GSF51 banner-650

III

         

         

          Mergeau de vreun ceas prin pădurea deasă, stând mereu cu ochii-n patru. În ciuda prudenţei pe care o menţineau, nu se simţeau în pericol. Pasul nu le era chiar grăbit şi aveau dispoziţia necesară pentru a vorbi.

          După ce aflase povestea fetei, Dorian i-o dezvălui şi pe a lui. În cei douăzeci și cinci de ani ai lui, tânărul avusese de înfruntat multe până a ajunge la rangul Beta, cel de-al doilea în ierarhia lupilor. Tatăl său fusese născut în haita din Nord, în timp ce mama lui fusese transformată de un lup din haita adversă. Intenţia acelui era de a o ucide, însă tatăl lui Dorian a apăruse la timp, aducând-o în haita sa, care a adoptat-o fără nicio problemă. Prin urmare, Dorian era vârcolac pur sânge, căci fusese născut aşa, şi nu transformat. De la cincisprezece ani a avut dreptul, ca toţi vârcolacii, să înainteze în ierarhie. De la epsilon, cel mai mic rang, a trecut toate probele pentru a ajunge un delta. La nouăsprezece ani, lupta deja pentru următoarea scară, gama, iar de la douăzeci și trei de ani se putea mândri că era un beta. Momentan însă, nu îşi dorea să devină alfa, rangul destinat şefului haitei. Este de menţionat faptul că, după rangul pe care îl aveau, lupii îşi aflau forţa şi abilităţile.

          Din tot ce-i povestea Dorian, Diana înţelesese că mergea alături de un bărbat foarte ambiţios şi capabil, care făcea tot ce-i stătea în puteri pentru ce îşi dorea; acest fapt o încânta pe deplin. Mai mult, fata aflase că natura lor nu i-a împiedicat pe vârcolaci să se şcolească şi să aibă un rol activ în societate.

          — După cum vezi, ştim să ne controlăm foarte bine şi să ne integrăm în colectivele umane. Cred că unii localnici băuiesc, dar nimeni n-ar îndrăzni să spună nimic, îi explica Dorian. Nici măcar nu îşi permit să rostească cuvântul „vârcolac”, de teamă să nu stârnească cine ştie ce.

          — Cât de ciudat! E chiar absurd!

          — Da, Diana, dar oamenii bătrâni sunt cei care au pornit totul; că au auzit ei din moşi-strămoşi că nu e bine să pomeneşti, căci îi atragi la casa ta, mai ales dacă sunt copii în familie.

          — Nu au nici o treabă, nu-i aşa?

          — Nu, evident. Ne-am domesticit şi noi, râse tânărul.

          Şi, uite aşa, din vorbă-n vorbă, cei doi ajunseseră la destinaţie. Zărind căsuţele de lemn printre copaci, Diana se opri şi i se adresă protectorului ei:

          — Stai, Dorian! Ce ar trebui să fac? Sau să nu fac? Cum şi cui să mă adresez? Ce o să zică toţi când mă vor vedea?

          — Probabil ţi-au simţit deja mirosul, dar îl simt şi pe al meu, aşa că aşteaptă să ne arătăm. Deci, nu vor fi prea miraţi când ne vor vedea. În primul rând, trebuie să vorbim cu Ştefan, unchiul meu. El este Alfa-ul nostru. De abia după ce obţinem permisiunea lui, putem rămâne şi vorbi cu ceilalţi membri ai haitei. Dar la noi contează opinia fiecăruia, deci Ştefan nu va putea decide în numele tuturor. Dar eu nu îmi fac probleme. Îmi cunosc lupii; te vor accepta.

          Diana îl urma în de-aproape pe Dorian, care mergea foarte sigur pe el. Căsuţele erau aşezate în formă de cerc, lăsând în mijloc un spaţiu suficient de vast. În momentul în care au ajuns în acel punct central, Diana observă că toţi se opriseră din treburile lor şi se uitau miraţi spre dânşii. Atunci, fata se pierdu puţin, motiv pentru care rămăseseră la vreo trei metri în spatele lui Dorian. Realizând, ea grăbi pasul până la el. Ajuns în faţa unei căsuţe, acesta îi ceru să aştepte puţin, intră, iar după vreo două minute, o chemă şi pe fată înăuntru. Aici dădu cu ochii de un om înalt, spătos şi bine făcut, la vreo patruzeci-patruzeci și cinci de ani, care se uita curios spre ea. Ochii negri şi aprigi o analizau cu rapiditate, iar după doar câteva secunde de când o văzuseră, Ştefan rosti:

          — Deci, ea este. Da, te-nţeleg, Dorian. Eu vă dau permisiunea mea de a rămâne în haită.

          — Mulţumim, Ştefan! răspunse tânărul.

          Văzând că fata nu spune nimic şi este cam buimăcită, Ştefan înaintă spre dânsa, întinzându-i mâna:

          — Eu mă numesc Ştefan! zâmbi acesta.

          — Diana…

          — Dorian, mi-ai spus foarte pe scurt ce s-a întâmplat. Puteţi să-mi explicaţi mai exact, vă rog!

          Ascultând povestirea cu mare atenţie, şeful haitei îşi felicită nepotul şi îi mărturisi fetei că a avut mult noroc. Vorbea cu înţlepciune acest Alfa, gândind mereu mai mult decât rostea. La un moment dat însă, făcu o remarcă pe care, poate, ar fi vrut să o ţină pentru el:

          — Aşadar, Narcis este un beta. Parcă nu-l ştiam aşa. Când o fi devenit?

          — După cum a luptat, aş zice că sunt câteva luni de atunci, un an poate, dar mă îndoiesc.

          — Tu îţi dai seama, Dorian? Dacă acum reacţionează aşa, cum va fi mai târziu? Trebuie stăpânit cumva.

          — Dar noi nu ne putem băga. Ştii că mereu am avut probleme cu el şi haita lui.

          — Nici nu mă gândeam să intervenim, doar să ne ferim. Eu mă duc să anunţ adunarea din seara asta. Diana, poţi rămâne în cabana mea până atunci. Ai aici tot ce ai nevoie.

          — Mulţumesc mult, Ştefan! Sunteţi foarte amabil.

          — Pentru nimic! Văd că nepotul meu tare-i mai seamănă lui taicăsul! ieşi râzând.

          Rămaşi singuri, cei doi se uitară lung unul la altul, cu mulţumirea că au izbutit până aici. Apoi, Dorian luă iniţiativa şi rosti:

          — Vezi că este bine? Nu a fost nici o problemă cu Ştefan.

          — Da, asta mă bucură enorm! Dar încă nu este totul aranjat.

          — Ştiu, dar va fi în regulă. Nu te preocupa! Mai bine te-aş lăsa să te odihneşti. S-au întâmplat numai evenimente astăzi.

          — Da, poate ar trebui să mă odihnesc. Dar îl pot suna pe Mihai?

          — Da, desigur. Dar vărul meu nu ştie de vârcolaci. Îi poţi povesti tot, doar omite acest detaliu.

          — Bine, răspunse Dorian, apropiindu-se de dânsa.

          În mod firesc, cei doi se îmbrăţişaseră, după care, fără alte cuvinte, tânărul ieşi, lăsând-o pe fată cu ochii spre uşă. După câteva secunde, aceasta parcă se trezi şi începu să se uite în jurul ei. Deşi spaţiul nu era prea mare, se vedea că era bine organizat. În lumina slabă din încăpere, după felul în care era aranjată, Diana bănui că era sufrageria. Atât în stânga, cât şi în dreapta se găsea câte o uşă, dar pentru că erau închise fata nu se apropiaseră de ele. Însă, se descălţă şi înaintă până la fotoluil din capătul încăperii, pe care se întinse. Apoi îşi scoase telefonul şi formă numărul vărului ei, după cum spusese.

          — Alo! Diana?

          — Da, Mihai, eu sunt.

          — Vai! Diana, de câte ori v-am sunat şi pe tine şi pe Narscis! Ce e cu voi?

          — Mihai, eu nu mai sunt de mult cu Narcis, slavă Domnului!

          — Cum? De ce?

          — E o poveste lungă.

          — Deci, mi-o spui când ajungi acasă?

          — Mă tem că asta nu se va întâmpla prea curând, aşa că am să-ţi zic acum.

          — De ce să n-ajungi prea curând?

          — Ascultă-mă, te rog!

          — Spune!

          — La început, Narcis a fost în regulă. Dar, la un moment dat, după ce ajunseserăm în pădure, m-a atacat.

          — Cum? Nu se poate! Narcis, amicul meu?

          — Da, chiar el. Mihai, crede-mă că am avut mult noroc, pentru că a apărut Dorian.

          — Dorian? Cred că l-am cunoscut mai demult…

          — Aşa este. I-am vorbit de tine şi mi-a zis că te ştie puţin.

          — Bun. Şi tu, acum, eşti cu Dorian.

          — Da, sunt la familia lui.

          — Ce? În loc să te aducă acasă, te-a dus la ai lui? Şi tu te-ai dus?

          — Da, am venit, Mihai, pentru că, după ce a făcut Narcis, am simţit că în Dorian pot avea încredere.

          — Diana, Narcis e prietenul meu şi tot a făcut ce nu trebuia! Mie nici nu îmi vine să cred!

          — Mihai, nu te mint! replică fata.

          — N-am zis asta. Nu se pune problema. Dar înţelege că nu mi-e uşor să aud asta. În plus, ai plecat cu Dorian, pe care nu îl cunoşti!

          — Scuză-mă, dar se pare că nici pe Narcis nu îl cunoşteai. A, să nu uit! Te-ai dus degeaba spre presupusa cunoştinţă cu probleme, nu?

          — Da, n-am găsit pe nimeni; cum ai bănuit? întrebă Mihai.

          — N-am bănuit. Era parte din planul lui Narcis.

          — Ce? Nu pot să cred!

          — Ba să mă crezi; chiar el mi-a zis, convins că nu voi avea cum să spun mai departe.

          — O, Doamne! Nu-mi vine să cred ce-aud! Dar tu cum eşti?

          — Acum sunt bine, dar îţi dai seama că m-am speriat groaznic.

          — Da… Îmi pare rău, acum, că te-am lăsat să mergi cu el. Dar aveam încredere mare în dânsul.

          — Mi-am dat seama.

          — Dar unde e Narcis acum?

          — Crezi că m-a interesat încotro pleacă?

          — Da, aşa-i… Dar familia lui Dorian unde locuieşte?

          — Ah… Puţin mai departe de orăşel.

          — Şi de ce nu poţi veni acasă?

          — Mi-e teamă!

          — Să te-aducă Dorian!

          — Nu ştiu… Am să discut. Hai, că ne auzim mai târziu! Închid acum!

          — Diana! auzi fata prin telefon, dar deja se închise.

          Rămăsese gândindu-se, cu telefonul în mână. Nu ştia cum să-i explice că şi-ar risca viaţa dacă ar părăsi haita lui Dorian, căci Narcis reprezenta un pericol demn de luat în serios. În acelaşi timp, îi părea bine că l-a auzit pe Mihai, dar ştia că nu l-a liniştit şi că va trebui cumva să-i dea mai multe detalii, pe care nu le avea pregătite acum.

          După vreo două ore, Diana auzi cum cineva bate la uşă, apoi Dorian îşi făcu apariţia.

          — Deranjez? întrebă acesta.

          — Deloc! primi fata.

          — Te-ai odihnit?

          — Da, am aţipit puţin, cred. Am vorbit cu Mihai. Vrea să mă duci acasă.

          — Nu pot risca. Dar îl pot aduce pe el aici.

          — Da?

          — Da. Mâine, dacă vrea. E bine aşa?

          — Da, e perfect! Mulţumesc, Dorian! Sincer, nu ştiu ce m-aş fi făcut. Sper să fie totul în regulă în continuare şi să mă accepte şi ceilalţi.

          — Va fi bine, răspunse el, apropiindu-se câţiva paşi de dânsa. Într-o oră ne vom aduna toţi afară. Dacă răspunsul lor va fi pozitiv, atunci vei asista la nişte ritualuri sacre. Să nu te sperii; ţi se va testa curajul.

          — Deja simt că mă panichez!

          — Nu, nu ai de ce. Te las să te pregăteşti. A, discută cu Mihai. Zi-i să ne întâlnim mâine în Centru. Cred că voi mai lua pe cineva cu mine şi-l vom aduce aici. Apoi îl conducem înapoi sau poate rămâne, de vrea.

          Fata dădu din cap afirmativ, după care puse mâna pe telefon, fără nicio ezitare. În urma discuţiei, nici nu realiză cât de repede a zburat timpul, căci după zece minute, parcă, Dorian bătu din nou la uşă.

          — Eşti sub protecţia mea. Nu uita! o încurajă el, dându-i un sărut pe frunte.

          Tânăra îl urmă până în spaţiul vast prin care trecuseră când au ajuns. Acolo era adunată o mulţime destul de numeroasă, vreo treizeci-patruzeci de personae, iar în mijloc era Ştefan, în jurul căruia era liber cam șapte metri de jur împrejur. După alte câteva minute de aşteptare, Ştefan începu să vorbească. Deşi lumina difuză, dată de becurile de la intrările în căbănuţe, nu îi evidenţia figura, vocea lui răsuna tare şi impunător:

          — Dragi fraţi, vă mulţumesc pentru că v-aţi arătat aici, aşa cum v-am cerut. Mai mult ca sigur, ştiţi deja motivul pentru care suntem aici. Fratele nostru, Dorian, a luat sub protecţia sa o tânără care era să fie ucisă de un membru al haitei rivale. Din punctul meu de vedere, este umilitor ca în zilele noastre vârcolacii să mai atace oamenii. Am convenit să ne amestecăm cu ei şi să vieţuim în pace. Nu-i aşa?

          — Ba da! strigă mulţimea, într-un suflet.

          — Atunci, veţi înţelege decizia mea de a le da permisiunea să rămână. În plus, ţin să îl felicit pe Dorian pentru acţiunile sale, în perfectă conformitate cu legile lupilor. Aşadar, îl rog pe Dorian să aducă fata lângă mine, în văzul vostru.

          În acel moment, Dorian o luă de mână pe Diana, făcându-şi loc prin mulţime. Simţi cum îi creşte pulsul fetei, motiv pentru care îi strânse mai tare mâna. Ei i se părea totul ca într-un vis, ireal, dată fiind viteza cu care se desfăşurau evenimentele. Nici nu înţelesese cand şi cum ajunsese în centru, lângă Ştefan, al cărui glas o deşteptă:

          — Ai cuvântul, Dorian!

          — Ştefan, înţelegătorul nostru Alfa, începu acesta, îţi mulţumesc pentru cuvintele tale frumoase! Dar, trebuie să ştiţi că, atunci când am ales să o salvez, nu m-am gândit la prea multe. Pur şi simplu am acţionat pentru că asta ştiam că am de făcut. Cel care vroia să-i facă rău se numeşte Narcis, tânăr lup Beta, de care va trebui să o păzim în special, dacă o acceptaţi. Ea se numeşte Diana şi am luat-o sub protecţia mea deoarece acum nu se mai află în siguranţă, nici în orăşel, nici în afara lui. Acum o voi lăsa pe ea să vă adreseze câteva cuvinte.

          Diana se uită cu ochii mari spre Dorian, pentru că era luată total prin surprindere. „Cum, trebuie să vorbesc? Ce să le spun? Vai, să am grijă să nu-i jignesc sau ceva. Bine, Diana, hai, începe! Uf!”, gândea sărmana.

          — Bună seara, tuturor! zise ea, cu o simpatică ezitare. Eu sunt Diana, dar ştiţi deja… Şi, de asemenea, ştiţi că mă aflu sub protecţia lui Dorian. Vă mulţumesc pentru că ne ascultaţi! Eu trebuie să stau aici până în toamnă, pentru că fac o cercetare, în cadrul Facultăţii de Litere. Nu îmi permit să mă întorc la Iaşi fără rezultate. De aceea, v-aş fi tare recunoscătoare dacă m-aţi ajuta să pot rămâne până finalizez acest proiect. Dacă voi nu veţi dori, voi fi nevoită să plec cât mai repede, pentru că nu vreau să pun în pericol pe nimeni; nici pe mine. Deci, vă rog, primiţi-mă cu voi!

          — Bun, urmă Ştefan. Zic să votăm. Fiecare dintre voi să ridice mâna, dacă este de acord să o supunem pe Diana probei curajului. Perfect! Acum, uitaţi-vă în faţa şi-n spatele vostru, în dreapta şi-n stânga. Este vreo mână jos?

          — Nu! răspunse mulţimea, în întregime.

          — Bine! Mâinile jos! Ştiţi ce urmează, avem doi voluntari? Ieşiţi în faţă.

          În acel moment, din mulţime şi-au făcut apariţia un băiat şi o fată, de vreo șaptesprezece-douăzeci de ani.

          — Felicitări pentru decizia de a vă implica activ! li se adresară Ştefan. Diana, ca să treci proba, trebuie să demonstrezi că ai încredere totală în noi. Vei sta aici, în mijloc, în timp ce lupul şi lupoaica de rangul Delta se vor lupta în jurul tău. Ei nu te vor atinge! Dar tu nu ai voie să fugi. Clar?

          — În regulă! răspunse fata, speriată de moarte.

          — Bun! Faceţi loc, fraţilor!

          Cei doi tineri dădură mâna amical, după care luară distanţă unul faţă de altul, având-o pe Diana drept reper.

          — Poţi sta jos! îi strigă o voce din mulţime.

          Atunci, fata se aşeză turceşte, rugându-se ca cei doi să fie atenţi. Nu-l vedea pe băiatul din spate, dar urmări atentă transformarea fetei, care se preschimbă într-o frumoasă lupoaică, cu blana în nuanţe de gri. Înţelesese în acel moment că aşa se diferenţiau cele două haite ale locului: cei din Sud erau mai roşcaţi, în timp ce ai lor erau mai cenuşii. Dintr-o dată, Diana simţi răsuflarea masculului în ceafă. Mai mult, îl putea auzi mârâind. Văzu că fata răspunse, iar fiori reci îi trecură prin tot trupul. Dar ştia că de calmul ei depinde tot, inclusiv poziţia lui Dorian faţă de haită. Aşa că stătu, în praful stârnit de cei doi vârcolaci, care se tot izbeau de pământ în jurul ei, făcând-o să sară de pe sol. În fundal, auzea mulţimea aclamând, dar nu se putea concentra pe vorbele lor, căci zgomotele luptei le acopereau, în mare parte. La un moment dat, Ştefan interveni în luptă, preschimbat în lup. Cei doi Delta se opriră, iar Diana observă cât de impunător era Alfa pe lângă ei. Apariţia lui Ştefan marca finalul probei, aşa că toţi îşi reluaseră forma umană. După ce o felicitară, cei doi voluntari se îndreptară spre mulţime, auzindu-l pe Ştefan din urmă:

          — E nevoie de îngrijiri?

          — Nu, mulţumim! răspunseră aceştia.

          — Sunt mândru de tine! îi şopti Dorian fetei, când ajunse lângă dânsa.

          Dar nici nu răspunse bine Diana, că urmă Ştefan:

          — Felicitări! Ai trecut proba! Haită, să votăm! O luăm pe Diana sub protecţia noastră? Uitaţi-vă în faţa şi-n spatele vostru, în dreapta şi-n stânga! Este vreo mână jos?

          — Nu! se auzi întreaga mulţime.

          — Bun! Diana, declar, în faţa fraţilor mei, că ai intrat sub protecţia Haitei din Nord şi că, de acum înainte, eşti considerată una de-a noastră, putând fi oricând transformată în sora noastră! Bine ai venit!

          — Vă mulţumesc! Nu vă puteţi imagina cât de recunoscătoare vă sunt! răspunse fata, în culmea fericirei.

          Urmă o petrecere, ce ţinu până în zori. Pe la patru dimineaţa însă, Diana simţi nevoia de a se retrage, doar că nu ştia unde avea să doarmă. Desigur, cel care avea răspunsul era tot salvatorul ei, Dorian.

          — Urmează-mă! îi spuse acesta.

          Ajunseră la una dintre căbănuţe, unde el deschise uşa cu cheia. O invită să intre, apoi aprinse lumina şi rosti:

          — Asta este cabana mea. Aici este sufrageria, la stânga e uşa de la baie, iar la dreapta cea de la dormitor. Conform legilor noastre, trebuie să stai cu mine. Eşti de acord? Dacă nu, facem un aranjament, ceva.

          — Nu, nu… E în regulă…

          — Super! Deci, tu poţi dormi în dormitor, iar eu voi rămâne aici. Simte-te ca acasă!

          — Mulţumesc frumos!

          — Mai mult, uite cheia de rezervă! Nu vei sta sechestrată aici, spuse el zâmbind, până a lua fata obiectul în mână.

          — Voi avea grijă de ea, răspunse fata.

         

          IV

         

         

          Următoarea zi, pe la ora prânzului, Diana îndrăzni să iasă din cabană. Dorian nu era acolo, iar ea ezitase vreo oră să părăsească locul, cu toate că ştia că nu are de ce să-şi facă probleme. Nici nu păşi bine afară, că o femeie blândă şi frumoasă, dar trecută de prima tinereţe, se apropie de dânsa.

          — Bună, Diana!

          — Bună ziua!

          — Ai dormit bine?

          — Da, mulţumesc!

          — Mă bucur! Nu cred că ştii, dar noi avem bucătărie comună, la cabana de acolo, mai mare. Acum, să ne ierţi, dar noi mâncăm numai fripturi, se-nţelege.

          — Nu vă faceţi probleme din cauza asta.

          — Să ne-ndreptăm într-acolo! Stai liniştită, vom face cumva să mănânci şi alte feluri. Ştiu că ai să te saturi de carne, la un moment dat. Şi mie mi-a fost dificil să mă adaptez, când m-a adus soţul meu, cu toate că eram o tânără lupoaică.

          — Sunteţi mama lui Dorian? întrebă curioasă Diana.

          — Da, dădu ea din cap. Sunt foarte mândră de el! A salvat un om bun. Te simt. Probabil şi el te-a mirosit de la o poştă, râse femeia.

          — Mulţumesc, zâmbi fata. Îmi pare bine să vă cunosc!

          — Eşti tare amabilă! Sunt sigură că te vei integra foarte bine. Uite, el este soţul meu, o conduse femeia, până la un domn prezentabil, care stătea la masă deja.

          — Îmi pare bine! Poftă bună!

          — Mulţumesc! Poftim! replică acesta.

          — Dar Dorian? întrebă tânăra.

          — Se va întoarce cu Mihai, după cum ţi-a promis, îi răspunse blânda doamnă.

          Aşa cum fusese vorba, Dorian apăru însoţit de Mihai. Mare bucurie pe cei doi veri să se revadă! Datorită faptului că era invitatul Dianei, Mihai era oaspetele întregei haite. Cu toate acestea, toată lumea se comporta perfect uman, fără a se auzi nici măcar un mârâit. Însă i se povestise toată povestea. În plus, îi adusese fetei toate cele necesare, aşa cum fusese rugat.

          De atunci, aşa treceau zilele, una după alta. Fie venea Mihai la ei, fie se întâlneau în centrul orăşelului. Totuşi, aveau grijă să fie mereu în public, cu mulţi oameni în jur, astfel încât să evite pericolele. În ceea ce priveşte haita, aceasta era foarte prietenoasă, atât cu Diana, cât şi cu Mihai. Veseli din fire, lupii încingeau deseori petreceri care ţineau până dimineaţa. În paralel, Diana avea grijă să lucreze pentru cercetarea ei, care devenea din ce în ce mai interesantă.

          Pe de altă parte, cu cât treceau zilele, cu atât mai evidentă era atracția dintre Diana şi Dorian, iar ei tot mai îndrăgostiţi. Primul lor sărut venise chiar în prima săptămână de când se cunoşteau. Înainte de culcare, Diana încă lucra pentru cercetare, iar Dorian venise să-i zică „noapte bună”. Însă, înainte de a ieşi din cameră, tânărul îi fură o sărutare. Nu mică i-a fost mirarea când, a doua zi dimineaţă, fata şi-a luat revanşa.

          Într-o zi, o întâmplare le tulbură puţin liniştea. La vreo lună şi jumătate după începutul celor relatate, tinerii hotărâseră să se vadă la localul din centrul orăşelului. Diana, Dorian, Mihai, Andrei şi Alin, un alt membru al haitei, se simţeau nemaipomenit, până la apariţia lui Narcis şi a altor doi băieţi, lupi şi ei, cu siguranţă. Văzându-i, Narcis înaintă spre ei.

          — Andrei, hai, noroc! Îmi pare bine să te văd!

          — Şi mie, Narcis!

          — Mihai! continuă acesta.

          — Narcis! răspunse tânărul.

          — Diana, Dorian!

          — Pleacă de aici, Narcis, replică cel din urmă. Nu avem ce discuta.

          — Plec. Am venit doar să-mi salut prietenii, zâmbii încordat acesta, bătându-l pe umăr pe Mihai.

          După plecarea acestuia, Andrei fu nelămurit.

          — Mihai, voi eraţi buni prieteni. V-aţi certat?

          — Am avut unele conflicte, răspunse acesta.

          — Aş putea spune că ne-am bătut… concluzionă Diana, fără a da alte detalii.

          Ajunşi seara, înainte de culcare, cei doi rememoraseră cele întâmplate, după care Dorian se duse, după obicei, în sufragerie. Însă, peste câteva minute, auzi deschizându-se uşa de la dormitor, iar pe Diana o văzu apărând timidă, pe jumătate, în prag.

          — Mi s-a făcut frică… Nu vrei să… să dormi cu mine?

          — Ba da…

          „Da” în seara aceea şi în toate ce vor urma, căci parcă n-ar mai fi lăsat-o singură, după ce a descoperit cât de bine îi e să doarmă lângă dânsa, să o ţină între braţele sale, ori invers şi, mai ales, să o vadă atunci când deschide ochii, amintindu-şi cât de norocos era.

          — va urma –