Omul aruncat în Lună

Pe la sfârșitul anilor ’50, cine reușea să înjghebe câteva fraze cu o sumă de anumite cuvinte și expresii standard, avea șanse apreciabile de a accede într-un post de activist politic. Pe vremea aceea, dar și mai târziu, acestei îndemânări de a mesteca niște vorbe pentru a spune doar lucruri „pe linie” i se spunea „să ai papagal”.

La fel stăteau lucrurile și în literatură, iar cum science-fictionul era literatură, la fel era și în cazul textelor publicate în Colecția „Povestiri științifico-fantastice”.

După cum am văzut în capitolele precedente, mai toate povestirile sau romanele publicate în CPȘF trebuiau să aducă jertfe ideologice folosind anume tipare sau rețete sigure.

Nici proza publicată pe 15 decembrie 1959 în numărul 122 și intitulată Omul aruncat în Lună nu a făcut „rabat” de la calitate și s-a înscris docilă în clubul textelor „fără probleme” și „pure din punct de vedere ideologic”.

La sfârșitul anului 1959 sovieticii dețineau în mod de netăgăduit supremația în explorarea spațiului cosmic. Rachetele rusești atinseseră Luna (13 septembrie 1959 – Luna 2) sau îi fotografiaseră pentru prima dată fața ascunsă (4 octombrie 1959 – Luna 3), așadar era cât se poate de firesc subiectul ales de Nicolae Minei pentru povestirea sa din numărul 122, ilustrată cum se cuvine de Dumitru Ionescu.

Cadrul general al textului era oferit de șablonul vehiculat peste tot în „lagărul socialist”: lumea era împărțită în două tabere antagoniste. Pe de o parte URSS și sateliții săi, care reprezentau lumea progresistă și iubitoare de pace, iar pe de altă parte SUA și sateliții săi, care reprezentau lumea retrogadă și iubitoare de război. Într-o tabără materialismul dialectic și istoric asigura supușilor săi libertate, prosperitate și belșug, în cealaltă tabără idealismul și capitalismul împreună cu „cel mai înalt stadiu al său” – imperialismul – asigura supușilor săi războaie, sclavie, inegalitate, subdezvoltare, sărăcie, înapoiere, retardare istorică.

Luna, planetoidul care orbitează Pământul la o distanță medie de 384.400 de kilometri, apărea în povestire ca un țel pe care oamenii trebuiau, mai devreme sau mai târziu, să-l atingă. Firește, savanții sovietici, care puneau mai presus de orice ființa umană, doreau să parcurgă acel drum doar atunci când toate pericolele care ar fi primejduit viața cosmonauților ar fi fost înlăturate. Așa făceau sovieticii, aveau grijă de fiecare suflet. Lenin și Stalin îi învățaseră astfel.

Americanii, simțind însă că sovieticii vor lua Luna în posesie, hotărâseră să trimită ei primii un om, indiferent de pericole și fără să aibă tehnologia necesară pentru așa ceva.

Pe repede înainte, vă spun că racheta americană din text a făcut poc, bum și fum aproape imediat după lansare, lumea s-a aratat dezamăgită și cam așa s-a terminat povestea.

Scenariul propus de autor părea destul de plauzibil. În raiul comunist, de la atâta propagandă toată lumea știa că „URSS bastionu’ păcii e” și că rușii erau miezul cam la orice. Rușii inventaseră radioul, becul, Sputnikul și tancul IS-3, dar și aspiratorul Raketa sau televizorul Rubin. Prin urmare, aceștia ar fi putut ajunge la Lună oricând ar fi avut chef.

Pe de altă parte, infernul capitalist, bazat pe exploatarea omului de către om și pe concentrarea mijloacelor de producție și a avuțiilor naționale în ghearele unei oligarhii îmbuibate și rapace, nu avea resursele necesare unei asemenea întreprinderi. Tot ce ar fi putut face ar fi fost să însăileze un simulacru de lansare spre Lună a unei rachete nesigure.

De altfel, autorul ne împărtășește gândurile senatorului Feathersome care își dorea cu tenacitate să „arunce un om în Lună”. De ce? Ca să nu le-o ia rușii înainte.

În dialogurile de la începutul povestirii senatorul îi spunea generalului Croyden, un reprezentat tipic al complexului militaro-industrial al Americii, că țara lor rămăsese de căruță, că sovieticii reușiseră să plaseze pe suprafața selenară o sondă automată, că americanii au suferit astfel o înfrângere propagandistică șamd. Dar lui Croyden puțin îi păsa, preocupat fiind mai degrabă de paharul său cu bourbon decât de aselenizarea automată a sondei rusești.

Bine, trebuie precizat că în 1959 niciun obiect făurit de mâna omului n-a aselenizat lin. Luna 2 n-a făcut altceva decât să se zdrobească de suprafața Lunii, așa cum fusese programată. Prima aselenizare lină s-a petrecut în februarie 1966, atunci când Luna 9 s-a așezat confortabil în praful selenar. Putem, așadar, să ne imaginăm că acțiunea din povestire se petrece cumva în viitor, pe la începutul anilor 60.

Senatorul Feathersome, exasperat de indolența generalului Croyden, a fots nevoit să recurgă la un set de sudălmi care au avut darul de a-l pune pe șine pe general și de a-i stârni interesul cu privire la Lună.

Luna deține în subsol minerale și elemente prețioase, de exemplu „radiu”, i-a explicat Feathersome generalului. Noi știm azi că pe vremuri, radiumul se folosea la fabricarea unor obiecte fosforescente, cum ar fi fost cadranele de ceas sau vopselurile luminiscente. Astăzi, radiumul nu se mai folosește aproape la nimic, fiind considerat un element foarte toxic. Dar așa-i povestea, ce vină am eu?

Pesemne că autorului i-a plăcut cum sună: radiu… adică un element radioactiv altul decât banalul uraniu sau diferit de la fel de banalul plutoniu. Și a îmbibat Luna cu acest element astfel încât senatorul să-și imagineze că va putea exploata ușor zăcămintele selenare de radiu și că va beneficia, astfel, de câștiguri grase. Dacă rușii ar fi ajuns primii pe Lună, ar fi organizat acolo un RadSov, o cooperativă a „radiului”  sau ceva similar, iar americanii ar fi rămas mofluzi și cu buza umflată.

Așa că Feathersome îi cere direct lui Croyden:

– Generale Croyden, îți cer să trimiți tu primul om în Lună!

Firește, auzind așa poruncă, generalul Croyden scapă paharul de bourbon pe covor.

Restul poveștii curge într-un singur sens: americanii vor trage ca disperații să construiască ceva care să semene cu o rachetă capabilă să ducă un om pe Lună. Expertul american în rachete era, în text, Otto Kriebel, un fel de alter ego al lui Von Braun. Acesta, aflat la „baza astronautică din Jacksonville” – dacă e vorba de Jacksonville din Florida, autorul a cam anticipat corect, pentru că de aici se lansează azi rachetele SpaceX –, medita cu amărăciune la faptul că sovieticii lansau Sputnik după Sputnik în vreme ce el nu era în stare de mai nimic. Dar planul lui Feathersome, picat ca un trăznet într-o zi senină, avu darul să-l galvanizeze: iată o provocare și un mijloc de a-i bate pe ruși.

Autorul știa cumva, de undeva, că americanii se foloseau de tehnicienii germani, ex-naziști, în programul lor spațial. Dar același lucru îl făceau și sovieticii. Bineînețels, din punct de vedere propagandistic nu ar fi dat bine deloc dacă ar fi precizat acest lucru. După cum se știa, rușii puteau să inventeze singuri tot ce voiau ei și le trecea lor prin minte. Doar ei inventaseră comunismul aplicat plecând de la învățăturile lui Marx, augmentate creator și decisiv de Vladimir Ilici Ulianov, un calmâc după bunicii paterni. Și nobil, pe deasupra, pentru că Ulianovii erau niște boiernași de la țară. Dar să nu divagăm.

Kriebel știa foarte bine că nu avea cum să construiască o rachetă capabilă să trimită un om pe Lună și să-l mai aducă teafăr înapoi. Era el un fost nazist, dar măcar știa despre ce se poate și nu, atunci  când venea vorba despre spațiul cosmic. Din păcate, Croyden, implacabil, nu voia să audă justificări și scuze că nu se poate. Mort-copt, un american trebuia aruncat în Lună. Pentru că așa ordonase senatorul Feathersome.

Era limpede pentru toată lumea că zborul spre Lună era o imposibilitate. Reiese clar din text. Așadar, apare o enigmă pe care n-am fost în stare s-o descifrez: dacă senatorul, care era capul răutăților, era lămurit că americanii se vor confrunta cu un eșec de proporții, atunci de ce insista să fie pusă în operă o asemenea misiune sinucigașă?

Pentru un autor de text, un scriitor care se respectă la urma urmei, este vital ca actele și deciziile personajelor să fie cumva motivate. În povestirea de față nu apare nicio justificare. Gestul de a lansa o rachetă netestată pare a fi un simplu capriciu al unui personaj aberant. Dar asta e limpede pentru cititorul de azi al textului. În 1959 senatorii americani se comportau prostește și luau decizii tâmpite din simplul motiv că erau exploatatori și imperialiști.

Ce se întâmplă mai departe? Este ales un pilot, cel mai bun pilot de supersonice militare pe care-l aveau americanii. Deși era limpede că bietul om avea să piară, este sacrificat cu bună știință ca să… nimic. Tocmai acest lucru ilogic trebuia să demonstreze cât de putredă era orânduirea capitalistă. America, esența distilată a capitalismului imperialist, își sacrifica oamenii după bunul plac doar ca să demonstreze cât de imbecilă este. Oameni buni, asta spune autorul povestirii, nu eu.

Prin contrast cu personajele negative – senatorul, generalul, tehnicianul german –, pilotul ales, pe numele lui Michael O’Donagan, pare ușor naiv, un fel de frezor-rabotor de la țară și cu cinci clase pe diplomă, ajuns întâmplător la manșa unui supersonic de vânătoare. Acesta acceptă senin provocarea, încredințat că misiunea va avea succes.

Dar soția acestuia, Susan, gospodină de felul ei, realizează că totul este o înscenare și caută să-și determine soțul să nu accepte. Doar că Michael e convins că va reuși pentru că așa i-au spus șefii săi.

După o sumă de scene lacrimogene, Susan este înfrântă, Michael este vârât în racheta netestată încă și aruncat în aer, mai întâi la propriu și apoi la figurat.

Un spectacol de artificii inutil, cu sacrificiu uman pe fundal și care n-a dovedit nimic altceva cititorului de atunci decât că lumea capitalistă era o gheenă din care nimeni nu avea cum scăpa.

Povestea se termină cu sinuciderea lui Croyden și cu un discurs cinic al senatorului care, de fapt, nu obținuse nimic.

Din punct de vedere propagandistic, Omul aruncat în Lună a fost un text ușor de asimilat de plugarii recent alfabetizați și care scriau, atunci când era musai, doar cu caps lock pentru că alte slove nu cunoașteau. Totuși, din punct de vedere literar, a fost un text în progres față de alte catastrofe publicate până atunci de CPȘF.

Mai trebuie menționat faptul că imediat după punctul de final al prozei redacția s-a simțit datoare să adauge un post scriptum în care se susținea că „după informațiile lor, niciun om nu fusese aruncat în spațiul cosmic”. Dar, se spunea mai departe: „mai există ațâțători la război pe care succesele științei și tehnicii sovietice îi scot din sărite, iar ideea destinderii în relațiile internaționale îi îngrozește”.

Așa o fi fost. Cert este că, până la urmă, tot americanii au ajuns pe Lună primii. Karma is a bitch, nu-i așa?

 

 

Nebuloasa din Andromeda

 

Primul roman tradus și publicat în Colecția „Povestiri științifico-fantastice” fost „Nebuloasa din Andromeda”, începând cu numărul 59 și foiletonat până la numărul 65 inclusiv.

Merită remarcat faptul că romanul scris de Ivan Antonovici Efremov a fost publicat în 1957 simultan în limbile rusă, română și maghiară.

Pentru CPȘF, „Nebuloasa din Andromeda” a fost atunci cam ceea ce ar fi acum pentru o editură mititică de la noi să publice în premieră mondială un roman inedit de GRR Martin. Ecoul în rândul maselor avide de „cultura” științifico-fantastică a fost remarcabil în epocă, ca dovadă stând reacțiile cititorilor mulți ani după publicare și lectură, plus scrisorile primite la redacție în care romanul era ridicat în slăvi și lăudat din toate pozițiile. Chiar și azi, în discuțiile cu oamenii care au citit în copilărie CPȘF, dacă aduci aminte de Colecție vei primi, cel mai probabil, un răspuns de genul: „Aaaa, minunată Colecție, ce romane grozave se publicau acolo… Nebuloasa din Andromeda… Ce vremuri…”. Experimentați singuri, ca să vă convingeți.

Categoric, față de compunerile de până atunci, „Nebuloasa din Andromeda”a reprezentat un uriaș salt înainte. Sigur, și până atunci apăruseră proze de calitate – după standardele vremii o bună parte din calitate o asigura mesajul politic. „Uraniu”, spre exemplu, chiar și azi se poate citi cu plăcere dacă-l eliberăm de zgura ideologică. Totuși, multe din textele apărute în CPȘF lăsau mult de dorit din punct de vedere literar. În condițiile astea, mă minunez ce prăpăstii primea Adrian Rogoz la redacție, pentru că am vaga bănuială că și atunci, ca și acum, specia grafomanilor prolifera nestingherită și zglobie. Cred că lucrurile nu s-au schimbat prea mult de atunci.

Mai mult, CPȘF încă nu se hotărâse ce voia să fie. Până la „Nebuloasa din Andromeda” apăruseră niște texte care, în mod normal, n-aveau ce să caute într-o revistă dedicată genului: „Indienii” (Vitalii Trenev), „Cuibul invaziilor” (Mihail Sadoveanu), „Boșimanul Mauki” (Rudolf Daumann), „Piticii în țara lui Guliver” (Ștefan Tita), „Pe urmele zimbrului” (Victor Eftimiu) – ultimele trei titluri ocupând nu mai puțin de nouă numere succesive din Colecție –, „Coroana regelui Burebista” (I. Voledi și Alexandru Cerbu), „Balaurul mărilor” (Ioana Petrescu – prima autoare pulbicată de CPȘF). 

Și, dintr-o dată, bam! Un roman hard science fiction. Un roman cu anvergură galactică, în care, într-un viitor îndepărtat, pământenii colindă prin galaxie cu nave care merg cu cinci șesimi din viteza luminii și care consumă combustibil anamezonic (adică „o substanță cu legăturile mezonice din nucleu distruse”). Mai mult, pământenii sunt membri cu drepturi depline într-un club galactic intitulat „Marele Cerc”, în cadrul căruia își transmit unii altora programe televizate educative. Un fel de Eurovizion galactic, dacă vreți. Și cum orice roman hard sf are și o doză obligatorie de aventură, aceasta se regăsește din plin în roman.

Așadar, „Nebuloasa din Andromeda” a reprezentat în acea perioadă o rețetă de mare succes. Publicarea romanului în CPȘF, prin undele de șoc generate, a dislocat decisiv specia textelor non-sf sau măcar reprezentat începutul extincției în masă a acestora dintre paginile Colecției.
Citit astăzi, romanul pare înduioșător de inadecvat. Omenirea își ducea existența într-o lume complet pacificată și fundamental plicticoasă, în care frumusețea „constă în caracterul rațional al unei structuri adaptată la un scop definit”. Un fel de „frumusețe interioară” lipsită de orice frumusețe. Mă rog, Pământul era bolșevizat pe deplin și putem presupune că la fel și celelalte rase galactice se delectau cu binefacerile comunismului propriu lor. Ca și cum Marx și restul s-ar fi generat spontan în diverse forme și aspecte în toate societățile extraterestre, conform unei legi imuabile a naturii. Din fericire, cred că naturii puțin îi pasă de materialismul dialectic și istoric.

Numele personajelor trebuie să fi sunat exotic pentru cititorii români. Erau acele nume bizare, monosilabice, cum se presupunea că vor exista în viitorul comunist. Avem astfel de a face cu Dar Veter, delicios de asemănător ca sonoritate cu Darth Vader, îl întâlnim pe Erg Noor, dar și pe Ker Beer sau Ran Boz și lista poate continua în același mod. Maniera de a folosi nume de acest fel a fost folosită după aceea ani în șir, cel puțin în zona sefeului românesc. Și dacă tot vorbim despre nume, nu se poate să nu amintesc numele navei condusă de Erg Noor. E vorba despre astronava „Tantra”, un nume care în contextul întâmplărilor sună azi absolut ridicol.

Dar atunci, în 1957, în plin avânt de fărurire a unei societăți eliberată de exploatare, a unei orânduiri dincolo de care istoria putea să și dispară sau să se transforme în simplă contabilitate a evenimentelor, așadar în Republica Populară Romînă, romanul stârnea imaginația cititorilor și le întărea convingerea că, dincolo de erorile și greșelile inevitabile unei asemenea inginerii sociale, viitorul nu avea cum să arate decât așa cum fusese el zugrăvit în roman. Ceea ce, trebuie să admitem, nu era deloc un lucru de neglijat. În plus, cu o lună în urmă sovieticii tocmai plasaseră pe orbită primul Sputnik. O dovadă mai mult că lumea din „Nebuloasa din Andromeda” nu era doar plauzibilă ci și la îndemână.

Și o ultimă informație: ilustrația copertei a fost semnată de Nic Nicolaev, iar traducerea din limba rusă a fost asigurată de Tatiana Berindei și Adrian Rogoz. Consultanța tehnică sau „revizia științifică” a fost făcută de Ion Mînzatu, cel care va produce la un moment dat „Catastrofa mezonică”, o nuvelă probabil inspirată de „Nebuloasa din Andromeda”.

 

 

Acest articol face parte dintr-o serie distribuită între revistele Helion și Gazeta SF, prin care scriitorul Marian Truță ne readuce în atenție revista „Colecția Povestiri Științifico-Fantastice”. Articolele sunt grupate sub numele „O falie în timp”. Prin bogăția de informații, conexiunile cu politica vremii și, implicit, restricțiile sau presiunile exercitate asupra scriitorilor, aceste articole ies din șablonul unor simple recenzii. Articolele din Helion, aici: Helionsf.ro

Marian Truță

Marian Truță

Marian Truță a debutat în 1986 cu povestirea Noapte bună Tereza în Almanahul Anticipația, povestire ce se va regăsi și în volumul de debut Vremea renunțării (editura Bastion, 2008), urmat de A doua venire (editura Nemira, 2012) și de colaborările cu Dănuț Ungureanu: Vegetal (editura Nemira, 2014) și Mineral (editura Nemira, 2015). În 2018 publică la editura Tritonic romanul Omul care s-a jucat cu lumea.

More Posts