GSF77 banner-650

          Tocmai începea să se relaxeze, sprijinindu-se de salcia care creștea la poalele povârnișului scurt, dar abrupt, de lângă albia râului, cu rădăcinile târându-se parcă înspre apă, își trăsese șapca peste cap, astfel încât cozorocul să îi apere fața de soarele destul de torid, și se gândea chiar să moțăie puțin, deși ținea undița în mâini, când văzu obiectul negru care plutea între valuri.

          Își privi ceilalți tovarăși, care nu dădeau semne că l-ar fi observat. Ce putea fi? Primul lucru care îi trecu prin minte fu un sac de nailon, negru, din acelea în care se pun resturile, alunecând pe suprafața râului, dar o privire de câteva secunde îl convinse că nu era asta. Un cauciuc de mașină? Nu, nici asta nu era. Dar atunci ce putea fi?

          – Uitați! zise el, arătând cu degetul înspre obiectul negru, misterios, care aluneca tot mai mult în aval, apropiindu-se simțitor de malul râului, ca să fie sigur că ceilalți știau la ce se referea. Ce naiba e aia?

          – O fi un gunoi, cineva i-a dat drumul în apă. Ce, nu ai mai văzut așa ceva?

          – Bine, dar ce fel de gunoi e? interveni un alt pescar, după ce privi mai îndelung obiectul.

          – Chiar vă preocupă atât de mult un gunoi care alunecă pe râu? V-ați pierdut mințile?

          – Bine, dar ce e? Nu am mai văzut așa ceva niciodată, spuse al treilea pescar.

          Al patrulea pescar, care tocmai se trezise din moțăială, ca să asculte conversația celor trei, un individ grăsun, nebărbierit, căruia îi plăcea să lenevească, intră și el în discuție:

          – Decât să ne certăm pentru asta, mai bine mergem să vedem ce e, până nu ne dispare din priviri. Oricum, o să dureze numai câteva secunde. Uitați!

          Într-adevăr, obiectul, ovoidul (primul pescar nu avea alt cuvânt în minte cu care să îl descrie), se apropia tot mai mult de mal, deci ar fi durat puțin până când s-ar fi dus acolo unde avea să acosteze, ca să vadă ce e.

          Își sprijiniră undițele de copac, și, toți patru, se ridicară în picioare și porniră în avalul râului, mergând cu pas rapid, dar fără să alerge (își spuneau că nu e ceva atât de important încât să merite să alergi pentru asta), ca să ajungă din urmă ovoidul negru.

          Acesta, din câte vedeau ei, era negru, cea mai închisă nuanță de negru pe care ți-o puteai imagina, cu suprafața lucioasă. Era cam de mărimea unui cauciuc de camion, deși nu avea nicio trăsătură, în ciuda algelor și resturilor care se prinseră de el. Era ciudat să vezi ceva atât de mare plutind pe râu. Primul pescar, cel care văzuse obiectul, își spuse că trebuia să fie gol pe din-ăuntru și plin cu aer.

          Când sosiră în locul în care acostase ovoidul, toți patru erau convinși că era ceva cum nu mai văzuseră niciodată pe pământ. Era parcă un ou uriaș, negru, fără niciun semn că ar fi fost fabricat în mod artificial. Totuși, suprafața acestuia părea, nu se știe cum, metalică, deși niciunul dintre ei nu ar fi știut să spună din ce metal era făcută. Era la fel de negru pe cât li se păruse când îl văzuseră în largul apei, de la mal.

          – Doamne! zise pescarul grăsun. Trebuie să fie o navă extraterestră! Am citit în ziar că se petrec astfel de lucruri, adică, oamenii găsesc nave extraterestre naufragiate, însă nu credeam că o să mi se întâmple mie!

          Al doilea pescar, primul care îi răspunse celui care observase obiectul în larg, rămase pe gânduri o vreme îndelungată, după care spuse:

          – Să rămânem calmi… nu ne ajută dacă intrăm în panică… cred că… ei bine, cred că singurul lucru pe care îl putem face acum este să sunăm la poliție.

          – Da, zise și pescarul care observase primul obiectul, și să avem grijă să nu afle și alții de chestia asta, alți civili, mă refer. Nu vrem să se strângă lume aici, să se îmbulzească curioșii, poate – Doamne ferește! – se va declanșa panică!

          – Da, așa e! Numai că…

          Urmă o pauză lungă, în care tăcură cu toții, însă niciunul neîndrăznind să își ia ochii de la obiectul din fața lor care le ajungea până la piepturi.

          – Numai că am impresia că aici e ceva mai mult decât o navă extraterestră oarecare. Am impresia că trebuie să chemăm armata, nu poliția. Serviciile secrete. Dar ce vorbesc? Nu mă băgați în seamă! Am început să aiurez!

          Al treilea pescar, scepticul, care crezuse, până când văzuse obiectul de aproape, tăcuse în tot acest timp, și nici nu le aruncă celorlalți vreo privire. Însă el fu cel care atinse primul obiectul, trecându-și mâna peste suprafața netedă, în mod evident creată artificial – o suprafață care, cu toată netezimea ei, îți dădea o impresie aspră, neplăcută. Pe ea mai zăboveau câteva alge și gunoaie, ambalaje și pungi de plastic, ramuri și frunze putrezite de cine-știe-câți ani.

          Traseră obiectul din apă. Fu nevoie de toți patru ca să-l aducă pe mal, și fusese o muncă destul de grea. După aceea, toți se opriră să respire și să gâfâie. Era imposibil, își spuse scepticul, ca un astfel de obiect să plutească. Gândul acesta îl străbătu cu un fior și îl făcu să privească mai atent suprafața netedă. Convingerea că aveau de-a face cu ceva obișnuit i se scutură din temelii. Obiectul acela plutise în valurile râului, dar, după legile fizicii, nu ar fi trebuit să plutească, la cât era de greu.

          Iar atunci, se petrecu ceva inexplicabil – în suprafața ovoidului apăru o deschidere. Pescarul își retrase imediat mâna. O parte destul de largă a obiectului alunecă, lăsând o deschidere destul de mare, sub care se vedea o materie rozalie, pulsatilă. Cel mai neobișnuit era că porțiunea aceea nu avea unde să alunece, pentru că nu intrase în interiorul obiectului. Era ca și cum o parte a suprafeței ovoidului s-ar fi contractat, ai fi crezut asta, dacă deschiderea fantei nu ar fi dat impresia covârșitoare a unui proces mecanic. Oricum, misterioasa lor descoperire era acum deschisă.

          Păru să se scuture din adâncurile ei, căci toate resturile care rămăseseră pe ea căzură, deși nu se văzu nicio mișcare. Acum, era perfect curată, și ar fi putut luci, însă, dintr-un motiv anume, nu reflecta nicio urmă de lumină. Toți patru simțiră că, parcă, aerul din jurul lor se învăpăie cu flăcări invizibile.

          Masa pulsatilă din interior ieși prin fanta proaspăt deschisă, mai bine spus, se năpusti afară, atât de rapid încât niciunul dintre cei patru martori, singurii de față la deschiderea acelui ou diabolic, nu avu timp să o ia la fugă. De-abia avură timp să vadă ce se întâmplă.

          Trebuie să povestesc în mai multe paragrafe ceea ce ei au văzut în doar câteva secunde. Masa rozalie se năpusti afară, și în același timp crescu, și al treilea pescar, scepticul, își dădu seama că ceea ce era închis acolo fusese comprimat, incredibil de comprimat, mai comprimat decât putea fi orice materie cunoscută pe Pământ, își dădu seama de asta aproape la fel de repede pe cât îți dădu seama că acestea erau ultimele lui momente, ultimele momente ale celor patru tovarăși, înaintea unei morți cumplite și misterioase.

          Își mai dădu seama că masa aceea era vie, era o formă de viață aparent primitivă, însă de mari dimensiuni, care își întindea tentaculele spre ei. Doar că nu erau tentacule, își dădu el seama, fiecare dintre formațiunile lungi pe care le crezuse niște membre cartilaginoase era o ființă de sine stătătoare, iar aceste ființe se târau afară din ovoid. Văzu vreo zece astfel de monstruozități cum se târăsc pe malul râului și, dacă ar fi trăit mai mult, ar fi văzut câteva zeci, aproape o sută.

          Erau – nu îi venea nicio altă comparație în minte – niște lipitori uriașe, dar știa, într-un chip pe care nu îl putea explica, că aceste creaturi erau mai simple și mai primitive chiar și decât lipitorile, chiar și decât cele mai amorfe vietăți pe care le-ar fi putut descoperi omul vreodată pe fundurile neexplorate ale mării. Își dădu seama, în numai cele două sau trei secunde care urmară deschiderii ovoidului, că una dintre lipitori se năpustește la el, și că altele trei se năpustesc la cei trei prieteni ai lui, iar altele se târăsc pe mal, și pe povârnișul de lângă mal, explorând noul teritoriu ce le fusese dăruit.

          Mai simți ceva ca o sufocare, în timp ce o gură rotundă, elastică, atavică îi înghiți capul, iar trupul vermiform al monstrului începu să i se târască pe umeri, pe piept, pe burtă, înghițindu-l cu totul, iar după aceea nu mai simți nimic.

         

          I

          Lângă râul cu pricina, în josul unui povârniș înalt, era un părculeț ferit vederii, deși se găsea în apropierea unor străzi destul de mult umblate. I se spunea Parcul Drogaților. Nu avea nume oficial, nu era trecut pe harta orașului. Acolo avuseseră loc bătăi, în apropiere fusese un viol, iar autoritățile așezară camere de filmat în apropiere, pe strada pe care se petrecuse infracțiunea. Se vorbea și despre niște crime, pe străzile alăturate, dar acestea erau, probabil, doar zvonuri.

          Oricum, parcul era ferit privirilor, împrejmuit de copaci. Nu era nicio promenadă pe marginea râului, nicio alee pavată, doar câteva bânci de lemn. Felinarele din susul povârnișului nu aruncau prea multă lumină acolo, jos, printre copaci. Iar lângă parc era un pod sub care era beznă desăvârșită. Se spunea că acolo dorm vagabonzi, că se întâmplase, noaptea, ca adolescenți veniți acolo să fumeze iarbă sau să tragă praf, apropiindu-se prea mult de zidul de întuneric de sub pod, fură înșfăcați de o mână care apăruse parcă de nicăieri și nu mai fuseseră văzuți niciodată. Dar acestea erau, probabil, zvonuri.

          În noaptea aceea, era un singur grup de adolescenți acolo, vreo opt, cu totul. Treceau de la unul la celălalt vreo două țigări cu iarbă, niște ”bombe”, foarte groase, cu foarte multă iarbă, pe care trebuia să le aprinzi aproape de fiecare dată când trăgeai din ele. Printre trunchiurile copacilor plutea mirosul aromat de iarbă. Dar mai era și un alt miros.

          – E parcă un miros de metal, zise Vlad, după ce trase un fum lung din joint, ținându-l în piept și vorbind în timp ce dădea aerul afară pe gură. E ca și atunci când îți apropii de nas o legătură de chei de modă veche. Ce naiba o fii?

          – Habar nu am, zise altcineva. Aproape că acoperă mirosul de iarbă. Sper că nu a murit cineva pe aici.

          – Ești prost? Cum să fi murit cineva? Nu este miros de cadavru. Nici măcar nu e miros de ceva viu… e mai mult un miros chimic.

          – Cineva o fi vărsat niște deșeuri în râu, spuse o fată, știți, cum se întâmplă în romanele polițiste…

          – Vine de sub pod, zise Cecilia. Nu știu de la ce naiba vine, dar e de sub pod. Are cineva curajul să se apropie?

          – Ești nebună? făcu prietenul ei, care o ținea de mână, și îi vârî filtrul de hârtie al jointului între buze, iar fata trase un fum lung. Nu m-aș duce acolo nici dacă m-ai plăti! Nu ai auzit ce se întâmplă acolo?

          – Sunt povești! zise Vlad. Hei, unde e Mihai? Nu am spus că aducem noi relaxarea, iar el trebuie să aducă energia?

          – Știi cum e, probabil nici nu o să mai vină. Poți să-ți iei adio de la energie, în noaptea asta!

          – Păcat! A plătit pentru iarba asta! Dar ne rămâne nouă mai mult!

          – S-a mișcat ceva sub pod! făcu Cecilia. Nu ați văzut?

          Prietenul ei o strânse mai tare de mână. Avea pe cap un fes de lână, cam mare pentru el, un tricou maro, cam prea larg, cam prea subțire pentru vremea aceea.

           - Nu s-a mișcat nimic! Și chiar dacă s-ar fi mișcat, nu ai fi avut cum să vezi! E beznă acolo!

          – Hei! zise Vlad. Uitați-vă la copacul acela! Parcă nu era acolo ieri! Doar nu a crescut peste noapte!

          – Chiar s-a mișcat! Și nu e un singur lucru! Sub pod sunt mai mulți oameni, dacă oameni sunt! Stau acolo și se uită la noi!

          – ”Dacă oameni sunt”, o persiflă prietenul ei. Te uiți la prea multe filme. Ce altceva să fie, decât oameni? Și oricum, nu e nimic acolo! De ce ar sta mai multe vietăți acolo, în beznă, să se uite la noi, de-abia să se miște! Dacă ar fost niște animale, deja ar fi fugit de frică! Dacă ar fi niște boschetari, deja ar fi venit la noi să ne ceară o țigară, sau niște iarbă!

          – Știi, am vorbit și cu fratele meu! Atunci când te paște un pericol, chiar o simți! Vlad, poți să mă asculți și să nu te mai uiți la copacul acela?! Una este când stai și îți imaginezi lucruri, cum se întâmplă când ești singur sau când ești neliniștit, și alta când presimți un pericol! Poți deosebi foarte bine cele două sentimente. Mi-a confirmat-o și fratele meu!

          – La ce facultate e fratele tău? La psihologie?

          – Nu, nu e la nicio facultate. Haide! Eu zic să plecăm de aici!

          Vlad păru să-și piardă interesul pe la jumătatea conversației, și se duse lângă copacul care îl interesa atât de mult. Cecilia se gândi că fumase prea mult.

          – Nu, a fost aici și ieri! Doar că e mult mai gros! E de două ori mai gros ca și ieri!

          – Vlad, hai să plecăm!

          Dar acesta nu apucă să-i răspundă, căci din jurul copacului se descolăci ceea ce îl făcuse să pară mai gros și se întinse către băiat, care de-abia avu timp să țipe. Întinse către el o gură și se lipi de pieptul lui. Toți prietenii țipară. Iubitul Ceciliei bâjbâi la curea după o lanternă, o găsi, o ridică și îndreptă fasciculul de lumină către Vlad, care acum se zbătea pe jos.

          Orătania se descolăcise cu totul din jurul copacului și îl zdrobea pe băiat cu greutatea ei. Ceciliei nici nu îi veni să creadă ce vedea. Pe cât era de lungă, pe cât de elastice îi erau mișcările, nu era nici un șarpe, nici un vierme uriaș. Nu semăna cu nimic. Nu avea nicio trăsătură. Corpul îi era rozaliu, elastic, nu avea ochi, antene, picioare, nimic, doar o gură mare, rotundă, fără dinți, care acum îl pipăia pe Vlad, îi pipăia pieptul, burta spatele, fundul, în timp ce restul trupului rozaliu se încolăcea în jurul lui și, în cele din urmă, spre groaza Ceciliei, gura ca o ventuză a creaturii sau a vietății sau a ce naiba era găsi piciorul lui Vlad, pe care îl acoperi, trăgându-l în interiorul ei.

          În timp ce trupul elastic al monstrului se lărgea, ca să înghită tot mai mult din Vlad, în timp ce băiatul se zbătea și încerca să-și tragă piciorul afară, Cecilia se năpusti, pe negândite, către cel care căzuse victimă monstruasei arătări. Ceilalți o luară la goană, le auzi pașii în spatele ei, cum urcă povârnișul către stradă, apoi le auzi țipetele. Avu timp să vadă, întorcând capul, că dinspre stradă se scurgeau alte creaturi asemănătoare (identice, de fapt) cu cea care îl devora pe Vlad, întâmpinând toți adolescenții. Se întoarse din nou către băiat care acum era înghițit până la brâu. În jurul lui, aerul părea electrificat.

          Începu să lovească masa rozalie, elastică, umedă a creaturii, dar aceasta nu ripostă în niciun fel. Nu părea să simtă durere. Nu părea să o perceapă măcar, sau dacă o percepea, nu o băga în seamă. Tot ce era creatura aceea era foame. O întrupare a foamei turbate, lipsite de rațiune, lipsite de orice altceva înafară de instinct.

          Ajunse la brâul lui Vlad, apoi la piept, iar băiatul încetă să se opună. Continuă să se zbată, parcă din reflex, dar chipul lui dobândi o expresie tâmpă, golită de orice altceva înafară de teroare. Își ridică mâinile, parcă pentru a ușura sarcina creaturii de a se plia pe el, iar Cecilia văzu, cu groază, că, prin pelicula subțire care alcătuia trupul monstrului, se distingeau destul de clar picioarele băiatului cum se zbat. Când monstrul îi ajunse la gât, restul trupului lui Vlad încremeni, deși vizibil prin masa rozalie. După ce gura monstrului înghiți și capul lui Vlad, o creatură nouă păru că ia naștere.

          Aceasta era mai scurtă și mai groasă decât ”viermele” (alt cuvânt nu găsea ca să o descrie) care îl atacase pe Vlad, era făcută din aceeași materie, iar prin ea se distingeau formele împietrite ale trupului băiatului, chiar și trăsăturile feței, chiar și degetele și umerii. Iar ceea ce fusese gura viermelui era acum doar un orificiu mic. Creatura începu să se îndepărteze, cu o încetineală care contrasta cu rapiditatea ei rapace dinainte, pierzându-se printre trunchiurile copacilor. Nu îi dădu nicio atenție Ceciliei. Își alesese victima din momentul în care își lipise gura de Vlad. Acum, își dădu seama fata, creatura era inofensivă.

          Atunci, îndrăzni să se întoarcă spre ceilalți prieteni ai ei și să vadă că niciunul nu scăpase atacului devoratorilor de oameni. Unii erau pe jumătate înghițiți, alții se zbăteau pe jos în timp ce gurile rozalii le pipăiau trupurile ca să le găsească o extremitate de unde să înceapă să-i devoreze. Prietenul Ceciliei fusese începea să fie devorat de la cap, zbătându-se acum, în timp ce creatura lungă care se agățase de el îi aluneca pe gât și pe umeri. Părea o monstruozitate deformată care, în loc de cap, avea o protuberanță atât de lungă încât nici nu se putea mișca cu ea. Singurul lucru care o bucură pe Cecilia fu că prietenul ei probabil avea să se sufoce și să moară înainte să fie înghițit cu totul, că nu avea să fie digerat de viu, în timp ce era devorat. Pe jos, ardeau, precum niște glume grotești, jointurile pe care prietenii ei le scăpaseră când o rupseră la fugă.

          Așa cum crapă pielea unui cadavru, iar de sub ea se revarsă un val de viermi mișcători, tot așa, din bezna de sub pod, se revărsă o armată de astfel de creaturi – iar electrificarea pe care o simțise înainte, lângă lipitoarea care îl devorase pe Vlad, o resimți acum peste tot în jurul ei – dar revărsându-se, cu certitudine, dinspre pod-, amplificată de nenumărate ori. Moment în care Cecilia fu invadată de o bucurie animalică, instinctuală, care îi înghiți până și scârba provocată de gândul sorții prietenilor ei. Avusese dreptate. Devoratorii de oameni pândiseră în partea dinspre pod. Ea era în partea cealaltă a parcului. Dacă fugea destul de repede, dacă ajungea destul de rapid într-o parte mai umblată a orașului, atunci era scăpată.

          O luă printre copaci, pe cât de repede putea să meargă, deoarece nu era nicio alee. Nu îi păsa că se murdărea, că își sfâșia hainele. În spatele ei, devoratorii nu scoteau niciun zgomot, însă mirosul lor, chimic, parcă metalic, se revărsa în valuri către ea. Știa că aceștia se apropie. În cele din urmă, reuși să iasă din desișul de copaci.

          Privi în dreapta, privi în stânga. Râul curgea liniștit într-o parte a ei, ca și cum ar fi fost orice noapte – cum putea să curgă atât de liniștit, când, în urmă doar cu câteva minute, se întâmplase ceea ce se întâmplase!? De cealaltă parte, era povârnișul care urca spre stradă. Cecilia ar fi fost în stare să se cațăre cu mâinile goale, dar văzu în fața ei niște scări vechi de beton, cu o balustradă veche de metal, ruginită și cu vopseaua scorojită complet.

          Se năpusti într-acolo, o luă în sus pe scări, și ajunse pe stradă. Deși nu trecea nimeni prin apropiere, se simțea în siguranță. S-ar fi simțit și mai în siguranță dacă ar fi trecut cineva pe acolo, oricine, numai să fie om! Știa însă că nu e complet la adăpost. Devoratorii își făceau loc în spatele ei. Habar nu avea dacă aceștia aveau curajul să intre în spațiile umblate de oameni; oricum, trebuia să avertizeze pe toată lumea, să anunțe poliția. Trebuia făcut ceva! Dar cine ar fi crezut-o?

          Oricum, nu îi păsa dacă o credea sau nu cineva. Voia numai să spună cuiva ceea ce se petrecuse. Nu avu, însă, timp să se gândească mult la asta, căci simți mirosul devoratorilor neobișnuit de aproape. Becurile de pe stradă pâlpâiră, de parcă ar fi existat o problemă cu alimentarea de curent. Își ridică ochii și avu timp să vadă cum un devorator rozaliu care stătuse, până atunci, încolăcit în jurul vârfului stâlpului de lângă ea, își dă drumul ca să o înghită. Mai văzu gura lui mare, neagră, rotundă, fără dinți, cum se năpustește spre ea, și întreaga lume păru înghițită de întuneric.

         

          2

          Ciprian tocmai se întorcea de la o locuință dintr-un bloc de undeva, de la marginea orașului. Fusese o reclamație, niște studenți dădeau o petrecere cu droguri și alcool, și muzica nu lăsa pe nimeni să doarmă în tot blocul, la ora 3.00. După ce îi admonestase, le spusese că de data aceasta vor scăpa doar cu o avertizare, dar să nu se mai repete etc., porni către casă.

          La un moment dat, își dădu seama că nu are de ce să se grăbească acasă. Era obișnuit ca la ”misiuni” din acestea târzii, să se grăbească să ajungă cât mai repede, să intre cât mai pe tăcute, și nici acum, că soția îl părăsise de două săptămâni, și luase cu ea și copilul, nu se dezobișnuise. Când ajungea acasă, aproape se aștepta să îi găsească acolo. Dar ei erau acum în alt oraș, iar el locuia singur.

          Opri mașina lângă un magazin non-stop, gândindu-se furios că la servici îi dădeau cele mai ușoare sarcini, și cele mai neplăcute, de altfel, cum ar fi să vorbească cu niște puști care de-abia ieșiseră din adolescență, beți și fumați la ora 3 noaptea. Știa că sunt drogați, dar nu îi păsa. Nu era de la Anti-drog și nici nu credea în prohibiția drogurilor; știa că fiul său fumează iarbă și nu avea nimic împotrivă, fumase și el, de câteva ori, cu el. Poate că acesta era și unul dintre motivele pentru care plecase soția. Sau poate nu. Poate nici nu aflase de asta. Se dădu, deci, jos din mașină, și simți un miros înțepător, care nu semăna cu nimic din ceea ce mai mirosise înainte.

          Simți și niște înțepături pe obraji, ca și cum aerul ar fi fost încărcat cu electricitate statică. Felinarele și luminile din vitrinele magazinului începură să pâlpâie, după care reveniră la normal. Un instinct visceral îi spuse lui Ciprian că ceva nu era în regulă.

          Și, după ce întoarse privirea către locul dinspre care i se părea că venise mirosul, văzând că pe trotuar se târa înspre el o creatură rozalie, fără nicio trăsătură, care nu semăna cu nimic, cu absolut nimic din ceea ce putea fi conceput, fără să stea pe gânduri și să apuce să-și pună la îndoială sănătatea mintală, scoase pistolul și, dând la o parte piedica, trase înspre ea.

          Dinspre magazin se auziră țipete, oamenii se năpustiră afară. O fâșia din carnea creaturii zbură, aceasta era vizibil rănită, dar continuă să înainteze cu aceeași tenacitate, cu aceeași precizie, înspre el. Mai apăsă de câteva ori pe trăgaci, lumina focului strălucind pe fondul întunecat al străzii, ciuruind monstruozitatea cu nenumărate gloanțe. Bucăți mari din carnea ei zburau, dar nu se vedea niciun organ interior. De fapt, Ciprian ghicise de din-ainte sau, mai degrabă i-o spusese un instinct care era mai presus de rațiune, că acea vietate (dacă era vie, în sensul obișnuit al cuvântului) nu avea viscere, că dacă ai diseca-o, ai da numai de acel țesut rozaliu și îngrețoșător care se vedea la suprafață. Continuă să tragă cu gloanțe, chiar și după ce creatura se oprise din mișcat și probabil murise (nu puteai folosi expresia ”a-și da sufletul” când era vorba de așa ceva), până i se termină muniția.

          Multă lume se îngrămădise în jurul lui și a ororii care acum zăcea pe trotuar, pesemne, moartă. (Deși Ciprian nu ar fi fost uimit dacă aceasta ar fi prins, pe neașteptate, ”viață”, și ar fi atacat pe unul din curioșii care îi dădeau târcoale.) Totuși, ceva îi spunea că nu se va mai trezi. Dispăruse acea electricitate care parcă încărcase aerul, deși mirosul venea dinspre ea încă și mai puternic, în valuri tot mai mari și mai îngrețoșătoare. (Nu era, în sine, un miros neplăcut. Dar acum, căz văzuse de unde vine, nu-l putea asocia decât cu cea mai intensă frică).

          Îl trecu gândul că oroarea nici măcar nu murise în sensul obișnuit al cuvântului. Nu se comportase ca și o vietate care era rănită progresiv și care în cele din urmă își dă sufletul. Se comportase ca o mașinărie, un dispozitiv care își îndeplinește funcția fără să îi pese ce daune i se provoacă lui însuși, și care se oprește din funcțiune atunci când e adus în imposibilitatea de a-și mai îndeplini funcția.

          Știa că are un singur lucru pe care poate să-l facă. Să-l sune pe Gogu. Așa că, prin forfota mulțimii, în timp ce în jurul său izbucneau țipete și exclamații de uimire, își făcu drum prin cercul de oameni care se formase acum în jurul ororii moarte (păstrând însă o distanță considerabilă față de ea), și între timp își scoase mobilul și formă numărul.

          În timp ce telefonul suna, el trecu de ultimul rând de oameni, îngenunche lângă oroarea lungă de vreo trei metrii și jumătate și, ducându-și batista la nas, căci mirosul devenise insuportabil, se aplecă peste aceasta ca să vadă mai bine cu ce are de-a face.

         

          3

          La început crezu că e frigul, dar apoi își aminti că e vară, deși era noapte. Copilul începuse să îi plângă pe la ora 3.30, iar el ieșise din casă ca să cumpere niște lapte-praf, iar acum simțea un fel de curent electric în aer. Părul de pe cap i se făcu măciucă.

          După aceea, dintr-o gaură de canal din apropiere, de lângă bordură, se ivi, cu o violență inimaginabilă, un fel de vierme rozaliu, smulgând din beton zăbrelele care acopereau canalul, și aruncându-le în aer. Acestea săriră și se loviră de zidul de vizavi, care înconjura probabil curtea vreunei instituții, căci era foarte înalt și solid. Viermele (dacă asta era) ieșise cam un metru din gaura din pământ, iar Dan nu avea cum să ghicească cât era de lung. Îl lovi un miros care îl duse cu gândul că e într-o fabrică unde se folosesc multe chimicale, unde se produce… nici nu-și putea imagina ce s-ar putea produce într-o fabrică în care s-ar resimți un asemenea miros.

          Dan scăpă laptele-praf și o luă la fugă. Imediat în fața lui era o cotitură, dar avu timp să întoarcă capul și să vadă că viermele ieșise din canal cu totul. Era lung de vreo trei metri și jumătate, și se târa pe jos, dar nu ca viermii, pe un ax vertical, nici ca șerpii, pe un ax orizontal, și parcă nu se târa nici ca melcii. Un câine își făcu apariția pe neașteptate, fugind speriat, dar oroarea nu îi dădu nicio atenție. Părea că îl vrea pe Dan, și numai pe el.

          Din fericire, era foarte aproape de casă. Luă cotitura, mai fugi câteva străzi, apoi se năpusti în hol și închise ușa în urma lui. Prevăzuse că nu avea să fie o noapte liniștită, dar nu se așteptase la asta.

         

          4

          Gogu ajunsese cam pe la ora 4.00. Între timp, Ciprian primise o mulțime de telefoane. Din tot orașul se auzeau vești că apăruseră creaturi asemănătoare. Toți polițiștii din oraș erau acum treji și în mașinile lor, puși pe urmele devoratorilor de oameni, pentru că asta se dovediseră a fi. Nu mâncau nimic altceva, nici măcar animalele cele mai mari. Ciprian nu-și putu reține un fior de mulțumire răutăcioasă la gândul că, după ce îl trimiseseră pe el de atâtea ori cu treburi mărunte în timpul nopții, acum trebuiau și ei să patruleze noaptea, și nu cu treburi mărunte. (Este interesant cum, și în situațiile cele mai cumplite, în cele mai intense stări de surescitare, astfel de plăceri mărunte și meschine își pot face loc în sufletul nostru.) Acum erau, el și cu Gogu, în laboratorul din pivnița acestuia din urmă.

          – În mod normal te-aș fi certat că ai îndrăznit să iei mostra, zise Gogu. Când ai de-a face cu un fenomen necunoscut, trebuie să te străduiești cât mai mult să nu intervii. Ar fi trebuit să stai acolo și să păzești ca nimeni să nu se atingă de cadavru (dacă îl pot numi așa) până când nu vin eu să văd care e situația. Acum, nu pot decât să te felicit că nu ai acționat ”ca la carte”, ca să zic așa.

          Într-adevăr, Ciprian luase o mostră, o bucată de carne rozalie cam de mărimea unui burete de bucătărie, folosindu-se de mănușile de piele, și o vârî într-o pungă de nailon pe care o avusese în mașină. După ce examină cadavrul și avertiză toți curioșii din apropiere (nu mai erau la fel de mulți acum, căci primiseră telefoane că se petreceau lucruri asemănătoare și în alte părți ale orașului, iar unii dintre ei hotărâseră că era mai înțelept să se baricadeze în case, iar alții fugiseră la prietenii sau la rudele care erau și ele urmărite de către devoratori) să nu atingă ”cadavrul” nici măcar cu vârful unui ac.

          După aceea, duseseră mostra în laborator și o așezaseră într-un răcitor special. Se dovedise o acțiune înțeleaptă, căci Ciprian primise un telefon că devoratorul ucis de el se topise, iar acum devenise doar o baltă de mucilagiu transparent întinsă pe stradă, iar mostra pe care o luase ei rămăsese întreagă, după cum se vedea prin fereastra aparatului de răcire.

          Gogu deschise fereastra aparatului și scoase, cu mare grijă, bucățica acum înghețată de carne rozalie.

          – Nu știu dacă fac ceea ce trebuie. Nu se știe cât va mai dura până ce vom pune mâna pe o altă bucată din carnea acestor creaturi. S-ar putea ca, odată scoasă la căldură, și aceasta să se topească foarte repede. Dar sper să am un răstimp, cât de scurt, în care să pot să o studiez la microscop. Așșș…! cred că mai păstrează puțin câmp de electricitate, am simțit că mă înțeapă ceva!

          Se duse la masa de lucru, ținând cu grijă tăvița pe care se găsea mostra înghețată de țesut, după care tăie o secțiune mică din aceasta, și o așeză pe lamela microscopului. Ciprian nici nu îi urmări foarte bine mișcările, furat de propriile lui gânduri.

          – Ai aflat ceva nou? în întrebă Gogu.

          – Nu, bombăni Ciprian. Totul e la fel ca înainte. Nicio informație care să aducă ceva în plus, față de ceea ce știm.

          Recapitulă totul în minte, ceea ce dedusese împreună cu Gogu din rapoarte. Devoratorii își alegeau, de obicei, un om, primul care le ieșea în cale, și îl urmăreau până îl prindeau. Nu renunțau decât dacă erau puși în imposibilitatea de a prinde acel individ, iar atunci își alegeau altul. Devorau oamenii începând cu o extremitate, prima pe care o apucau, capul sau unul dintre membre, și își lărgeau orificiul care le ținea loc drept gură pe măsură ce îi înghițeau. Le lua cam câteva minute să înghită un om, după aceea deveneau inofensivi, lenți, ba chiar vulnerabili. Însă, dacă îi despicai după aceea, chiar la câteva secunde după ce își consumaseră prada, omul era deja mort. Nu atacacau nimic înafară de oameni, nici măcar animale mari precum caii sau vacile. Din rapoartele retrospective, deduseseră că primii devoratori apăruseră în ziua aceea (sau mă rog, în ziua precedentă, pentru că trecuse miezul nopții), puțin după amiază. Oamenii care îi văzuseră atunci ori nu raportaseră cazul la momentul respectiv, ori o făcuseră, dar nu fuseseră crezuți. Dacă strângeai toate rapoartele retrospective, nu erau mai mult de treizeci înainte de lăsarea întunericului. Deci devoratorii de oameni fuseseră cu mult mai puțini atunci. Acum erau cu miile. Ceea ce te ducea cu gândul la două posibilități: 1) că ororile se înmulțeau într-un ritm inimaginabil și 2) că stăteau ascunse, iar acum ieșeau progresiv la iveală, și nimeni nu putea ghici cât de multe mai erau, pândind, așteptând să iasă din cuiburi.

          La început, toate cazurile fuseseră în orașul lor. După 2.00, începuseră să apară și în satele vecine. Pe la 4.00, începuseră să vină rapoarte și din orașele vecine.  Invazia devoratorilor începuse dintr-un epicentru, și se răspândea progresiv în jur. Ceea ce arăta destul de limpede care dintre ipoteze era adevărată. Devoratorii nu doar că se înmulțeau exponențial, dar se și puteau mișca extrem de rapid. Gogu îi spusese, cu câteva minute în urmă, că, dacă lucrurile continuau în ritmul acesta, atunci existența întregii omeniri era pusă în pericol. Era o problemă de zile (presupunând că ororile călătoreau prin apă la fel de ușor ca pe uscat) ca omenirea să fie eradicată. Gândul acesta îl abătuse oarecum pe Ciprian. Gogu îi pregătise un sandviș, dar el nu putu să îl mănânce.

          – Incredibil! Celulele acestea nu seamănă cu nimic din ceea ce am auzit eu că ar putea exista. Cred că de aceea mirosul lor, al devoratorilor, ne duce cu gândul la o substanță sintetică, mai degrabă decât la una organică. Țesutul lor pur și simplu are o compoziție fundamental diferită de viața de pe planeta noastră!

          Nicio celulă nu e specializată… dar să nu crezi că vorbesc de celule-stem! Vreau să spun că nu e specializată într-un singur lucru, e specializată în nenumărate direcții! Dacă ceea ce mi-ai spus tu e adevărat, dacă ceea ce reiese din celelalte rapoarte e adevărat, adică, întregul organism, dacă îl pot numi așa, al devoratorilor, e format din același țesut, atunci înseamnă că avem de-a face cu o formă de viață biologică ce nu a mai fost văzută niciodată pe Terra! Este ca și cum… dar nu, nu pot face nicio comparație cu nicio altă formă de viață celulară. Ce să mai vorbim! Pe lângă creaturile acestea, amibele sunt organisme complexe!

          Poate că și locomoția lor cu totul aparte se datorează acestui lucru… adică, vezi, toate celulele sunt la fel… poate are de-a face cu acel câmp electro-magnetic din jurul lor – în cazul acesta ar trebui să existe o asemănare cu compoziția țesutului de țipar, dar eu nu văd niciuna – sau poate niște funcții necunoscute ale celulelor lor…

          – Și ce concluzii putem trage din asta? îl întrerupse Ciprian, observând, cu dezgust, că Gogu era aproape fascinat, sau mai degrabă dovedea o fascinație îmbinată cu frica, față de aceste monstruozități.

          – Nu pot trage nicio concluzie după ce le-am analizat câteva minute. Ne-ar trebui ani și ani ca să analizăm țesutul acesta, dacă vrem să le descoperim un punct slab, și nu mie, ci unui întreg laborator cu echipament complet! Știi foarte bine că nu dispunem de timpul acesta!

          – Chiar nu te mai poți uita…

          – Ba, desigur, voi continua să le studiez, deși prevăd că nu va fi niciun rost, înafară de pura cunoaștere științifică, o cunoaștere de scurtă durată, de altfel, dacă te gândești că vom fi probabil uciși amândoi în nu mai mult de câteva ore.

          – Chiar nu este nicio soluție?

          – Ba da. Ai văzut și tu că pot fi ucise. Ai ucis tu însuți una dintre ele. Doar că… ei bine, ne-ar trebui o bombă atomică pentru a stârpi focarul. Și până când guvernele lumii se vor convinge că trebuie să apese pe buton ca să scape omenirea, ei bine, nu va mai fi nimeni care să apese pe buton, dacă înțelegi ce zic. Ele se reproduc și atacă mai repede decât ne putem noi mobiliza. Sunt o operă de geniu.

          – Crezi că cineva, undeva…

          – Le-a fabricat? Aici pe pământ? Nicidecum! Ele întrec capacitățile noastre în domeniul ingineriei genetice, întrec până și lucrurile la care am putea visa, într-un viitor previzibil, să le realizăm. Nu! Mintea… sau Mințile care au compus aceste orori sunt mult mai presus de noi…

          – Și ce crezi că pot fi? Crezi că au ajuns din greșeală pe planeta noastră…

          – Da, ar fi o ipoteză. Par a fi un fel de… epuratori planetari. Meniți să curețe ”gunoiul”, dacă mă înțelegi. Dar nu, prea sunt bine ”programate”, ca să folosesc expresia aceasta… urmăresc oameni, nu altceva. Ceea ce înseamnă că cineva, acolo sus, s-a hotărât să ne epureze.

          Ciprian își dădu seama, din nou cu scârbă, că Gogu nu își putea reține o anumită admirație față de Mintea, sau Mințile, cum le spunea ei, care ”proiectaseră” aceste orori.

          în momentul acela, fereastra pivniței se sparse și în cameră se prelinse una dintre ororile rozalii. Aceasta se zbătu puțin pe podea, după care se năpusti la Ciprian și îl prinse cu gura de piept. Acesta scăpă din mână pistolul descărcat, care se lovi de podea cu un sunet metalic.

         

          5

          Pe scurt, cam așa se petrecuseră lucrurile: Dan încuie ușa, după care se năpusti în sufragerie, ca să mute un scrin în dreptul porții. Rațiunea îi spunea că degeaba făcea asta. Văzuse cu ce forță smulsese viermele, sau ce era, zăbrelele gurii de canal din ciment. I-ar fi putut doborî la fel de bine poarta, cu orice ar fi încercat el să o baricadeze. Și nu avea niciun motiv să intre pe ușă. Existau și alte căi de intrare în casă. Nenumărate. Dar în stările de frică intensă nu ne ascultăm rațiunea, ci viscerele. Fu nevoie ca oroare să intre spărgând unul dintre geamuri, ca Ciprian să se năpustească pe scări, în camera copilului.

          Iarăși, rațiunea îi spusese că nu trebuia să se baricadeze cu copilul în cameră, ci să-și ia copilul și să fugă. Sau poate numai să fugă, căci devoratorul l-ar fi urmărit pe el, și l-ar fi lăsat pe Felix în pace. Dar din nou își ascultase viscerele, și se încuie în camera copilului, care plângea îngrozitor. Poate că ăl speriase zgomotul făcut de Dan, sau poate că simțise acea forță care electriza aerul oricând era în apropiere monstruozitatea care îl vâna pe Dan.

          Ușa de la camera copilului se sparse, iar oroarea se târî înăuntru. Dan stătea cu mâinile pe marginile țarcului, copilul urla, iar tatăl își jura în minte că nu s-ar fi despărțit niciodată de copilaș.

          Oroarea se târî cu repeziciune înspre cei doi, se vârî printre gratiile de lemn ale țarcului, și înghiți bebelușul. Ciprian îi văzu mâinile și picioarele cum se zbat în timp ce alunecă prin țesutul elastic al devoratorului. Îi văzu conturul capului și al pieptului. Iar devoratorul nu se sătură către atât, ci se năpusti către tată.

          Acesta căzu pe spate, pe jucăriile pe care el și soția lui le pregătiseră pentru atunci când Felix avea să crească mare.

         

         

          6

          Zgomotul o trezi pe Cezara. Luase o doză prea mare de somnifere, dar țipetele care se auzeau de pe străzi și din întreg blocul reușiseră să o trezească. Era insomniacă, avea probleme cu depresia și anxietatea.

          Se ridică din pat, se frecă la ochi și se duse la fereastră. Pe stradă, în fața blocului, se dezlănțuise pandemoniul. Mașinile erau parcate aiurea, în mijlocul drumului, de parcă oamenii le-ar fi oprit brusc acolo și ar fi sărit afară din ele. Pe jos erau împrăștiate poșete, plase de cumpărături, tot ce ar fi putut cumpăra oamenii în mijlocul nopții, ca apoi, într-un moment de groază, să le scape pe jos și să o ia la fugă. În plus, tot aerul părea electrificat. Se simțea parcă scufundată într-o apă străbătută de curenți electrici.

          Văzu un bărbat care, în timp ce alarma unei mașini răsuna lângă el, se târa pe jos cu un fel de lipitoare roz, cât trunchiul unui copac, era prinsă de el, creștea, parcă, din el, ca o malformație. În cele din urmă, lipitoarea se urcă peste el, reuși să îl imobilizeze, îi căută trupul cu gura ei rozalie și rotundă, îl pipăi, până îi găsi mâna dreaptă și începu să îl înghită, să îl absoarbă în ea, începând cu mâna.

          Cezara era sigură că visează, că era unul din acele coșmaruri mai vii decât realitatea pe care le ai uneori, când nu iei destule somnifere. Asta până când podeaua din spatele ei se sparse, aruncând în sus cu bucăți de beton și așchii de lemn, iar ea avu timp să se întoarcă, să vadă o altă lipitoare, la fel ca cea pe care o văzuse jos, în stradă, cum iese prin parchet. Luminile din odaie, din toată casa, după câte se vedea, pâlpâiră într-o alternanță cumplită între beznă și lumină puternică. O lovi un miros metalic.

          În momentul cumplit dinainte să moară, înainte ca lipitoare să se năpustească la ea cu gura ei ei rozalie, în care se vedea numai un întuneric adânc, își dădu seama că nu e un coșmar și că trăiește totul aievea.

         

          7

          Ce sentiment cumplit, atunci când realitatea încetează să mai fie reală! Era 5.00, începuse să se lumineze, curând aveau să se rupă zorii și să dezvăluie oroarea care se abătuse asupra orașului în toată anvergura ei, sau poate să dezvăluie un oraș pustiit de oameni.

          Gogu fugise prin tot orașul înainte să găsească un adăpost. Nici el nu știa cum de scăpase cu viață până în momentul acela. Era, pesemne, unul dintre ultimii supraviețuitori din oraș, dacă nu ultimul.

          Dedesubtul podului, aerul părea mai puțin încărcat cu acea forță pe care acum, o resimțeai peste tot, deoarece devoratorii se făcuseră mai numeroși decât oamenii. Se îngrozea numai gândindu-se cum îi vedea târându-se pe blocuri, ieșind din mașini, intrând pe ferestrele caselor, încolăcindu-se în jurul copacilor, cuibărindu-se în mașini, tramvaie, autobuze, în cabinele telefonice și în magazine.

          Oare ce aveau să facă după ce terminau de mâncat întreaga omenire? Probabil aveau să se ofilească și să moară, căci își îndepliniseră scopul. Cei care nu devoraseră pe nimeni își îndepliniseră și ei scopul, într-un fel, pentru că participaseră la invazia care înăbușise, atât de repede, orice tentativă de ripostă, încă dinainte ca aceasta să se poată naște. Sub pod, era o beznă desăvârșită. Nu se simțea atât de puternic mirosul chimic al monstruozităților, dar se simțea un alt miros, diferit, dar la fel de străin vieții de pe această planetă, un miros care îl acoperea pe celălalt, mai puțin pregnant, de gunoaie, mucegai și frunze putrezite.

          Dar mirosul acesta fetid era binevenit! Venea de la ceva cunoscut, de la ceva din lumea noastră! Gogu aprinse lanterna, ca să vadă mai bine unde se afla. Lumina căzu pe un chip pe care era întipărită cea mai pură expresie de teroare pe care o văzuse vreodată, care îl privea printr-o pieliță groasă, de un roz închis, mai întunecat decât rozul devoratorilor. Era culoarea unui devorator care înghițise un om și intrase în starea de pasivitate.

          Își mută lanterna și văzu că, de tavanul de de-asupra lui atârnau nenumărate lipitori care înghițiseră oameni. Trupurile oamenilor, sau doar anumite părți din trupurile lor, se distingeau prin materia elastică din care erau făcute ororile. Acestea din urmă se lipiseră de tavanul de sub pod cu gurile lor rotunde, care acum nu le mai foloseau la nimic. Erau ca niște coconi.

          Și, în timp se își mișca lanterna în stânga și în dreapta, studiind zecile de arătări care atârnau de tavan, în timp se își făcea curaj să se apropie câțiva pași înspre ele, pășind prin noroiul împuțit care îi ajungea până mai sus de glezne, Gogu își dădu seama că acestea mai aveau niște particularități pe care nu le văzuse înainte. Din materia lor de culoare închisă ieșeau niște excrescențe lungi, care tremurau și se agitau.

          Ce naiba puteau fi acelea? Doar nu le creșteau tentacule sau apendice, cu care să poată apuca oamenii de la depărtare!!! Dar apoi îl trecu un gând și mai cumplit. Dacă devoratorii erau doar larvele, formele incipiente ale unor monstruozități și mai mari decât ele? Oare câte pivnițe, poduri, cisterne, canale și fabrici părăsite adăposteau astfel de coconi?

          Trecu ceva vreme, nu știa cât, căci era într-o stare de surescitare intensă, stând în picioare, imobilizat de frică, neputându-și lua ochii de la formele viață (?) din fața lui, până când își dădu seama ce erau acele formațiuni de pe drumul lor. Mai exact, își dădu seama de asta atunci când unul dintre coconi, terminând de digerat omul din el, se desprinse de tavan și căzu ca un balon dezumflat, ca o haină goală.

          Iar atunci, toate acele mici formațiuni în care se transferase materia nutritivă a coconului se desprinseră de el, și începură să se miște, să înoate prin noroi. Erau pui de devoratori! Deci așa se reproduceau aceștia! Dar cum creșteau puii, dacă singura lor hrană posibilă erau oamenii? Cum crescuseră atât de repede încât să se facă, în mai puțin de douăsprezece ore, în loc de douăzeci de orori, câteva zeci de mii?! Oare se hrăneau și cu altceva, cu orice, înainte să ajungă la faza de maturitate?

          Din câte își putea închipui Gogu, la cât de bizar și sofisticat era țesutul lor, în simplitatea lui funestă, ar fi putut să preia bacteriile din aer și din sol și să le integreze în organismul lor, crescând, în câteva ore, sau mai puțini, la dimensiunile unui devorator matur. Deci asta erau orătăniile intrate în starea de pasivitate, pepiniere de alte orătănii.

          Nu avu timp să se gândească la asta, căci simți cum se întețește câmpul magnetic din jurul lui. Din spate se năpusti la el o lipitoare uriașă, i se lipi de spate cu gura ei ca o ventuză. Gogu căzu pe jos, iar lipitoarea se urcă pe el, mutându-și gura pe pieptul lui, apoi pe burtă, în timp ce îl căuta. Puii de devoratori, de mărimea unor antebrațe de oameni, nu îi dădeau atenție, și se târau peste tot, în mocirla din jurul lui.

          Știa că nu are rost să țipe și să se zbată, dar totuși făcu lucrul acesta. Asta era diferența dintre oameni și devoratori, că cei din urmă erau eficienți, iar primii – nu. Unul dintre cele mai cumplite lucruri la devoratori era liniștea lor. Crimele lor se petreceau în muțenie. Nu făceau zgomot, pentru că nu era necesar.

          Fără niciun motiv, și deși nici nu era credincios, și nici nu fusese botezat catolic, își aminti niște versuri din imnul Dies Irae, cel pentru care atâția compozitori celebrii creaseră melodii:

         

          Lacrimosa dies illa
Qua resurget ex favilla
Judicandus homo reus

         

          Cumplită acea zi

          Când din cenușă se va ridica

          Omul vinovat pentru a fi judecat


          La un moment dat, în timp ce lipitoarea se urca și se apropia tot mai mult de capul lui cu gura ei rotundă, lui Gogu îi trecu prin minte că, poate, devoratorii nu erau cei răi. Poate că omenirea fusese o greșeală a universului, și ei erau mijlocul prin care acesta o corecta. Până la urmă, ce drept aveau ei, oamenii, să creadă că e drept ca ei să trăiască, și nu alte forme de viață? Poate că, după ce vor termina de eradicat oamenii, devoratorii se vor topi ca și cel împușcat de Ciprian, și orice urmă a existenței lor pe Terra ar fi dispărut. Poate alte forme de viață, mai bune, ar fi luat locul oamenilor. Se gândi la toate acestea în timp ce gura devoratorului își făcea drum către capul lui.

          Și acestea fură ultimele lui gânduri, înceteze să mai aibă orice gând.

        

Remus Paul

Remus Paul s-a născut la Oradea, unde locuiește și astăzi. Scriitoarea lui preferată este Anne Rice.

More Posts