GSF65 banner01-650

          Trecuseră aproape trei sute de ani de la ultimul Mare Război când am ieșit din izolare. Am fost foarte surprins să văd cât de mult se schimbase lumea – nu mai existaseră conflicte armate la un nivel mare, granițele țărilor fuseseră șterse, tehnologia avansase suficient ca să permită nașterea primilor oameni pe Marte. Însă, în același timp, omenirea încă era guvernată de bani. Banii făceau legea, iar guvernul Elvan controla masele folosindu-se de îngrădirea libertăților, controlarea informației și discriminarea celor săraci.

          În aproape o sută cincizeci de ani, mare parte din populația umană, aproximativ șase miliarde de oameni, fusese „dotată” cu niște dispozitive de control foarte ingenioase: ERD – Emergency Response Device (Dispozitive de Răspuns de Urgență). Aceste capsule erau implantate de la naștere la baza craniului și transmiteau constant informații despre poziția posesorului, dar și starea sa de sănătate, fiind folosite pentru a alerta serviciile de urgență în legătură cu orice problemă care necesita asistență medicală. Cel puțin, așa s-a spus. Cu timpul, adevărata lor utilitate a ieșit la iveală: oricine făcea ceva ilegal și era urmărit nu se putea ascunde, mai mult, primea un șoc electric direct în măduva spinării, paralizând temporar. Ocazional, aceste capsule „sigure” explodau, omorând posesorii care erau, de mutle ori, adversari politici sau vorbeau împotriva sistemului. Cu timpul, de frică, populația umană a devenit o turmă de oi, mai ceva ca acum. Doar ca să fie și mai rău, ERD-urile nu puteau fi scoase fără decesul purtătorului și, uneori, al operatorului, pentru că explodau. ERD-urile sunt predecesorii antici ai Soldat-Statusleuchte-urilor folosite în Imperiu.

          Puțini erau cei care nu aveau capsule. Și mai puțini cei care doreau o schimbare. Însă erau suficienți răuvoitori – mafia atinsese noi culmi, controlând aproape toată clasa poitică și economică.

          Umanitatea era într-un stadiu foarte ciudat la acel moment: se bucura de cea mai lungă perioadă de pace neîntreruptă, dar în care, dacă nu aveai bani, mureai de foame și nimănui nu îi păsa de tine sau, dacă îi păsa, nu putea face nimic. Curând, aveam să înțeleg că omenirea stagna cultural și social, tehnologia avansa încet spre nicăieri, iar indivizii deveneau tot mai repede o masă incapabilă să gândească, doar să urmeze ordine.

          Eu însă eram valoros pentru mulți – nu figuram în nicio bază de date, nu aveam ERD, deci nu puteam fi urmărit, în plus, eram antrenat. Am început să preiau contracte de asasinări, strângere de informații, intimidare și nenumărate alte motive. Mafia plătea bine și nu punea întrebări dacă erai eficient.

          În câteva zile, stăpâneam noile tehnologii în materie de arme, nu foarte diferite de cele cu care fusesem învățat. În următoarele luni am făcut ceea știam mai bine și mi-am comstruit un renume – mi se spunea „Umbra”, pentru că eram eficient, rapid, fără urme și nu existam pentru autorități.

          Opt ani am lucrat pentru mafie și, indirect, pentru liderii lumii. După acea perioadă reușisem să strâng o mulțime de credite, o mică avere, mai mult decât suficient ca să îmi înființez propria organizație. Știam că trebuie să schimb lumea și că nu puteam să o fac singur, dar nu știam cum…

          La început am căutat oameni fără ERD-uri (descendenții paranoicilor izolați dinainte de a mă naște), oameni dornici să mă ajute, oameni dornici să lupte și să schimbe sistemul. Cred că nu voiam exact același lucru pentru viitor, dar scopurile noastre erau mai mult sau mai puțin comune. Am găsit destui voluntari pe care i-am pregătit și înarmat formând propria-mi mică armată – Smert Okhrannik – care a devenit în timp Garda Morții.

          Apoi am adus teroarea. Primul pas a fost o declarație anti-corupție, anti-sistem, pro-libertate și egalitate, transmisă pe toate căile de comunicație în același timp, în toate limbile, pe tot Pământul, la final prezentându-le liderilor un ultimatum de douăzeci și patru de ore să renunțe la putere. Cât de speriați au fost oamenii! Majoritatea nu știau ce se întâmplă – unii credeau că e o metodă de testare a loialității venită chiar de la guvernul Elvan, alții credeau că era o glumă. Foarte puțini chiar au luat în serios avertismentele și s-au îndepărtat de orașele mari.

          Cred că îți poți da seama că, după douăzeci și patru de ore, nu s-a predat nimeni – mass-media nici măcar nu abordase evenimentul. După termenul oferit, nici măcar o secundă în plus sau în minus, cu un plan foarte detaliat, pus la punct după aproape doi ani de strângere de informații, organizare și infiltrare, i-am lovit. În mai puțin de zece secunde, omenirea își pierduse toți cei douăzeci și unu de lideri, alături de înlocuitorii lor primari și secundari, cabinetele lor și toți marii capi ai mafiei mondiale.

          Chiar sperasem, undeva în adâncul sufletului, că o să reușim să rezolvăm problema fără vărsare de sânge, însă recunosc că am avut o oareșce plăcere să văd tot sistemul lor Elvan destrămându-se peste noapte. Economia s-a prăbușit în următoarea zi. Revoltele erupseseră pe tot Pământul. Marte a fost singurul loc sigur.

          Totul fusese plănuit. Anticipasem haosul și pregătisem soluția: Antero Jalo – mâna mea dreaptă. Antero a ieșit în față după aproape două luni de haos. Propaganda de o amplitudine uimitoare (îl făcusem să pară aproape ca o a doua venire a lui Iisus), spiritul său oratoric, carisma sa și loialitatea oarbă față de mine l-au pus pe Antero în fruntea noii ordini mondiale. Preluarea și consolidarea puterii au durat trei ani, dar, când am terminat, tânărul nordic devenise conducătorul Pământului. Singurii care s-au menținut pe poziții și nu au fost supuși noii conduceri erau rușii și australienii. Antero mi-a propus un atac biologic sau nuclear, dar am refuzat categoric – trăisem atrocitățile războilui nuclear și nu am fost de acord cu o asemenea inițiativă.

          Noua epocă terrană abia începuse, iar eu controlam din umbră, ca John Smith, toată întinderea stăpânită de președintele Antero, apoi de urmașul său, Maximillian, iar după aceea de Piérre. Regimul fusese mai aproape de o dictatură decât orice altceva, dar omenirea începea, încet, să își redescopere dorința de cunoaștere.

          2548 A.D. – Anno Domini (măsurătoarea anilor înainte de Imperiu se făcea pornind de la anul nașterii lui Iisus, anul „0”) a fost anul de turnură. Piérre Ghale, al treilea președinte al Pământului, m-a trădat. Nenorocitul s-a gândit că poate să conducă lumea fără ajutorul meu, așa că a încercat să scape de mine. Oamenii lui m-au capturat, cu greu, dar au facut-o, și m-au închis într-o cameră de beton, undeva sub pământ, fără uși, fără geamuri, fără ieșire. M-au lăsat legat acolo, au pus o placă de metal peste gura camerei și au tornat beton peste ea. Nu mi-au lăsat mâncare sau apă.

          Pentru câteva ore, am crezut că aveam să mor din lipsă de aer. În următoarele zile credeam că sfârșitul îmi va veni din cauza lipsei de apă, apoi mâncare, însă a devenit repede clar că nu aveam să pier de cauze naturale acolo. Așa că am așteptat salvarea, dar aceasta nu a venit. Cel puțin, nu imediat. După aproape patruzeci de ani, am fost eliberat printr-un minunat accident – o conductă de gaz de lângă „mormântul” meu a explodat, spărgând unul dintre pereți și astfel mi-a fost posibil să evadez.

          Însă timpul petrecut acolo m-a schimbat: primul lucru pe care l-am făcut a fost să îmi luxez mâinile și gleznele ca să pot să scap de legături, știind că se vor vindeca repede. Apoi am încercat să împing tabla de beton, mult prea grea pentru mine. Încearcă să îți imaginezi o cameră suficient de mare încât să poți sta în picioare și să faci trei pași în orice direcție. Acum elimină lumina, căldura, gândacii, sunetele din exterior și adaugă foamea, setea, zgomotele propriilor pași și durere. Apoi prelungește agonia o oră, două ore, o zi, un an, zece, patruzeci… Nu aveam noțiunea timpului închis în temnița mea. Dormeam, mă trezeam, încercam să fac o gaură în perete, nu reușeam decât să mă julesc, apoi o luam de la capăt. Cu timpul am început să vorbesc singur și să îmi răspund, purtam dialoguri tot mai complexe și, în același timp, tot mai primitive – nu eram cea mai plăcută companie, dar eram singura mea companie. Nu am luat-o razna de tot pentru că eram încă motivat de ură și răzbunare. Abandonasem încercările de evadare când am început să meditez în încercarea de a găsi sinele. Zilele mele se scurgeau încet, dar reușisem să am o rutină: meditam și discutam cu mine (aveam chiar și dezbateri). Apoi, am descoperit ceva: starea de relaxare și deconectare pe care o atinsesem mi-a permis să îmi văd esența. Nu pot să îl numesc suflet, dar ceva foarte aproape. Am descoperit că sunt om. Cred că ți se pare ciudat că spun asta, dar până atunci am crezut că „om” înseamnă doar o primată evoluată, însă, acolo, în singurătate, am înțeles că „omul” este mult mai mult de atât – suntem niște ființe capabile de creație și distrugere, de bine și rău, de înțelegere și ignoranță, dar mai presus de toate, suntem esența divinului transpusă material, capabilă de acte care depășesc imaginația. Cunoașterea umană ne limitează și mereu ne-a împiedicat să ne atingem potențialul, dar cu reflectarea la sine vine și un alt nivel de înțelegere a realității și a scopului fiecăruia. Când am fost eliberat, nu mai eram la fel de plin de ură, pentru că nu voiam să fiu consumat de acel foc interior care arde spiritul, dar îmi doream să aduc omenirea până la stadiul de a înțelege ceea ce eu atinsesem. Timpul își va spune cuvântul, dar cred că generația ta poate atinge acel punct.

          Pe de altă parte, tot ceea ce reușisem să construiesc până atunci fusese distrus. Iar asta se întâmplase doar pentru că am avut încredere în cineva cu ambiții personale. Piérre a subjugat australienii și rușii în doar doi ani după ce m-a înlăturat, încoronându-se apoi ca Piérre Auguste de Ghalé, primul împărat al Imperiului Terran (ziua încoronorării a devenit ziua unu a anului 0 A.I. – Anno Imperii). Astfel a început prima dinastie a noii orânduiri umane. Cuvintele casei sale stau și acum bătute în piatră deasupra tronului regal – „Oderint Dum Metuant” – „să urască atâta timp cât se tem”.

          Marte fusese singurul loc populat de oameni nesupus haosului. Dar Marte a jurat credință Imperiului și Împăratului la mai puțin de două zile de la încoronare, devenind prima Provinciae Imperii Supplementum Mundi.

          Când am evadat din temnița mea, Piérre murise de ceva vreme, iar fiul său, Auguste al II-lea, preluase tronul. Din fericire pentru mine, trădătorul se asigurase că fusesem șters din istorie pentru a doua oară, deci nu mi-a fost greu să mă insinuez în anturajul său ca John Smith și să îmi asigur o poziție de încredere în cercul interior al Împăratului.

          Săracul Auguste, atât de naiv era, încât nici nu a trebuit să încerc să îl manipulez pentru a obține ce voiam de la el. Problema era că omenirea devenise într-adevăr un tot unitar absolut, iar conflictele ieșeau din discuție. Singura cale de a evolua ca civilizație și de a evita stagnarea omenirii era să ne îndreptăm interesele spre cer. Împăratul a fost foarte receptiv la ideea de colonizare în afara sistemului nostru solar, însă tehnologia nu era încă suficient de avansată – o călătorie dus Pământ-Marte dura în medie cinci luni.

          Spre sfârșitul domniei lui Auguste al II-lea, în 78 A.I., omenirea a reușit să trimită o navă fără echipaj până la cea mai apropiată stea – Alpha Centauri – în mai puțin de douăzeci de ani. Fusese cea mai rapidă călătorie a unui obiect construit de mâna omului. Reactoarele gamma, care foloseau toată radiația eliberată de fisiunea și fuziunea nucleară, își dovediseră eficacitatea.

          Succesoarea tronului, Josephiné, a fost cea mai bună conducătoare a Imperiului: corectă, inteligentă, generoasă. În timpul domniei ei, săracii nu mureau de foame, slabii nu erau discriminați, criminalii erau aspru pedepsiți, dar, cel mai important, ea a fost cea care a pus bazele programului de colonizare uman. În doar treizeci de ani de la începutul domniei, Imperiul se extinsese cu o planetă din afara sistemului solar – Magnus Ager – la cincisprezece ani-lumină de Pământ.

          Flota de colonizare, construită pe orbita Lunii, creștea de la an la an, iar voluntari din toate colțurile lumii erau instruiți cum să le opereze. Până în 145 A.I., treisprezece astfel de nave plecaseră spre planete din colțul nostru de galaxie și alte douăzeci erau în lucru.

          Patrice, al patrulea Împărat, a fost cel mai ghinionist dintre toți de până atunci. Opt dintre navele de colonizare fuseseră distruse din diferite motive – probleme cu reactoarele, explozii solare neprevăzute, asteroizi necunoscuți etc.

          Dar pericolul cel mai mare îl reprezentaseră Carvagilii. Prima formă de viață întâlnită de omenire. O navă de colonizare întâlnise o navă de explorare a acestor ființe. Căpitanul s-a panicat și i-a atacat, distrugând nava fără să încerce să comunice. Spusese într-o transmisie către Magnus că nu este posibil ca Dumnezeu să fii creat altceva în afară de om, deci sigur carvagilii erau demoni din iad, prin urmare meritau să fie distruși.

          Din punct de vedere tehnologic, ei erau cu câteva sute de ani mai avansați ca noi, dar erau o rasă nu foarte violentă de exploratori, oamenii fiind primele forme de viață pe care le întâlniseră. Nava de colonizare nu reușise să se întoarcă pe Terra pentru că fusese distrusă drept răspuns.

          Împăratul Patrice nu mi-a ascultat sfatul de a deschide căi de comunicare cu carvagilii. S-a decis să ordone construirea unei armade spațiale pe toate planetele Imperiului. Aproape toate resursele planetare fuseseră redirecționate spre acel proiect și în câțiva ani Imperiul a avut o flotă numeroasă capabilă de luptă în spațiu – cinci milioane de nave de atac fără echipaj, o sută de mii de nave de transport pentru drone, cinci sute de mii de  nave de transport pentru cele cinci miliarde de trupe (aproape două treimi din toată populația Imperiului), o sută de mii de crucișătoare grele înarmate de sus până jos, două mii de nave de clasă super-grea (cu suficient armament nuclear cât să curețe o planetă de dimensiunea Pământului) și mirifica Tropaeum, nava amiral a flotei, mai mare și mai puternică decât orice altă navă construită de om până atunci.

          Însă lupta nu a decurs cum sperase Împăratul. Planul său era să reunească toată flota și să atace planeta capitală a carvagililor, dar aceștia i-o luaseră înainte. Nava care făcuse primul contact se îndrepta spre Magnus Ager când fusese distrusă. Acolo au lovit prima dată. Armele lor le depășeau cu mult pe cele ale omenirii – navele lor, puține la număr, se poziționaseră într-o formație strânsă, în orbită geosincronă cu capitala de pe Magnus și lansaseră un atac cu radiații; în câteva minute orașul fusese complet nimicit, iar în mai puțin de o oră planeta devenise o masă enormă de rocă topită, fără atmosferă. Dar carvagilii nu se opriseră acolo, ci își continuaseră atacul până când planeta devenise instabilă, retrăgânduse chiar la timp din calea exploziei. Flota care fusese trimisă spre Magnus nu a supraviețuit distrugerii planetei. Mai mult de jumătate din măreața flotă a Imperiului dispăruse cât ai clipi. Niciun supraviețuitor.

          Împăratul s-a stins în aceeași noapte – sinucidere. Fiul său, tânăr, a continuat ideologia tatălui, dar el a avut succes. Flota carvagilor se adunase la marginea sistemului nostru solar. Toată flota terrană era ascunsă în umbra lui Jupiter – un gigant gazos – și nu a fost detectată (sau a fost complet ignorată de atacatori). Chiar și cu puterea mult diminuată, i-am învins. Tropaeum și-a demonstrat capabilitățile de luptă și armamentul, eliminând aproape o treime din flota invadatoare fără ajutor. Pierderile au fost masive, dar oamenii obținuseră o victorie.

          Abia atunci, tânărul Împărat Auguste al III-lea a acceptat sfatul bunui său consilier, John Smith, și a deschis o cale de comunicare cu carvagilii. Cumva aceasta a reușit și s-a decis o întâlnire. Marea lor greșeală a fost că au acceptat întâlnirea pe planeta lor de origine. Acolo s-a strâns mare parte din flota terrană, cu Tropaeum în frunte. Împăratul a trimis o delegație, care mă includea și pe mine, pe planetă.

          Hidoase creaturi mai erau carvagilii – înalți, slabi, cu piele gri-cărămizie, acoperiți de solzi și proeminențe ascuțite la nivelul încheieturilor, cu câte două coarne lungi și răsucite pe spate care le ieșeau din frunte și cu ochii complet roșii! Arătau, întradevăr, demonic, iar zgomotele pe care le scoteau erau, parcă, ieșite din iad. Dar probabil, pentru ei, și noi arătam la fel de hidos.

          Delegația umană avea șapte membrii cu mine cu tot, un tânăr dintre cei prezenți fiind unul dintre cei mai loiali soldați ai Împăratului, dar și un fanatic religios. Avem să descopăr mult mai târziu că acesta acționase la ordinul lui Auguste. În abdomenul său fusese implantat un mic dispozitiv nuclear, nu foarte puternic, însă mai mult decât suficient să distrugă clădirea alături de toți ocupanții. Presupun că, pentru carvagili, nu era de așteptat ca una dintre cele două tabere să nu respecte acordul de pace, pentru că nimeni nu ne-a scanat. Și, până la urmă, nu vom afla niciodată cât de diferită era cultura lor de a noastră.

          La scurt timp după ce lidera carvagilor a intrat în marea încăpere, tânărul s-a aruncat în aer, luând cu el toată conducerea extratereștrilor și delegația umană.

          Toată delegația mai puțin eu.

          La acel moment aveam aproape șase sute de ani, iar corpul meu fusese supus la destule agresiuni cât să încep să dezvolt anumite capacități. Prima pe care am descoperit-o a fost abilitatea de a absorbii energia. Astfel, când acea bombă atomică a explodat chiar lângă mine, toată căldura, presiunea, radiația și lumina care mi-au atins corpul au fost absorbite de mine.

          Când fumul s-a disipat, am văzut rezultatul „planului” Împăratului: Tropaeum şi restul flotei terrane bombardau din spaţiu planeta carvagilor; o întreagă specie, o civilizație, toată istoria lor, dispărea sub ochii mei în cel mai groaznic mod cu putință – atacați de cei cărora le-au oferit pacea, fără să poată să se salveze sau să lupte (planul de asediu fusese foarte bine pus la punct, iar flota eliminase toate posibilitățile de ripostă – ultimele nave funcționare de pe orbită și cele câteva sisteme planetare de apărare – la prima salvă, mutându-și apoi atenția spre civili).

          Eu, pe de altă parte, stăteam gol, nedumerit de faptul că eram încă în viață, într-un crater fumegând, privind proiectilele care cădeau din spațiu, urmate de explozii atomice. Organismul meu absorbise toată energia cu care fusese bombardat, dar, cum energia doar poate schimba forma, corpului meu îi era greu să funcționeze. În acel moment, m-am gândit că trebuie să eliberez tensiunea din organism și exact asta s-a întâmplat – un jet de lumină mi-a țâșnit din piept, din spatele sternului rupându-mi toracele și lăsându-mă cu o gaură în mijlocul pieptului – cel puțin temporar.

          Hoinăream de luni de zile, când am fost descoperit de o echipă de cercetași. De la ei am aflat de dispariția completă a carvagilor – toate cele trei planete pe care le inhabitau fuseseră distruse la comanda Împăratului Auguste al III-lea. I-am convins că eram dintr-un detașament de recuperare și că mi se juca o festă. M-au luat pe nava lor, iar pentru bunăvoința lor eu i-am răsplătit luându-le viețile. Nu sunt mândru de ceea ce am făcut și Dumnezeu mi-e martor că nu am uitat nicio zi câte atrocități am comis atât în numele omenirii, cât și pentru câștigul meu. Toți cei optsprezece membrii ai echipajului erau morți în prima oră pe care am petrecut-o la bord. Apoi le-am luat nava și am călătorit spre Pământ cu unicul scop de a-l elimina pe Împărat, alături de familia regală, și de a mă pune pe mine pe tron. Nu mai suportam să lucrez din umbră doar ca după ceva timp să fiu aruncat ca o cârpă, pentru că un mucos cu ambiții prea mari nu voia decât să se îmbogățească, sau să distrugă, sau să acumuleze mai multă putere. Eram sigur că în acel moment nu exista nimeni mai potrivit ca mine să ducă omenirea pe noi culmi ale existenței.

          Atunci am crezut că epoca lui John Smith avea să apună pe vecie și am avut dreptate, într-un fel. John Smith a murit pe planeta carvagilor. Baba Yaga a părăsit acel loc. Însă John Smith avea să renască.

          Când am intrat în sistemul solar, am avut surpriza să văd că Tropaeum era staționară, cu pagube serioase, pe orbita Lunii. Nu m-am gândit o secundă în plus la consecințe sau cum ajunsese în acel stadiu – eu avusesem o călătorie de trei ani aproape, mult mai lungă decât puternicele nave imperiale – și am luat o decizie pripită: am lansat reactorul principal al navei, de la o distanță mică, fix în inima Tropaeumului. Explozia a luat jumătate de Lună cu ea, și aproape o treime din flota aflată pe orbită.

          În continuare, am aterizat, cu greu (mai mult m-am prăbușit), în mijlocul unui deșert înghețat – Siberia. Nava era irecuperabilă, fără reactor nu avem energie nici cât să mă încălzesc. Câțiva localnici m-au găsist hoinărind prin pădure și le-am spus din start că sunt Baba Yaga și că voi distruge Imperiul. Nu știu dacă m-au înțeles foarte clar și au fost de acord cu mine, sau nu au înțeles mai nimic și au crezut că sunt nebun, dar mi-au oferit mâncare, haine, adăpost și apoi o sanie cu zece câini.

          În trei săptămâni eram în Moscova, primind veștile cele mai recente: pe drumul de întoarcere spre Pământ, Tropaeum fusese atacată de altă rasă extraterestră și suferise pagube importante, iar Împăratul și familia sa muriseră în atac. Părea prea bun ca să fie adevărat. Apoi am aflat cine preluase conducerea: Împăratul Preston, un văr îndepărtat al lui Auguste, undeva pe poziția cincizeci în linia de succesiune. Preston era nebun, un psihopat cu certificat, dar, în haosul masacrului, nimeni nu l-a contestat până când a fost prea târziu. A doua zi după ce eu am distrus definitiv Tropaeum, Preston a ordonat uciderea tuturor deținuților și echipajelor navelor care supraviețuiseră din flota lunară – aproape o sută de mii de vieți curmate fără dovezi.

          Astfel, Baga Yaga a trecut la treabă. Nu mă jucam, nu voiam să mă insinuez în rândurile Împăratului, nu voiam să merg pe ocolite. Cum prindeam pe cineva din anturajul său sau din conducerea regiunii, îi eliberam de povara vieții. Nu ascundeam urmele, nu acopeream fapta, nu îmi păsa. Era momentul să transmit un mesaj și să preiau puterea. Cât despre o echipă sau armată, la acel moment nu puteam să am încredere in nimeni.

          Între timp (nu îmi păsa prea mult de altceva în afară de a prelua puterea), omenirea, preluând și adaptând tehnologia carvagililor, a reușit să obțină călătorii la viteze mai mari decât viteza luminii. Reactoarele din navele extratereștrilor erau foarte ineficiente pentru ei. Îmbinarea cu camerele de recepție ale reactoarelor gamma umane le-a crescut producția de energie de câteva sute de ori. Suficient pentru a alimenta proiectoarele gravitaționale – tehnologia antică ce permitea crearea unui câmp pseudogravitațional care condensa spațiul din fața navei și îl dilata în spatele acesteia, a fost prima modalitate de a călătorii mai repede decât lumina (să fiu sincer, nava nu se mișca, ci spațiul „aluneca” pe lângă ea).

          Preston dădea comenzi tot mai ciudate și discutabile, populația începea să îl ignore – oamenii se bazau mai mult pe spusele celor din consiliul imperial – iar eu deveneam tot mai agresiv. Flota terrană devenea tot mai puternică și mai bine înarmată. După patru ani de domnie, Preston a cedat și a făcut un bine omenirii punându-și capăt zilelor.

          Însă bucuria avea să dureze puțin. Noua Împărăteasă, Ecaterina (care îmi era și descendentă îndepărtată) era încoronată chiar în timp ce flota extraterestră care atacase Tropaeum trecea de orbita lui Jupiter, îndreptându-se spre Pământ. Acesta era începutul sfârșitului Pământului și începutul exodului uman.

          

Ştefan-Decebal Guţă

Ştefan-Decebal Guţă

Ștefan-Decebal Guță s-a născut la Pitești în decembrie '93. În prezent este student la U.M.F. "Carol Davila", București. A început să publice în iulie 2016, la Gazeta SF. Blog personal: https://catharsiswriting.wordpress.com/

More Posts - Website