GSF68 ban01-650

         

          Keppler, Sanrijea, 2581

         

          „Scumpă Eridani-Rhea,

         

          Nu ştiu dacă vei citi vreodată aceste rânduri şi dacă vei răsfoi cartea cu poze în care voi pune scrisoarea, dar simt că e datoria mea faţă de tine şi de omenire să vă las acest manuscris.

          Cartea este terminată şi am avut grijă să păstreze în paginile ei imagini cu viaţa de aici, cu fauna, flora şi obiceiurile ca să nu se uite nimic din şederea noastră pe Keppler. Planeta aceasta ne-a fost casă timp de trei sute de ani şi am fi nerecunoscători dacă am uita-o. Mă bucur că am găsit doi scribi pricepuţi cu o caligrafie bună fiindcă nu voiam nici cea mai mică greşeală în text; desenele nu au însă delicateţea pe care am dorit-o, dar şi aşa sunt la fel de importante.

          Îţi scriu într-o zi specială, o zi a nostalgiei şi a speranţei. Nu am crezut s-o trăiesc, cum nu am sperat s-o ajung pe cea în care lumea mea avea să dispară. Mi se părea ironic pe undeva, dar, pe de altă parte, eram norocos; nu mulţi au ocazia să vadă cu ochii lor regresul şi apoi progresul civilizaţiei.

          Îmi amintesc dimineaţa când am plecat spre Keppler, de parcă ar fost ieri. Pământul nu mai era primitor ca astăzi. Căldurile de cinzeci de grade Celsius provocau incendii de nestăvilit, iar cutremurele zilnice urmate de tsunami distrugeau continentele unul după celălalt. Era foamete, erau pandemii şi războaie pentru pământurilor încă roditoare.

          Populaţia rămasă migra spre zonele locuibile. Harta mondială se schimbase în doar câteva luni.

          Alianţa Finală a hotărât că Pământul trebuia evacuat în cel mai scurt timp. Mulţi spuneau că acest pământ le-a fost mamă şi tată şi nu-l pot părăsi, chiar de-ar fi să moară odată cu el.

          Eu nu iubeam pământul, nu în sensul acela în care îl iubea ţăranul ce-l muncise sau ecologistul care protejase natura, dar nici nu voiam să trăiesc departe de locurile unde mă născusem. Practic, nu voiam să plec de pe Terra.

          Dimineaţa în care am plecat nu era cu nimic diferită de celelalte dimineţi. Mi-am băut cafeaua, aşa cum îmi beau acum krun, în grădina mea cu thorwali în floare şi parfum de rhovaly, şi am aşteptat sosirea gardienilor ce aveau să ne însoţească la nave.

          Părinţii mei spuneau că eram prea tânăr, că nu am ştiut ce să aleg şi că voi suferi toată viaţa din cauza alegerii mele. Dar eu eram convins că nu voi regreta şi, cu toate că mi-a fost greu să-mi păstrez credinţa, uneori, m-am împăcat cu decizia luată la o vârstă fragedă.

          Ni se spusese că nu putem lua cu noi decât lucrurile care încap într-un rucsac;  eu am ales-o pe Claudia Lucretia.

          Odată eram un bun ortodox; mă rugam sfinţilor, nu stelelor şi credeam în lucruri sfinte, nu în cele închipuite. Dar probabil că trebuia să pierdem toate aceste lucruri pe care le am avut odată ca să le puteam avea din nou acum, când ne întoarcem acasă.

          În anii aceştia pe care i-am trăit aici, am căutat să nu ne pierdem tradiţiile, cultura, studiile despre natură, medicină, artă, tot ce ne putea fi de folos la mult dorita Întoarcere. Am scăpa, poate, mai lesne de epidemiile antichităţii, vânătorile de vrăjitoare nu vor exista şi teologia nu va mai fi atât de strictă. Şi, poate că ne vom feri de politici dăunătoare, de nazism, rasism, de discriminare prin toate formele ei depravate.

          Dar nimeni n-a avut grija acestor lucruri. De fapt, s-a întâmplat aşa cum trebuia să se întâmple, pentru ca odată ajunşi pe Terra, să ne naştem iar din ignoranţa primordială.

          Nu ştiu câţi dintre noi vor supravieţui acolo. Pe Keppler ne-am adaptat foarte greu; carnea animalelor şi legumele nu au priit tuturor şi mulţi n-au rezistat nici măcar un an. Mi-e teamă că la fel se va întâmpla acum cu cei care s-au născut aici.

          Eu unul sunt curios să văd dacă pâinea sau laptele au acelaşi gust, deşi nu cred că voi trăi să văd omul primitiv cernând făina timpului.

          Dar îţi vorbeam despre credinţă.

          Pe când eram acasă, obişnuiam să ţin un jurnal parolat pe laptopul meu în care îmi scriam toate gândurile. Aici, am scris în caietele pe care mi le luase mama în bagajul ei, apoi am trecut la papirus şi cărbune.

          Aveam nevoie să cred ca să pot continua şi credinţa mea era dragostea pentru Claudia Lucretia. Iubirea pe care o primeam din partea ei ar fi trebuit să mă îmbărbăteze, dar au fost şi timpuri când speranţa mea a pălit în faţa adevărului.

          Totuşi, voiam să cred:

         

          EA ESTE soţia mea, o femeie gospodină şi iubitoare.

          EA ESTE iubitoare.

          EA ESTE gospodină.

          EA ESTE femeie.

          EA ESTE soţie.

          EA ESTE. 

         

          Părea o joacă de copil, dar eu mă chinuiam îngrozitor. Inima mi se strângea şi lacrimile mi se adunau în ochi. Dar nu mă puteam minţi singur. Aşa că înmuiam pana în cerneală şi, scrâşnind din dinţi, tăiam verbul din fiecare propoziţie şi scriam „vrea să fie”. Reciteam:

         

          EA VREA SĂ FIE FEMEIE.

         

          Rămâneam cu ochii pironiţi pe acele cuvinte. Sfâşiam papirusul şi scriam din nou enunţurile de mai sus, dorindu-mi să le pot crede.

         

          ESTE.

         

          Apoi îi dădeam papirusul scribului şi îi porunceam să-l pună bine şi să mi-l arate, fie şi contra voinţei mele, de fiecare dată când păream să mă îndoiesc de acele lucruri.

          Îmi aduc aminte că, o dată, când am cerut papirusul, am găsit notat în josul lui, cu alt scris, următorul enunţ:

         

          EA NU ESTE DECÂT UN ANDROID.

         

          Am pus să fie bătut cu ciomagele până la moarte pentru fapta lui. Acum regret gestul meu.

          Când Claudia Lucretia, androidul pe care-l luasem de pe Terra mi-a născut o fiică, am simţit că revin la viaţă. Eram în al zecelea an, dar dorinţa ei, unica ei dorinţă, de a-mi dărui un copil nu se stinsese.

          Spun al zecelea an, fiindcă număr în felul cum m-am obişnuit pe Terra. Dar pe Kepper timpul se scurgea altfel. Aici anii îmi pare că descresc. O fi din pricina unei anomalii temporale locale sau o fi timpul atât de relativ?  Ar trebui să verific câteva caracteristici ale acestei planete, dar n-am uneltele necesare. Nu le pot reinventa.

          Uite, acum mă gândesc dacă anomalia asta ar putea să afecteze şi obiectele pe care le vom lua cu noi, după ce vom părăsi planeta. De exemplu, cartea mea. Sau pe noi înşine. Mda, cred că problema aceasta e discutabilă. Dar să revin la ce spuneam. 

          Simţeam că înebunesc, că zilele trec fără sens şi mă întrebam, deseori, dacă nu cumva murisem demult, acasă şi acum eram prins într-un soi de lume de dincolo, cu visuri bizare despre existenţa pe care o dusesem.

          Ea reuşise să-şi depăşească natura, consumând alimente şi lichide. Era aproape umană. Numai că nu putea fi mamă şi, în timp, dorinţa ei a devenit obsesie.

          Citise undeva, într-o poveste, despre o prinţesă care fusese pedepsită de prinţul ei să poarte un cerc de fier peste pântece şi să nu poată naşte până ce el nu va ridica blestemul. Era convinsă că ar fi fost de ajuns să-i ating mijlocul cu mâna mea şi să-mi doresc ca acel copil să existe.

          Am făcut ce mi-a cerut, deşi nu puteam să cred. Era, practic, imposibil să respire un fetus uman într-un uter metalic. Dar fiica mea s-a născut şi am simţit cum mă topesc când am ţinut-o prima dată în braţele mele; era un copil adevărat şi dovada că nu contează natura unei fiinţe ca să poată fi numită „mamă”.

          Fiica noastră este cea dintâi din această nouă populaţie. Aici, ne-am înmulţit şi am uitat să mai murim; dincolo, viaţa îşi va urma regulile ei. 

          Mă tem că trebuie să-mi opresc şirul gândurilor în această clipă căci nava este gata de plecare. Simt bucurie, simt tristeţe? Nici eu nu ştiu sigur.

         

          Dar mă întorc Acasă, asta e tot ce conteză.

         

          Stră-străbunicul tău,

          Roland Starr

         

          *

          Viena, 1582

         

          Poate că Rudolf nu era făcut să fie monarh şi nu ştia prea bine ce voia de la viaţă, dar de un lucru era sigur, şi anume că voia să fie lăsat în pace. Întreaga tinereţe depinsese de alţii şi voinţa lui nu fusese luată în seamă. Crescut la Curtea Spaniei, devenise un tânăr neînduplecat şi rezervat. N-avea încredere decât în anumite persoane alese cu grijă şi cărora simţea că le poate împărtăşi secretele sale.

          Era absent din viaţa publică, nu participa la treburile statului şi se ocupa strict de propriile pasiuni, din acestea făcând parte: tablourile pictate de pictori celebri ai vremii, caii de rasă şi producerea unei rase superioare celor de până atunci, ceasurile cu modele cât mai complicate şi, nu în ultimul rând, domniţele frumoase şi senzuale, dar şi valeţii sfioşi şi imberbi.

          Însă un gând năstruşnic se născuse în mintea regelui; aflase despre existenţa unei cărţi cu care putea să transforme plumbul în aur şi să-şi preschimbe Curtea în cea mai luxoasă din toată Europa.

          Obosit de hârjoana din dormitorul regal şi sătul după masa copioasă cu fazani şi potârnici suculente, împăratul Rudolf al II-lea şedea pe cuverturile moi, ce îmbrăcau divanele foarte joase din sala tronului, şi răsfoia un tratat de medicină. În răstimpuri, lua câte un bob de strugure din salatieră şi îl arunca în valetul care aranja un buchet de margarete în glastra de la fereastră. Băiatul se întorcea nedumerit spre rege, iar acesta îi făcea cu ochiul.

          – Majestate! Daţi-mi voie să intru, nerozilor!

          Gărzile se dădură în lături şi, împleticindu-se în suliţele lor, un servitor mărunţel pătrunse în sală şi se opri în faţa divanului pe care stătea Rudolf.

          – Majestate! A venit! E aici!

          În urma lui, intrase o persoană învăluită într-o mantie neagră, având chipul ascuns în spatele glugii. Regele făcu o grimasă de nemulţumire şi făcu un semn cu mâna spre străin.

          – Ce-i momâia asta? Cine eşti, domnule, şi cum îţi permiţi să apari astfel înaintea mea?

          – V-am adus cartea pe care mi-aţi cerut-o, majestate, spuse străinul. Dar dacă vă purtaţi în felul acesta, s-ar putea să plec şi să nu primiţi ceea ce vă doriţi!

          Regele socoti un timp, apoi îi făcu semn să se aşeze pe divanul alăturat. Străinul clătină din cap. Din interiorul mantiei scoase o carte voluminoasă şi aşteptă.

          – Brava, brava! Adu-o încoace! strigă regele. Acum o să am ce citi! Plata rămase aşa cum ne-am învoit, da?

          – Desigur, majestate. Şase sute de ducaţi.

          Regele făcu un semn spre servitor şi acesta îi înmână o pungă de piele roşie. Străinul o luă şi îi întinse cartea. Apoi, se înclină înaintea regelui, ceea ce nu făcuse la început, şi ieşi fără un cuvânt.

          Regele aşeză cartea pe divan şi o deschise cu un soi de emoţie.

          – Cum poţi să abandonezi o asemenea comoară? spuse ca pentru sine. Al cui o fi fost castelul în care a găsit-o omul acela? Să fie oare blestemată?

          Ochii îi luciră la gândul acesta, căci adora obiectele oculte. Muta pagina după pagină dezvăluind privirii texte cu un scris de o caligrafie fără cusur, dar departe de oricare limbă vorbită pe pământ. Desenele reprezentau nuduri îmbăindu-se în ape verzi ca smaraldul, fructe şi flori de pe alte meleaguri, stele, sori şi semne zodiacale necunoscute.

          – Cartea asta mă va face să devin mai bogat decât Midas însuşi. Voi găsi cei mai mari învăţaţi şi Curtea mea va fi cea mai slăvită din toată Europa!

          Zeci, sute de învăţaţi s-au perindat pe la Curtea Germaniei, dar nimeni nu a izbutit să desluşească slovele cu care fusese scrisă cartea. Regele a pedepsit în dreapta şi-n stânga, dar nu a rezolvat nimic cu asta.

          În timp, a trebuit să accepte, ca şi alţii asemeni lui, că acea carte nu fusese scrisă pentru oricine, iar cel care avea s-o descifreze încă nu se născuse.

         

          *

          Connecticut, S.U.A., 2015

         

          – Haide, prietene, e târziu! spuse o femeie şatenă cu părul lung şi ondulat, bătându-şi uşor pe umăr colegul. Hai, te invit la mine să luăm cina, ce zici?

          Bărbatul nu-i răspunse, concentrat încă în computerul său din micul lor birou, în care lucrau de peste zece ani. Adora spaţiul îngust din biroul acela, simţea că îi oferea intimitatea necesară muncii sale. De altfel, biblioteca Universităţii Yale era viaţa sa.

          – Nu, Karen… Adică, iartă-mă, te rog, se corectă el, întorcându-se spre femeie, dar mai am de lucru şi cred că voi petrece aici noaptea asta.

          Karen ridică din umeri.

          – Cum vrei tu. Mie mi-e foame! Sper că nu rămâi ca să dai iar iama prin „408”?… îl mustră ea cu un uşor amuzament.

          El tresări şi stătu un pic pe gânduri înainte de a recunoaşte.

          – Înţelege-mă, te rog, trebuie să fac asta…

          – Hai, las-o aşa cum a căzut, râse ea. Ştiu că nimic din ce-ţi voi spune nu-ţi va scoate cartea aia din cap. Pa, să ai o lectură foarte plăcută, dragule!

          Karen ieşi. Bărbatul se ridică de pe scaun şi se duse să încuie uşa. Apoi, stătu locului, încordat, de parcă se pregătea să comită o crimă. Îşi şterse fruntea cu dosul palmei şi se aşeză.

          Emoţie sau teamă, nici el nu era sigur.

          Deschise unul dintre sertare. Karen ştia că manuscrisul lui Voynich, cum fusese numită cartea, nu mai dormea demult pe raftul ei din bibliotecă, ci în sertarul colegului său. Dar nu-l trăda, sperând, probabil, că bărbatul va reuşi, într-o zi, să decrifreze misterul.

          Scoase cartea din sertar şi o deschise pe masă. Aceleaşi imagini bizare şi simboluri ciudate. Dar nu şi pentru el.

          – Hai, Roland Starr, dezvăluie-mi secretele tale! Şi eu sunt tot Roland Starr, tizul tău, chicoti el. Să fie oare o concidenţă sau nu? Te provoc, domnule. Astăzi nu vei mai scăpă de mine!

          În dimineaţa următoare, din biroul lui Karen se auzi un urlet. Femeia găsise în faţa computerului nici mai mult, nici mai puţin decât un schelet metalic.

 

Aurelia Chircu

Aurelia Chircu s-a născut în Bucureşti, pe 13 februarie 1980. A absolvit Facultatea de Limbi Străine, secţia engleză-germană şi este traducător. A debutat pe hârtie într-o revistă şcolară, apoi online, în Faleze de piatră. A mai publicat în revistele online: Suspans.ro, Revista de Suspans, Nautilus, Egophobia şi Srsff. Una din prozele ei, "Regis de Aeterrnum" a fost citittă în Clubul de Iniţiativă Literară. Este o pasionată a genului fantesy, dar a încercat şi genul poliţist, de altfel, policierul fantastic "Din ştreang" fiind şi lucrarea ei preferată. "

More Posts