steampunkwp-3840-2352-wallpaper

          „Ce oră este? E 10 deja. Până la prânz ar trebui să ajung. Lupilor… ce nume ciudat pentru un orăşel. Mă întreb de unde vine… precis a fost atacat cândva de lupi sau… cine ştie? Poate voi descoperi şi asta. Câtă încredere trebuie să aibă domnul Popa în mine, ca să-mi încredinţeze partea asta din cercetare. La urma urmelor, sunt studentă de abia în anul II, am doar douăzeci de ani şi nici măcar puţină experienţă… Clar, sunt o norocoasă! Da… mai schimb şi peisajul puţin. O, şi de Mihai ce dor îmi este! Avem mai mult de un an de când nu ne-am văzut… Precis o să fie o vară de neuitat.”, se gândea frumoasa Diana.

          Călătorea de la Iaşi spre inima României, undeva între Mureş şi Arieş, poate înspre Târnave. Studentă la litere, fusese aleasă să colaboreze într-o cercetare lingvistică despre originile limbii române, unde fiecare trebuia să aducă informaţi din altă parte a ţării. Diana avusese norocul să fie trimisă în partea centrală, unde locuia vărul ei, Mihai. Mutat de vreo patru ani acolo, stătea singur. Îi povestise Dianei că îşi făcuse nişte prieteni tare buni, pe care ştia că se poate baza. Avea să-i cunoască şi dânsa în curând, îi tot repeta Mihai, dar ea se gândea că oricum nu va avea timp să stea cu aceştia, căci va munci intens.

          Era determinată să le arate tuturor că nu s-au înşelat crezând în dânsa şi că este în stare să facă tot ce trebuie. Privea cerul cu capul sprijinit pe geam, iar soarele îi lumina cald ochii căprui. Părul său şaten închis îi cădea în bucle mari peste umeri, intrând în contrast cu rozul pal al tricoului ei. Stătea relaxată, cu picioarele întinse până sub scaunul de vizavi, pentru a se odihni. Deşi purta cizmuliţe scurte, cu tocul comod, călătorea încă dinainte de a se lumina… şi ştia că nu va avea timp să stea.

          Cu o întârziere de două minute, trenul ajunse în gară. Tânăra îşi luă bagajul şi coborî cu paşi mici, precauţi, din tren. Aerul tare o învioră şi începu să-şi caute aprig cu privirea vărul. Nu era prea multă lume pe peron, aşa că nu îi fu dificil să remarce semnele de „bun venit”, pe care i le făcea acesta cu mâna. Îmbrăcat lejer, Mihai se apropia de fată, zâmbind larg. Fericirea revederii i se citea în ochii albaştri şi sinceri, numai potriviţi cu părul bălai. Când ajunseseră faţă în faţă, fata lăsă bagajul jos, iar Mihai, un tip bine făcut, o ridică în braţe pe firava lui verişoară, rostind:

          — Vara mea scumpă! Ce bine îmi pare să te văd! Bine ai venit!

          — Bine te-am găsit, dragă Mihai! răspunse ea printre râsete. Mi-a fost atât de dor de tine! De abia aşteptam să te văd!

          — Mie-mi spui? Număr zilele pe calendar, de când mi-ai zis că vii!

          — Ha, ha! Mă bucur! Înseamnă că n-am să te necăjesc prea tare.

          — Să mă necăjeşti? Te rog, mi-ar plăcea să te muţi aici de tot!

          — E, hai! Să nu exagerăm!

          — Eu? Exagerez?

          — Da!

          — Ba nu!

          — Bine, dar poate te întorci tu la Iaşi.

          — Ah, aş vrea, dar ştii că pasiunea mea, sculptura, nu merge acolo.

          — Tu ştii mai bine, e drept.

          — Bine, dar nu mergem? Avem de făcut vreo jumătate de oră cu maşina.

          — A, hai să mergem.

          — Să te ajut cu bagajul!

          — O, mulţumesc!

          — O? Te miri? Ce, te aşteptai să te las să-l duci singură?

          — Poate! răspunse fata, râzând.

          — Poate? Lasă, ai să ai tu destulă treabă la mine acasă!

          Râsetele celor doi captau privirile puţinilor oameni din gară, însă ei nu păreau a remarca faptul că atrăgeau mai multă atenţie decât ar fi trebuit. Diana privea însă în toate părţile, pentru că vedea locurile acelea întâia oară şi vroia să le înveţe repede. Obişnuia să fie pe cont propriu şi nu dorea să fie dependentă de Mihai aici.

          Pe drum, voia bună perseveră. Cei doi făceau glume, schimbau muzica din 30 în 30 de secunde, cântau şi comentau toate versurile. Intrând pe un drum neasfaltat, fata râse că ajung „la capătul lumii”.

          — Pe aproape, Diana! Fie vorba între noi, nu prea există circulaţie pe aici. Rar se întâmplă să mai vină vreun vizitator. Şi acela, adesea, s-a rătăcit!

          Şi aşa au continuat tot drumul. Bucuria fetei când au dat iarăşi de străzi asfaltate! Ajunşi la casa tânărului, Diana fu surprinsă de aspectul ei bătrânesc.

          — Aici locuieşti tu? Şi eu care credeam că eşti înnebunit după tot ce e modern!

          — Chiar sunt! Dar nu îmi găsesc inspiraţia în societatea modernă şi agitată. Parcă m-ar bloca. Aici, în schimb, am toată liniştea necesară. În plus, aerul rustic, vechi, al acestei case mă face să meditez mai mult, să revin la întrebări esenţiale despre omenire. Dă-mi bagajul! A, încă ceva: aici nu mă deranjează vecinii, ca la bloc. Stau cu lumina aprinsă până la 3 dimineaţa, e fix problema mea.

          — Dar prietenii tăi? Nu vin în vizită?

          — Ba da, dar ei nu deranjează niciodată. Hai să intrăm! Vezi că întrerupătorul e în stânga uşii; aprinde tu, te rog, lumina!

          — Imediat. O, dar e frumos mobilată!

          — Maro, bej, alb şi negru; nu putea fi altfel… şi-ar fi pierdut farmecul.

          — Aşa e.

          — Vino, te conduc în camera ta, apoi vom face un tur al casei.

          — Desigur. Te urmez.

          Toată după-amiaza o pierdură cu aranjatul lucrurilor, astfel încât de abia la cină avuseră răgaz să se odihnească. Nu mică i-a fost surpriza Dianei când a văzut cât de bine găteşte Mihai. Nu se abţinu în a-l lăuda, mai ales că bucătăria nu era punctul ei forte.

          — E delicios! Când şi de unde ai învăţat să găteşti aşa?

          — Diana, nevoia te învaţă. Tu nu găteşti deloc?

          — Ba da; lucruri simple, strictul necesar.

          — Lasă că tu speli vasele.

          — Mi se pare corect, bufni ea în râs.

          — Apropo, mâine îmi vei cunoaşte şi tu prietenii. Ce zici?

          — Da, de ce nu? Nu îmi prinde rău să mai ştiu pe cineva pe aici.

          — Aşa e. Atunci, rămâne stabilit.

          Zis şi făcut. În după-amiaza următoare, cei doi veri au pornit spre locuinţa unuia dintre amicii lui Mihai; acolo aveau întreaga curte pentru a face un picnic exact cum doreau. Poarta se deschise şi un băiat, nu prea înalt şi subţirel, îi întâmpină cu un zâmbet larg:

          — Salut! Hai, intraţi! Bună, Mihai! dădu acesta noroc cu vărul fetei, după care întinse mâna spre dânsa. Eu sunt Andrei. Încântat!

          — Diana, de asemenea! văzându-l atât de voios, fetei îi trecură toate emoţiile.

          — Haideţi! Înaintaţi! continuă gazda. Diana, să-ţi prezint băieţii: cel înalt de acolo e Marian, iar cel îmbrăcat în negru e Narcis, căruia îi spunem „sportivul nostru” căci, după cum vezi, e cel mai atletic dintre noi.

          Primită cu multă amabilitate de toţi, Diana nu se simţi deloc incomodată de faptul că de abia îi văzuse pe cei prezenţi. Într-o atmosferă plăcută, aceştia îşi petrecură toată după-amiaza cu jocuri, râsete şi glume. Dintr-una într-alta, Diana ajunse să le spună motivul pentru care se afla acolo, moment în care fu surprinsă de intervenţia lui Narcis:

          — Cred că te pot ajuta eu. Bănuiesc că ţi-ar prinde bine să vorbeşti cu oameni bătrâni, înţelepţi, care au prins şi alte vremuri. Se face să cunosc unul care ştie foarte multe. Precis îţi va răspunde la multe întrebări.

          — Da, aprobă tânăra, mi-ar prinde bine să vorbesc cu bătrânii locului. Unde se găseşte acesta?

          — Stă singur, într-o căsuţă izolată pe munte.

          — Nu, interveni Marian. Narcis, vrei să o duci la bătrânul ăla? E un ciudat! Mai bine nu!

          — Ce te bagi, Mariane? Te-a întrebat cineva ceva? replică sfidător Narcis. Sau ce? Ştii tu pe cineva mai deştept în orăşelul ăsta?

          — Nu, e drept…

          — Şi, atunci? Diana, mergi pe mâna mea! Omul ăsta ştie o mulţime de lucruri. Sigur te va ajuta.

          — Bine… spuse sceptică fata. La urma urmei, ce ar putea să ne facă un bătrân?

          — Corect, zâmbi pe sub mustăţi Narcis.

          — Prea bine! Narcis, ai picat la ţanc! Concluzionă Mihai, stabilind să se revadă următoarea zi, pentru a merge la bătrân.

          

- va urma -