banner
          Când am citit în urmă cu patru ani volumul de debut  al lui Oliviu Crâznic ( ...şi la sfârşit a mai rămas coşmarul, Editura Vremea, 2010), senzația inițială (și presupun că mulți alții și-au spus același lucru) a fost aceea că avem de-a face cu un autor care își va pune măiestria ce i-a fost dăruită în slujba onorării unui singur curent literar: horror-ul (sau goticul, dacă preferați), de multă vreme bine reprezentat în cultura Occidentală dar care, la vremea respectivă, avea puțină prezență în literatura română. Dată fiind pasiunea evidentă care răzbătea din paginile acestui roman, pasiune certificată și prin considerațiile finale, în care O.C. statua fundamentul ideatic al scrierii sale, impresia de care spuneam mai sus părea cumva că se impune de la sine.

oliviu-craznic-ceasul-fantasmelor          Pe această imagine deja construită și în oglinda căreia părea că O.C. își propune să se identifice (și datorită modului în care el a ales să-și promoveze intens propria marcă de autor; a se vedea pozele sale, în care atât îmbrăcămintea sa dominată de negru, cât și privirea sa „tenebroasă” rimează evident intenționat cu stilul său literar), în 2015, Oliviu Crâznic a scos un al doilea volum (Ceasul Fantasmelor, Crux Publishing, 2015) constituit dintr-un ansamblu de povestiri publicate în diverse reviste în perioada 2011-2014.

          Și primul lucru pe care l-aș spune despre acest volum (acest Crâznic 2.0., parafrază la modul cum se marchează evoluția în lumea digitală), ar fi acela că în el avem parte de mai mult Oliviu Crâznic decât în romanul său de debut. Pentru că, dacă în “coșmarul”  avem un evident tribut către operele clasice ale acestui gen, în „Ceasul fantasmelor” descoperim un O.C. care pleacă de pe drumul bătătorit și sigur pentru a se aventura în zone în care își poate explora mult mai intens propria creativitate artistică. Astfel, chiar dacă Crâznic rămâne Crâznic (adică un autor al tenebrelor) chiar și în această a doua ipostază literară, găsim în acest volum mult mai multă polifonie, o gamă mult mai largă de teme abordate (de la gotic- horror, la steampunk, planetary romance, fantasy thriller, policier, mitologie etc). Și cred că această diversitate este de foarte bun augur pentru evoluția sa literară.

          Este de remarcat și faptul că, în toată această diversitate de subiecte, stilul rămâne totuși constant, același cu care O.C. ne-a obișnuit încă de la debut: baroc, ornamental, plin de o avalanșă de detalii migăloase și atent așezate, care construiesc contextul și atmosfera în care se derulează povestea, multe dintre scenele realizate transmițând cititorului senzația de tablouri în care imaginile prind viață și se mișcă.

          Iar când aceste elemente așezate aproape pictural încep să se anime, ele nu încetează să ne surprindă, pentru că O.C. rămâne în continuare un împătimit al misterelor, al răsturnărilor de situație și al perspectivelor neașteptate. Fie că este vorba despre unghiul subiectiv (dezvăluit în ultimul moment) al unui licantrop (scuze pentru spoiler, dar acest „efect” literar mi s-a părut foarte reușit), fie că este vorba despre modul cum o prințesă cosmică reușește să-i biruie pe cei veniți s-o omoare, fie că este vorba de inversarea rolurilor victimă-criminal într-o povestire polițistă aproape clasică, O.C. reușește să ne arate în fiecare nouă ipostază pe care ne-o propune că umbrele pot exista pretutindeni, chiar și acolo unde lumina pare a fi cu totul limpede.

          Găsim în acest Crâznic 2.0. și un creator de mitologii cosmice. Căci ce altceva ar putea fi ultimul segment al cărții, decât o vastă cronică a unui viitor interplanetar mitologic ? Pentru a se putea bucura pe de-a întregul de acest univers fascinant, i-aș sfătui pe cei care urmează să citească cartea, să înceapă lectura părții a 4-a din volum cu „nota” aflată la pagina 131, căci pentru o plăcere a lecturii cât mai intensă, îmi pare preferabil ca acel context în care se desfășoară povestea să fie cunoscut de la început, decât de a fi dedus trunchiat, pe bucățele, pe măsură ce detaliile poveștilor se acumulează.

          Și pentru că în cadrul unei cronici nu am cum să trec în revistă toate povestirile (și nici nu ar fi bine, cred), mă voi mai referi direct doar la cele două care mie mi-au plăcut cel mai mult. „Însângerată, luna” și „Trecătoarea”. Amândouă, pe de o parte pentru măiestria cu care autorul a construit atmosfera de mister in crescendo (împletită în prima și cu o perspectivă halucinantă în care teroarea se amestecă cu senzualitatea și cu seducția, spre a se descărca într-un final, în ultimele propoziții, într-o imagine metaforică teribilă despre limita ultimă la care erosul poate duce) și, pe de altă parte, pentru faptul că, în sfârșit, transilvăneanul Oliviu Crâznic, omul care vine dintr-o zonă care mustește de mitologii și legende, a făcut, în sfârșit (zic din nou acest lucru), ceea ce mi s-ar fi părut firesc să facă de la bun început: să-și onoreze “rădăcinile”, prin plasarea acțiunii din poveștile sale în acele locuri cărora, de bună seamă, el (și vedem asta în absolut toate scrierile sale) le aparține.

          Dar cum aceasta (unde-și plasează acțiunile poveștilor) este opțiunea sa personală necriticabilă, putem presupune că O.C. își caută propriul său adevăr literar, și pentru a-l parafraza, voi spune ca și unul din personajele sale (pe la pagina 73, cred) că acesta este un lucru bun, pentru că drumul spre Adevăr poate fi mai important decât Adevărul însuși. Adică, însuși simplul fapt de a căuta Adevărul te poate construi ca om adevărat, chit că reușești sau nu, în final, să ajungi la acel Adevăr.

          Și, cum drumul spre Adevăr presupune un progres continuu, pentru a-l parafraza pe autor încă o dată (preluând o altă expresie, de pe la pagina 86, cred), voi spune (oarecum în contradicție cu afirmația un pic paradoxală – dar foarte interesantă și bună de reflectat asupra ei – din carte) că ar trebui să sperăm că progresul, totuși, nu ucide, și că, de aceea, îl așteptăm cu interes pe Crâznic 3.0.

          Lectură interesantă să aveți !