“Toate sursele de energie din universul nostru se epuizează. Nu putem face nimic. Totul curge la vale într-o singură direcție și putem forța o temporară urcare înapoi, doar folosind avantajul unei adâncimi mai mari în vecinătate. Daca vrem energie folositoare și vesnică avem nevoie de un drum care s-o ia la vale în ambele sensuri. Acesta e un paradox în universul nostru; este logic ca atunci când cobori într-o direcție, să urci în direcție opusă.”

Cei mai mulți dintre noi, pasionații de SF, am citit romanele lui Isaac Asimov încă din copilărie. Și totuși, în prezent se poate observa cu ușurință migrarea literaturii SF clasice spre periferie, căzând în uitare și fiind înlocuită de scrieri mai puțin lipsite de substanță, poate, dar prezentate într-o formă mai atractivă, adesea aparținând de genul Fantasy. Pentru că subiectul lor este mereu actual, chiar și după zeci de ani, poate că ar fi timpul să ne aducem aminte de ele.

Eclipsată de ”Fundația” sau de ciclul ”Roboților”, probabil și datorită stilului diferit, dar original, creativ și realist în același timp, ”Zeii înșiși” a fost declarată de Asimov ca fiind preferata lui. Deși se spune că a fost concepută ca răspuns la criticile primite pe motiv că nu a scris despre sex, religie și extratereștri. Cu titlul cărții și al celor trei părți inspirate dintr-un citat al lui Friedrich Schiller(„Împotriva prostiei zeii înșiși luptă în zadar”), construită pornind de la principile de bază ale particulelor elementare, povestea jonglează cu legile fizicii în diferite universuri, abordând subiecte precum resursele energetice, problemele de mediu, politica sau chiar sexualitatea extraterestră.

Prima secțiune reprezintă o încercare curajoasă a lui Asimov de a se îndepărta de tipul omului de știință-erou caracteristic epocii de aur, dar care pare să semene destul de mult cu ”Ultima întrebare”. Impotriva prostiei îl aduce în prim plan pe Hallam, un om de știință încăpățânat și egoist care devine faimos când remarca unui alt coleg mai înzestrat, Benjamin Denison, îl conduce la descoperirea unui izotop al plutoniului care nu ar fi trebuit să existe conform legilor Universului. Acest izotop se dovedește a fi o sursă inepuizabile de energie care nu costă aproape deloc și nici nu poluează. Cum o astfel de idee nu poate fi decât utopică, după un timp, un alt om de știință, Lamont, realizează că invenția lui Hallam, Pompa de electroni, va ajunge într-un final să distrugă omenirea. Folosindu-se de notorietatea dobândită, Hallam întoarce întreaga comunitate științifică împotriva lui Lamont. Termenii de specialitate folosiți de Asimov în descrierea Pompei sunt fără îndoială cunoscuți cel puțin de către pasionații de știință, ceea ce conferă poveștii extrem de multă credibilitate.

În partea a doua, „zeii înșiși…”, cadrul se mută asupra universului aflat de cealaltă parte a Pompei de electroni, oferind astfel autorului prilejul de a construi un text de-o creativitate extraordinară, probabil cel mai cizelat al genului SF. Acest univers al para-oamenilor îi aduce în atenție pe Odeen, Dua și Tritt (nume împrumutate din rusă de la cuvintele Unu, Doi și Trei). Cele trei ființe, total diferite de cele extraterestre bi-dimensionale cu care suntem obișnuiți, scot în evidență o ierarhie clară, aceștia având fiecare un rol bine definit, acela de Rațional, Emoțională și Parietal. Așadar încă o surpriză din partea lui Asimov, prin introducerea nu doar a unor ființe ce se hrănesc cu energie solară,  cât mai ales a unui triplet, a celor trei genuri.

Ceva tipic personajelor lui Isaac Asimov, caracterizând atât de bine lumea în care trăim, este ignorarea pericolului și siguranța că  dacă e să se întâmple ceva rău, va fi peste mult mult timp, când noi deja nu vom mai exista: “Chiar dacă, într-o bună zi, topirea va deveni imposibilă și Cei Moi vor pieri, asta se va întâmpla cu mult, mult după ce cu toții am fi murit, lipsiți de hrană, dacă n-am utiliza celălalt Univers.”

A treia parte, „luptă în zadar?”, este considerată de toți ca fiind cea mai slabă, cu un final nedemn de stilul autorului. Încercând să fie o sinteză a primelor două părți, se revine aici la Universul nostru, dar nu pe Pământ, ci în colonia Lunară. În prim plan întâlnim personaje noi, un alt rival al lui Hallam pe nume Benjamin Denison și Selene Lindstrom- ghid local în aparență, de fapt o Intuiționistă.

Pentru cei veterani deja pe tărâmul SF-ului, e posibil ca ”Zeii înșiși” să fie o dezamăgire, lipsindu-i structura criptică atât de dorită, în ciuda faptului că este în continuare o lectură ce îndeamnă la meditație stimulând gândirea cititorului. Astfel, cel mai indicată ar fi celor care doresc să-și facă inițierea în acest gen.

 Elena Potocean s-a născut la 26 ianuarie 1990 în Reşiţa.

Este implicată în mai multe proiecte culturale precum BookBlog, AziCitesc, Schimb de Cărţi etc.

Îi place să se descrie „unii-mi spun Satmaya, e numele meu din poveste. Ca profesie, de mă întrebaţi, sunt cititor. De cărţi, de oameni şi, poate, de viitor. Îmi ghidez viaţa după un principiu inexistent, scornit într-un roman SF, pe care am reuşit să-l fac aplicabil, iar rezultatele sunt uimitoare. Cred în Logos, ca armă supremă, singura nelimitată de timp sau spaţiu, singura unealtă capabilă de-a da contur în realitate la tot ce naşte-n mine. Şi în „a scrie”, nu ca formă de uitare, ci, mai degrabă, de aducere la suprafaţă a celor îngropate.”

A debutat în primul număr al publicaţiei Revista de Suspans.

Blog personal: http://satmaya.blogspot.ro/