul.

— Mami, încerca ea să se bage în seamă, dacă nava aceea vede viitorul, el deja este. Cum mai putem noi să îl schimbăm dacă el deja este?

Copila mai încercă de câteva ori să se bage în seamă, dar fără succes, așa că se dădu bătută și fugi să se joace cu ceilalți puști. Doar bătrânul psihic o auzise, și zâmbise amuzat, dar în același timp plin de amar.

— Păpuși suntem cu toții, îngână el în barbă, doar că noi putem vedea sforile cum ne sunt trase.

Generalul se apucă să înșire cele mai recente victorii ale oamenilor, descriindu-le ca pe niște episoade de basm, de mai avea puțin și vorbea în termeni de prinți și zmei. În realitate, cel mai probabil fuseseră niște măceluri. Nielson știa foarte bine cum erau aceste victorii. Le trăise pe pielea sa. Zeci de nave pierdute, sute de oameni sacrificați, aduși încontinuu din toate colțurile Conglomeratului, doar pentru a păstra un segment de sistem solar până la următorul atac. Văzuse oameni arși, zdrobiți sub epavele galerelor, cărați cu targa și abandonați în clinici improvizate pe câmpurile de luptă. Asistase la operațiuni conduse de incompetenți care aruncau plutoane întregi în focurile inamicului, fără ca măcar o dată se judece consecințele ordinelor date. Întregul război devenise o competiție de rezistență. Pierdea cine rămânea primul fără resurse, atât militare cât și spirituale.

Își mai deschise o bere. Oamenii roiau ca albinele pe dig, dintr-o parte în alta, frenetic, cuprinși parcă de o nebunie care îi consuma de rațiune. Să fi fost consecința numărului extrem de psihici adunați în același loc, sau doar efectul de turmă al propagandei lui Kustaaz? Chipul Generalului era uriaș pe ecrane. Zâmbea printre firele bărbii meticulos aranjate, cu ochii albaștri sticloși pătrunzând până în măduva oaselor. Știa că servește minciuni la șapte sisteme solare, dar nu părea să aibă vreo mustrare de conștiință. De fapt, ce astfel de procese mentale să aibă cineva care sacrifica mii de oameni pentru niște petice de pământ ce plutesc în derivă în spațiu… Kustaaz avea putere de decizie în Senat, iar decizia lui era mereu războiul.

Psihicul orb ridică mâinile în aer și strigă cât îl țineau plămânii:

— Luptă! Urmează un spectacol de luptă! Stați cu ochii pe cer!

Într-adevăr, Kustaaz anunță simularea unei situații de conflict armat. Publicul se apucă să arunce cu bani pe covorașul cerșetorului. Acesta îi urmărea cu auzul unde cădeau și se grăbea să îi adune până nu se pierdeau printre miile de picioare.

— Veți vedea acum puterea lui Providenthos contra celei mai puternice nave din flota Velargilor – crucișătorul de clasa zece.

De printre nori, străpungându-i cu colții săi ascuțiți, replica crucișătorului se ivi. Arăta identic cu unul real, ca un crustaceu de coșmar ce levita nestingherit prin înaltul cerului. Emana o nuanță albastră-verzuie, aproape străină de culorile cunoscute ochiului uman. Botul îl avea despicat în trei, precum ghearele unui vultur, iar corpul era lung și brăzdat de inele șlefuite ce dădeau aspectul unor coaste. Între ele avea găuri de unde își făceau apariția replici ale fregatelor inamice.

Mici, verzi și rapide, înconjurară imediat flota oamenilor. Cele cinci sute de tunuri ale lui Providenthos se puseră în funcțiune. Cerul deveni un haos de fum și zgomot. Armele bubuiau și împrăștiau cu proiectile de foc, iar bucățile de aliaj nepământean zburau în toate părțile, izbindu-se de scutul care proteja publicul de pe dig. Oamenii strigau ca nebunii, iar în câteva minute toate fregatele erau nimicite.

Crucișătorul se întoarse cu fața către Providenthos și își deschise colții ca într-o falcă demonică. Printre ei scuipă un torent de plasmă încinsă către titanul negru din mijlocul flotei. Scutul navei sfârâi minute întregi sub asaltul inamic, aruncând cu reflexii de curcubeu asupra tuturor. Cerul devenise un caleidoscop uriaș, luminând multicolor publicul ce privea fascinat la spectacol.

La finalul atacului bolta își recăpătă culoarea naturală, iar colosul se ivi dintre nori fără nicio zgârietură. Vârful lui Providenthos se despică în șase, precum o floare a morții, iar printre petalele de metal emana o lumină albă, orbitoare. Cu toții priveau muți. Cerul se făcu negru pentru o clipă și o străfulgerare cât o fracțiune de secundă străpunse crucișătorul Velarg, frângându-l în două. Jumătățile fură înghițite de flăcări violet, apoi se prăbușiră în apă în zbieretele și aplauzele tuturor. Celelalte nave porniră într-o horă festivă în jurul colosului de metal. La final se așezară ceremonios de-a stânga și de-a dreapta sa.

O adevărată demonstrație de superioritate militară, aproape identică cu realitatea. Aproape. Doar că Nielson știa cum stăteau de fapt lucrurile. Replica doborâtă cu atât tam-tam în fața oamenilor nu măsura nici pe jumătate cât un crucișător autentic. Nielson le văzuse cu ochii săi, cunoștea ce monștrii erau cu adevărat pe câmpul de luptă. Dar oamenii nu trebuiau să afle niciodată asta.

Și totuși, cine poate ști? Armamentul lui Providenthos era cum nu se mai văzuse niciodată până atunci. Poate chiar avea puterea de a încheia războiul. Poate pentru prima oară în viața sa, Kustaaz nu mințise în direct toată specia umană.

— Aceasta este puterea noastră! declară mândru Generalul. Așa ne vom cuceri viitorul! Și acum, în aplauzele dumneavoastră, vom pleca în frunte cu mântuitorul Providenthos și vom curăța galaxia de mizeria acelor animale. Vă salut, moștenitori ai universului, și aștept clipa când vom sărbători împreună victoria!

Bărbații își scoseseră pălăriile din cap, iar femeile își fluturau batistele în aer. Dincolo de atmosfera Terrei, portalul se punea în funcțiune. Milioane de calcule erau procesate în acele clipe. Cele șase stații antigravitaționale se sincronizau la milimetru pentru a deschide gaura de vierme. La început mic, cercul se lărgi tot mai mult, radiind cu razele sale orbitoare. Navele se îndreptară cu viteză spre punctul luminos de pe cer, pălind în strălucirea sa. În aplauzele și uralele spectatorilor, flota, în frunte cu Generalul Kustaaz, se făcu nevăzută și cerul fu înghițit din nou de negura nopții.

O sticlă de șampanie se deschise, apoi alta, și încă multe le urmară, gata să sărbătorească începerea unui nou măcel.

Nielson se duse către psihic sa-i dea de pomană, dar nu-l mai găsi acolo. Îi lăsă monedele pe covoraș și o luă la pas de-a lungul străzii. Pe când mergea, se auzi strigat din depărtare. Întoarse capul și văzu apropiindu-se de el o siluetă cu mersul strâmb. Omul avea un picior de lemn, un braț artificial de cea mai proastă calitate și o barbă lungă și neîngrijită.

— Georgie… își recunoscu el imediat fostul camarad.

— Niel! Ce mă bucur să te găsesc într-o zi atât de glorioasă. Hai cu mine la un pahar, așa ceva trebuie sărbătorit.

Nielson ar fi vrut să se împotrivească, dar fără să-și dea seama se și trezi într-o crâșmă ponosită, înconjurat de bărbați incoerenți care zbierau la un meci de fotbal în reluare. Se așezară la masă într-un colț și își comandară cel mai ieftin whisky din meniu. Acesta nu se lăsă mult așteptat. Avea un gust grețos… cel mai probabil era diluat cu apă de la robinet.

— Niel, nici nu știi cât de fericit sunt după ziua de azi. Parada, Providenthos – ce forță a naturii, ce miracol al creativității umane – un sfârșit demn pentru acest război. Și discursul Generalului Kustaaz. Doamne ce erou! Ți-am spus, Niel, când tu erai în Cartagia acum doi ani, că am fost repartizat în sectorul Teneba? Chiar sub comanda Generalului Kustaaz! Ce om de ispravă! Un motiv de mândrie pentru noi. Discursuri ca ăsta de azi, păi ne ținea câte unul în fiecare dimineață înainte de micul dejun. Era, ne spunea el, felul său de a-și arăta respectul față de noi, soldații. Ce săptămâni minunate au fost acelea!

Nielson sorbea plin de dezgust din băutură, abia privindu-l în ochi pe fostul său camarad de arme. Acesta sclipea de fericire vorbind despre război.

— Georgie, toată operațiunea în Teneba a fost un dezastru. Două luni a rezistat fortul, până v-au distrus artileria. După aceea v-au alergat prin șase sectoare necartate până să vă piardă urma. Și amândoi știm ce decizii a luat Kustaaz în acele zile.

— Niel! Ăstea sunt momente care nu trebuie luate în derâdere. Ochii săi erau injectați și plini de fanatism. Războiul e o treabă neplăcută, amândoi știm. Dar merită orice sacrificiu pentru a le arăta acelor diavoli de ce suntem în stare.

— La fiecare câteva ore sacrifica o nouă navă. Îi lua combustibilul și alimentele și o lăsa în derivă, cu echipaj cu tot, la mila Velargilor. Câți oameni au murit în acele zile de goană prin univers, Georgie? Mii? Sute de mii?

— Nu avem cum să câștigăm fără sacrificiu! Kustaaz știe asta, de aia este cel mai bun! protesta fără milă ologul. Au fost decizii de viață și de moarte atunci!

— Iar el a ales moartea. Nu s-a întors acasă nici cu jumătate din nave. A fugit fără să fi distrus măcar un crucișător inamic. Dacă omora un Velarg pentru fiecare discurs de dimineață, altfel ar fi decurs totul.

— Nielson, tacă-ți gura! Georgie se ridică brusc de pe scaun și gesticulă violent din mâini, lovindu-și băutura de pe masă. Paharul se sfărâmă de podea și își împrăștie conținutul pe pantofii lor. Georgie nici nu îl băgă în seamă. Te lauzi că ești veteran, dar vorbești la fel ca idioții ăștia de cunosc războiul doar de pe ecranul televizorului. Pune-ți creierul la muncă, băiete, și să nu mai vorbești cu mine dacă ai de gând să îți bați joc în continuare de eroii noștri!

Bărbosul ieși șchiopătând pe ușa barului și se făcu nevăzut în noapte. Nielson rămase pe loc o vreme, apoi începu să soarbă din nou din whisky. În scurt timp o chelneriță strânse mizeria de pe jos. Când termină paharul se ridică greoi de la masă și porni pe străzi.

Georgie fusese șef de promoție la Academia Militară, își aminti Nielson. Imediat după absolvire îl primiseră la divizia de piloți de vânătoare. Stătuse doi ani pe fronturile centrale, strângând un număr record de nave distruse, până a fost într-un final doborât într-o luptă la nivel atmosferic și a plonjat cu nava direct în pământul de dedesubt. Acolo și-a pierdut cele două membre, și tot atunci a început lunga și dureroasa lui decădere în fanatism.

A primit cele mai bune proteze bionice, o medalie de onoare, și a fost băgat din nou în armată, de data aceasta la comanda unui pluton de fregate. Aproape cinci ani și-a petrecut privind luptele de la fereastra unei galere, trimițând oameni pe front, privindu-i cum pier în neant. Odată cu trecerea timpului a avansat și nebunia sa, iar celor din Senat nu le-a luat mult până să-l dea jos din funcție. Dar nu s-a dat bătut. A știut cui să dea bani și în scurt timp se afla din nou în luptă, sub Generalul Kustaaz. Ultimul lui contact cu frontul a fost în Teneba, iar acea operațiune s-a dovedit a fi ultima picătură pentru el. Nu s-a mai întors de acolo capabil nici de luptă, dar nici de vreun gând rațional. S-a trezit aruncat în stradă, lipsit de vreun onor militar, recompensat din milă cu o pensie de nimic. A ajuns să cutreiere cele mai infecte dughene, mulțumindu-se să privească războiul prin ecranul televizorului și să-l ridice în slăvi pe generalul care s-a asigurat că nu va mai fi niciodată un om limpede la cap.

Nielson traversă strada principală, printre oamenii căzuți lați unii peste alții, inerți de la băutură, de la atâta sărbătoare. Alții se îndopau cu mâncare pe unde apucau, iar marii destrăbălați mai că rămâneau fără răbdare până ajungeau la hotel cu damele după ei. Tot Conglomeratul Planetar Uman era într-un bâlci total, o stare artificială de bine, menită să țină la distanță colții ascuțiți ai realității. Acest circ mergea încontinuu de ani de zile. Un spectacol azi, o petrecere mâine, orice cu putință să mențină oamenii în fragilul echilibru ce devenea tot mai șubred cu fiecare zi de război.

Tocmai ce trecea pe o potecă mai lăturalnică, când auzi în depărtare niște zbierete nedeslușite. Se repezi în direcția zgomotelor și ajunse la ruinele unui tunel abandonat. Plin de sânge, îngenuncheat în lumina pâlpâitoare a unui felinar, psihicul orb țipa în agonie. Își trecea unghiile peste față, încercând parcă să-și smulgă ochii din orbite. Nielson îl prinse cu putere de mâini.

— Toți vor muri! zbiera psihicul. Plutind înghețați în negura universului, printre rămășițele de metal. Nici măcar Providenthos nu poate schimba destinul… oh, îi văd ca și cum ar fi acum în fața mea. Toți morți! țipa orbul. Iar în curând îi vom urma și noi.

Radu Filip

Radu Filip

S-a născut în Pitești, unde a absolvit profilul de matematică-informatică, după care s-a mutat la București pentru a-și continua studiile, de această dată în domeniul medical . Pasionat de mic de literatura universală, cu timpul a ajuns să aprecieze tot mai mult genul Fantasy/Sci-Fi. Cu o mare admirație pentru folclor și filosofie, atât europene cât și asiatice, scrie dintr-o perspectivă mai apropiată de aspectele mistice ale genului. Preferă poveștile cu un cadru limitat, în care accentul cade asupra transformărilor pe care le parcurg personajele de-a lungul narativului. Vede literatura ca pe un mod de expresie și eliberare din rutina cotidianului, atât pentru cititor cât și pentru autor.

More Posts