GSF54 banner01-650

          Putea fi evitat atentatul de la Odessa?

 

          În după-amiaza zilei de 16 octombrie 1941, după ce au lichidat şi ultimele puncte de rezistenţă ale inamicului, trupele române au ocupat oraşul Odessa.

          Comandamentul militar român  a primit pentru organizarea sediului său fosta clădire a teatrului de pe strada Engels şi a început să funcţioneze, practic, din ziua de 18 octombrie 1941. Până la venirea trupelor române, în clădirea teatrului fusese sediul NKVD-ului.

          Cabinetul generalului Ion Glogojanu, comandantul militar al oraşului Odessa, a fost amenajat într-un spaţiu din aripa de vest a clădirii, la etajul I, foarte aproape de sala de spectacole, care fusese transformată de NKVD în sală de întruniri.

          Eficacitatea cu care a fost organizat Comandamentul militar român s-a reflectat şi în rapiditatea cu care ordinele au ajuns la nivelul fiecărei subunităţi. 

          Sublocotenentul Evzicov Ionel din batalionului 53 Pionieri a primit ordinul de cazare direct de la  comandantul său, ordin care a fost foarte concis:

          ,,Descurcă-te, că doar ştii ruseşte!”.

          Povestea originii cunoştinţelor de limba rusă a sublocotenentului Evzicov începe în anul 1905 când tatăl său, Zenov Evzicov, a venit în România la bordul crucişătorului POTEMKIN.

          După ce a cerut azil politic, Zenov Evzicov şi-a întemeiat o familie şi şi-a transmis numele tuturor celor 5 copii ai săi.

          Deoarece în ochii oficialităţilor române un nume rusesc nu era asociat cu loialitate faţă de ţară, în anul 1941 Evzicov Ionel a fost trimis în prima linie, cu trupele de pionieri, având gradul de sublocotenent în rezervă.

          Riscurile erau enorme, pentru că dacă nu mureai de explozia vreunei mine, şansele de supravieţuire îţi erau reduse şi mai mult de tirul lunetiştilor sau al mitraliorilor;  seara Evzicov juca poker la popotă cu ofiţerii, iar a doua zi sintagma ,,mână moartă” din termen tehnic foarte abstract devenea ceva cât se poate de concret.

          Sublocotenentului Evzicov Ionel nu i-a fost deloc greu să procure o locuinţă pentru el şi ordonanţa sa; din a treia încercare a găsit două cămăruţe la o familie cu doi copii de şcoală primară, într-o casă tip vagon.

          Deoarece rusa vorbită de Evzicov era destul de corectă, acesta şi-a câştigat simpatia gazdelor încă de a doua zi, astfel că relaţiile dintre ei erau departe de cele dintre un ocupant şi un ocupat; este adevărat că aceste relaţii erau menţinute la nivel de cordialitate şi cu hrana de la popota ofiţerilor.

          Din a treia zi când cei doi puşti au primit fiecare câte un baton de ciocolată nemţescă, părinţii au fost total subjugaţi, fiind capabili de orice sacrificiu pentru chiriaşul lor.

          În seara zilei de 20 octombrie, cu faţa desfigurată de groază, în camera lui Evzicov a intrat ordonanţa acestuia, care a şi început să turuie:

          ,,Dom’ locotenent, să trăiţi, în casa asta se petrec lucruri foarte ciudate. Stăteam, scuzaţi, ca omu pe budă, când de sub pământ am auzit nişte voci… ca din mormânt. Eu nu mă mai duc la buda asta”.

          ,,Vasile, stai liniştit, că altă budă nu avem şi în curte nu te poţi duce. Lasă, că rezolv eu problema”.

          Evzicov fusese informat de existenţa catacombelor de sub oraşul Odessa înainte de ocuparea acestuia, dar nu se aştepta să aibă unele chiar sub pat.

          Fără a mai pierde timpul s-a dus la gazdele sale şi le-a povestit tot ce i se întâmplase ordonanţei sale.

          După ce l-au ascultat, poate şi pentru a-şi arăta recunoştinţa pentru ciocolata primită de copii, i-au dezvăluit lucruri care în alte circumstanţe le-ar fi ţinut secrete :

          ,,Sub oraş sunt catacombe ocupate de partizani. Partizanii plănuiesc să arunce în aer Comandamentul armatei române din strada Engels şi asta foarte curând. Ceea ce noi nu ştim este dacă explozibilul urmează să fie plasat în clădire sau subsolul a fost deja minat de trupele sovietice în retragere”.

          Pentru că era deja târziu, a doua zi dimineaţa, la prima oră, sublocotenentul Evzicov s-a prezentat la cabinetul generalului Ion Glogojanu, fiind primit de secretarul acestuia, maiorul Ion Dumbravă.

          După ce l-a ascultat, maiorul i s-a adresat pe un ton politicos, uşor grăbit:

          ,,Domnule sublocotenent, apreciem gestul dumneavoastră, dar nimeni nu stă pe tânjală, cum se spune. Toată lumea este în alertă. Serviciul de contra informaţii ne ţine la curent cu starea de spirit a populaţiei şi are deja infiltraţi câţiva ,,colaboratori”. Clădirea a fost verificată centimetru cu centimetru pentru depistarea eventualelor mine şi rezultatul a fost negativ.

          Am mers până acolo încât am plasat câini în punctele cheie ale oraşului, câini care îi pot identifica pe cei care vin din catacombe. Ştiaţi că în catacombe s-a dezvoltat un mucegai care este propriu acestor spaţii? Vă rog să mă scuzaţi, dar eu şi domnul general trebuie să pregătim întrunirea de mâine a cadrelor de conducere a trupelor germano-române. Vă aştept mâine după-amiază pentru a relua convorbirea”. 

          A doua zi, la orele 17 şi 30 de minute, în timp ce sublocotenentul Evzicov se afla în biroul maiorului Ion Dumbravă, a avut loc explozia.

          În momentul deflagraţiei s-a petrecut ceva ce poţi întâlni numai prin filmele şi romanele de aventuri, demn de Indiana Jones: fişetul metalic din spatele sublocotenentului Evzicov a căzut peste el, dar în loc să îl strivească acesta a devenit un adevărat sarcofag protector, deoarece  în timp ce se prăbuşea uşile i s-au deschis larg, acoperindu-l.

          Atunci când a fost salvat şi a ieşit la lumina zilei, în faţa ochilor i s-au desfăşurat imagini ca dintru-un  tablou suprarealist; în apropierea teatrului fusese campat un circ ambulant şi în urma exploziei  intestinele cailor atârnau de crengile copacilor de pe marginea drumului ca nişte ghirlande de Crăciun.

          Din seara zilei de 24 octombrie, după ce a aflat  bilanţul carnagiulului din clădirea Comandamentului militar român, în mintea sublocotenentului Evzicov s-au născut o întrebare şi în acelaşi timp un răspuns, care s-au repetat obsesiv multă vreme: ,,De ce atâtea vieţi curmate, când atentatul putea fi evitat? Era de ajuns să fi fost  utilizat un detector de mine pentru a depista proiectilele îngropate sub pardoseala subsolului”. 

 

Mihai Cioflec

Mihai Cioflec

M-am născut în 1942, în Bucureşti. Prima dată am publicat în „România Liberă” anunţul: „Pierdut legitimaţie. O declar nulă.” După ce am ieşit inginer, am scris sute de memorii…justificative.

More Posts