GSF51 banner2-650

Frontul de Est

         

          Pe 1 septembrie 1942 Divizia a 9-A a fost trimisă în sectorul Don. Transportul efectivelor s-a realizat pe calea ferată pană în gara Stalino, apoi divizia a mărșăluit vreme de 6 săptămâni pănă să atingă linia frontului. Întrucât frontul era oarecum liniștit, trupele române au început construcția de adăposturi și puncte fortificate. În data de 9 noiembrie s-a înregistrat primul atac mai serios al rușilor soldat cu pierderi grele de partea acestora. A urmat o lună de lupte crâncene și fiecare tabără a lansat o serie de atacuri succesive cu speranța unui rezultat decisiv. Frontul însă a rămas stabil și nici rușii, nici românii nu au reușit să înainteze semnificativ.

         

          Întunericul se adâncise în tranșee, doar sunetul unei puști mitralieră se mai auzea din când în când în liniștea de gheață a iernii. Patru soldați dormeau ghemuiți unul în altul, înveliți cu pături de lână, iar alți doi, sergentul Zamfir și caporalul Manole, vorbeau în șoaptă. Cei șase se oferiseră voluntari pentru o misiune de cercetare în pădurea aflată la aproximativ 2 km distanță, în spatele liniilor rusești. Misiunea urma să fie pusă în aplicare a doua zi deoarece exista suspiciunea că acolo s-ar concentra o unitate de blindate pregătită pentru un atac spontan.
—  A venit neamțu’, a inspectat sectorul Regimentului 36, apoi a zis că până la Crăciunul următor suntem pe străzile Americii, râse caporalul.

          —  Ăștia sunt nebuni! sugeră sergentul. Noi abia reușim să supraviețuim de pe o zi pe alta… Avem două mitraliere și un singur aruncător Brandt la tot plutonul, cucerim câteva sute de metri cu pierderea a trei sferturi din efectivul unei companii și o numim victorie, dar după aia ne retragem că nu mai avem oameni să o apere! Și ăștia se visează în America! Ce era ăla, căpitan?

          —  Nu, era general.

          —  Dă-mi o țigară! Stau eu de pază, ai face bine să te culci și tu puțin!
Caporalul îi întinse o ,,națională” și aprinse un băț de chibrit. Sergentul trase cu sete din țigară și se lasă pe spate. În sinea sa știa că a doua zi nu avea șanse prea mari să fie una încununată cu succes. Din inerție puse mâna la șold pentru a simți conturul pistolului său Beretta, pistol mult mai comod decât arma sa oficială, pușca ZB. Arma unui infanterist era pușca ZB care trăgea foc cu foc și care avea o precizie slabă, din acest motiv, de cele mai multe ori lupta pe care o duceau ostașii se dădea la baionetă. Sergentul nu avea să uite niciodată primul său inamic doborât; cu o voce nevoiașă rusul îl implorase să-l lase să trăiască. „Nyet, nyet… nu omorî la mine! Acas’…”, apucase acesta să grăiască înainte ca baioneta sergentului să îi străpungă pieptul.  Oricine ar fi privit ochii rusului, ar fi înțeles. Ochii aceia aduceau cu un animal hăituit. Chiar dacă sergentul nu a avut de ales, din acel moment l-a însoțit pretutindeni un sentiment ciudat, greu de descris, fără somn.  Pistolul capturat de la rus era însă mult mai comod decât arma sa oficială.

          Noaptea a trecut repede și fără evenimente. La primele ore ale dimineții cei 6 erau echipați de misiune și cu moralul ridicat. S-au strecurat cu iscusință printre gardurile de sârmă ghimpată, au trecut pe furiș de santinele în amorțeala generală, s-au infiltrat fără a fi descoperiți în spatele liniilor inamice. Ajunși acolo, ostașii români nu au descoperit decât un tanc gol. Grigore, cel mai încăpățânat dintre soldați, l-a verificat în amănunt și a observat că tancul este intact. Nu se explica lipsa personalului tancului așa că Zamfir a ordonat oamenilor săi să fie cu băgare de seamă. Soldații s-au împrăștiat prin împrejurimi pentru a detecta mișcările inamicului, dar cu excepția lui Vasile, cunoscut ca și medic de conjunctură, toți s-au întors în scurt timp fără nimic de raportat. Când Vasile și-a făcut într-un final apariția, acesta era însoțit de patru femei-ofițer din trupele de aprovizionare rusești.
—  Le-am găsit dansând, zâmbi Vasile ridicând din umeri. S-au predat fără să opună rezistență, continuă el îndreptând arma către femeile speriate.

          —  Stai, mă, că nu înțeleg! făcu Grigore. Le-ai găsit dansând?

          —  Erau într-o vale nu departe de aici, dansau un soi de horă, m-au văzut și s-au apropiat de mine cu mâinile ridicate, jur că așa s-a întamplat! se disculpă Vasile, transpirat și vădit afectat de imaginea sprâncenelor ridicate.
          —  Bine. Le luăm cu noi la plecare. Tu le-ai găsit, tu să le ai sub pază, vezi să nu-ți scape vreuna ca să dea de gol prezența noastră aici! Am impresia că Ivan se ascunde și ne râde în față, restul companiei unde să fie? întrebă Zamfir scărpinându-se în cap. Cine vorbește rusă? Unde-i Buhu?

          —  Aici! răspunse Buhu, o namilă de om, venind greoi.
          —  Bagă-te în ele și află unde sunt restul! Tu vorbeai bine rusă din câte îmi amintesc.

          Încălzită de razele soarelui, o bucată de zăpadă se desprinse dintr-un copac și zgomotul creat de căderea ei îi determină pe toți să tresară și să îndrepte armele în acea direcție. Atenția se îndreptă apoi către Buhu care apucase de păr pe una dintre prizoniere, o fătucă cu ochii vii, pe care o amenința cu baioneta.

          —  Gde vashi tovarishchi skryvayutsya, ai? mârâi amenințător namila. Buzele fetei tremurau și începu să plângă.
          —  Nu ni i frică di tini, bre! își întoarse profilul una dintre prizoniere către Buhu. Dacă ne luai cu ghinișorul, d-apăi îțî zâceam tăt că sântem românce ca șî dumniata.

          —  Păi și ce căutați îmbrăcate în hainele lui Ivan? întrebă sergentul surprins, iscoditor.

          —  Sântem românce din Basarabia, răspunse o alta. Ci vrai? Războiul ne-o prîns șî cîtiva dintre noi n-o avut șî sâ fașem.

          Româncele îi arătară sergentului un loc ascuns în spatele unor tufișuri dese. Acolo era o țeavă pe unde ieșea fum și, prin urmare, adăpostul îndelung căutat. Sergentul ordonă oamenilor săi să strecoare câteva grenade pe țeava respectivă, dar și în tancul gol. A urmat o serie de explozii puternice și pământul s-a cutremurat înfiorător: adăpostul era de fapt un depozit de muniții, iar după explozii, în locul adăpostului rămăsese doar o groapă imensă. Zamfir le-a spus femeilor:

          —  Acu’ știti unde-s pozițiile voastre. Fugiți cât puteți de iute la ai voștri! Vreau să-mi promiteți că nu vă mai văd pe-aci! Locul femeii e acasă să facă copii și să gătească, nu aicea pe front.

          Femeile l-au sărutat pe obraz și s-au făcut nevăzute la adăpostul pădurii. Prezența patrulei fiind descoperită, cei 6 soldați s-au retras către tranșee. Puțin după ce au ieșit din pădure au fost reperați de 3 dintre tancurile rușilor. Rușii, cu orgoliul distrus, beți și nebuni de furie, au deschis focul asupra patrulei. Trăgeau cu tunurile de pe tancuri și nu cu mitralierele, oferind astfel șansă românilor să scape. În haosul creat, bubuituri încâlcite cu iz de moarte, soldatul Vasile a fost rupt în două de un proiectil, iar un altul a fost strivit între șenilele unui monstru de metal în timp ce se ascundea într-o groapă săpată de un obuz. Românii, prost echipați, nu dispuneau de pușcă anticar dar aveau în schimb sticle de cocteil Molotov. Grigore a produs ravagii cu două astfel de sticle: echipajul a părăsit imediat tancul incendiat. Observând tancurile rusești, românii din spatele liniilor au crezut că a început un atac masiv și astfel au deschis foc de artilerie cu tot armamentul din dotare. Prinși la mijloc, Zamfir și restul soldaților au decis să se retragă din nou printre copaci pentru a supraviețui furiei conaționalilor.

         

Dânsele

 

          Cei patru supraviețuitori fugeau de măcel fără a privi îndărăt. În fruntea lor era Zamfir care își așeza din când în când pe ceafă, urmare a unui tic din copilărie, căciula de astrahan. Războiul lor părea a se purta în altă parte, într-o altă lume a ororilor și a neputinței. Cu cât fugeau mai mult, cu atât sufletul lor era mai împovărat. Întunericul se așternu din nou, subtil, peste crengile copacilor împodobite cu alb, iar gerul sclipitor începu să muște din oase. Buhu descoperi o poiană pe hartă și își chemă camarazii.

          Porniră în acea direcție cu gândul să își facă culcuș peste noapte în poiană, urmând lumina călăuzitoare a singurului felinar. De nicăieri, se stârni un vânt aspru, în rafale, purtând cu el sunet de clopoței și tânguire de lup. Zamfir se înfioră și se opri pentru o vreme în loc, ascultând cu atenție, cu inima și cu spiritul încordate. Ceilalți îi întorc, de asemenea, priviri care trădează teamă și deznădejde. Sprijinit de un copac, îndreptă felinarul german în toate direcțiile, dar nu văzu decât umbrele lungi ale crengilor pe zăpada neatinsă. Scâncetul lupului crescu odată cu vântul și se auzi împreună cu el și un râs cristalin, un râs inocent, de fetișcană pusă pe șotii. În locul în care s-a sprijinit de copac pantalonii îi sunt îmbibați, nefiresc, de un lichid cald. Duse lumina în acea direcție și observă un lichid roșu scurgându-se lent pe tulpină, din el ridicându-se aburi. Încercă cu degetul. Cineva, dar nu reuși să ghicească glasul, îi șopti că acel lichid este sânge. Zgomot de metal, de arme pregătite pentru asalt. Lumina felinarului urcă de-a lungul tulpinii și întâlni în calea sa o mână întinsă, crescută în interiorul copacului, iar de la baza acesteia sângele începu să curgă din ce în ce mai vârtos, șiroaie. Dar mâna nu era moartă, mâna se mișca de parcă ar vrea să îl înhațe, iar Zamfir se dădu doi pași înapoi împleticindu-se și ciocnindu-se de caporal!
          —  Ferească Dumnezeu! exclamă caporalul, apoi începu să se roage șoptit. Tatăl nostru carele ești în ceruri, sfințească-se numele Tău, vie împărăția…

          —  Tatăl vostru nu este aici! zise certăreț aceeași voce cristalină, de fetișcană, iar crengile copacilor se scuturară nervos, cu freamăt, ca de un blestem vechi.

          —  Zamfire, ridică-te! Zamfire! Urlă caporalul și îi aplică o palmă peste obraz, apoi încercă să îl ridice de braț. Trebuie să plecăm de aici!

          Zamfir, năuc, nu înțelegea ce are caporalul cu el. S-a ridicat anevoie. Au început să alerge cu toții către poiană. În goana lor necăjită treceau pe lângă alte mâini ieșite din copaci. Mâinile urmăreau să îi prindă, din ce în ce mai multe, din ce în ce mai agresive: se agățau de hainele lor, de picioarele lor, de părul lor, de luciditatea lor, erau vânați de spirite neliniștite, erau vânați de propriile lor umbre. Zamfir capitulă în fața propriilor sale convingeri, în fața propriilor săi subalterni pe care trebuia să îi conducă către victorie. Zamfir fu țintuit de scoarța unui copac. Grigore și Buhu se străduiseră să îl elibereze pe prizonier lovind mâinile cu patul puștii, dar efortul era în zadar, trunchiul copacului s-a deschis și sergentul a fost tras înăuntru de acele degete avide de suflete. Cu ultimele puteri, Zamfir a urlat din toți rărunchii înainte să se piardă într-un baltă de sânge înconjurat de nenumărate brațe. Recunoscuse acea mână murdară de noroi, înghețată, întinsă.   

          Vântul se opri, vocile se opriră, întruchipările dispărură ca din senin. Caporalul, împăcat cu sine ca o pasăre jumulită, adună restul oamenilor și își continuară itinerariul. Nu găsea nici o explicație logică pentru evenimentele la care tocmai fusese martor.
Încoți în mintea sa pentru prima dată ideea că ceva demonic, necurat îi urmărește. Se întoarse în timp, la copilăria sa, la acea seară de toamnă. Căruța în care se afla cu bunicul său – un vânzător renumit de covrigi prin satele vecine, se opintise pe un deal, în mijlocul drumului, iar caii fornăiau neliniștiți. Era o ceață de nici focul nu ar fi fost în stare să o străbată, iar el era un copilandru fricos. Bunicul său smucise hamurile și biciuise caii, dar în zadar căci animalele nu se clinteau, ba dimpotrivă, păreau a da înapoi, speriate. Atunci, bunicul său strigase curajos, făcându-și semnul sfânt: „Nici salca nu este pom,/ Nici dracu’ nu este om. Ptiu, drace! Ucigă-te-ar toaca popii!” După aceste cuvinte ceața se ridicase ca prin farmec, iar în mijlocul răspântiei, mârâind primejdios, dezvelindu-și colții, un câine mare și negru îi privise țintă câteva clipe, apoi dispăruse în zare cu coada între picioare. Copilandrul simțise că inima îi bate cu atâta putere încât avea să-i explodeze, iar restul călătoriei avea să îl parcurgă ascuns sub coviltirul din bumbac fără a scoate o vorbă. Același sentiment îl încerca și acum, simțea în toată ființa sa fiorul acelei seri, fiorul duhurilor întunecate, al celor nefirești și al terorii.  

          Poiana era de acum în fața lor, iar luna lumina troienele adunate ca un parapet la marginea ei.

          —   Voi vedeți asta? zise Grigore cu gâtlejul uscat.

          Cât era poiana de lungă, pământul  nu era acoperit de zăpadă, ori iarbă, ori vreo urmă de animal. Pământul era carbonizat, scorojit și uscat ca într-un miez de vară. Ca și cum acel pământ ar fi fost ars intenționat. Grigore zâmbi nesigur, dar picioarele oricum nu îl mai ascultau.

          —   Probabil nemții au folosit un aruncător de flăcări, răspunse Buhu scoțând din husă lopata militară. Uite cât de ușor se sapă, constată el înfigând lopata în pământul jilav. Cel puțin nu ne chinuim să săpăm șanțurile.

          Grigore gândea că niciun mormânt nu s-ar săpa mai ușor. Buhu vorbea mult, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic cu sergentul, însă vorbele sale treceau peste capetele prietenilor săi de arme care îl priveau cu un soi de milă. Știau că nu vor apuca să sape tranșeele în care să se adăpostească. Caporalul trase un fum din țigară, apoi îi întinse chiștocul lui Grigore. Acesta refuză ferm. În schimb, scoase din raniță o ploscă din aluminiu învelită în păr de animal.

          —   O am de la tatăl meu, mormăi el după ce înghiți lacom o gură de apă. Mama spune că mi-a lăsat-o când eram un zgâmboi, eu nu l-am cunoscut niciodată că a murit în primul război la Răcoasa, fie-i țărâna ușoară!

          —   Și eu aveam o poză de la Irina, logodnica mea, dar am pierdut-o la începutul luptelor, grăi cu amar caporalul.

          —   …să muncesc numai eu! se auzi și glasul lui Buhu din apropiere printre lopețile de pământ aruncate.

          —   Ia o pauză, Buhule!

          —   Daa… de parcă săpați voi șanțurile, șuieră acesta printre dinți, apoi își strânse paftaua din bronz a pantalonilor.

          —   Ce-i acolo? întrebă Grigore mișcându-și capul în dreapta sa.

          —   Unde? întrebă și caporalul și apăru lângă el.

          În centrul poienii, pe pământ, jos, strălucea o monedă de aur ca o bijuterie pe fundul unui puț. Buhu lăsă lopata din mână, sări din groapa de câțiva centimetri pe care o săpase, luă moneda și se întoarse la cei doi. O studiară curioși pe ambele fețe, dar inscripțiile de pe monedă erau într-o limbă despre care nu posedau cunoaștere. O tobă țărănească începu să bată frenetic în apropiere și caporalul simți o atingere delicată pe umăr deși în spatele său nu era nimeni. Din pământul carbonizat începu să se ridice praf de jur-împrejurul lor. Într-un cerc perfect închis își făcură apariția trei sirene ale pădurii. Aveau părul roșu, lung până la călcâie, prin trupurile translucide străbăteau razele lunii, iar frumusețea lor amintea de nefericirea tuturor bărbaților din lume. Aveau chipurile zâmbitoare, de copilandre ce alungă șerpii din mlaștini, aveau cunună din garofițe de Piatra Craiului ce le acoperea fruntea și dansau complet goale, zburdalnice până la delir. Cu brațele întinse, pe ritmul tobelor, au strâns cercul în jurul soldaților până când aceștia s-au adunat spate în spate.
          —   Buhu, vino înapoi! urlă caporalul speriat.

          Dar Buhu era vrăjit, în transă așa cum numai un pește poate fi legat de adâncurile unui ocean fără sfârșit, își ridicase brațele sale grele primind îmbrățișarea uneia dintre făpturi. Fata, făcând în taină cu ochiul caporalului, îl îmbrățișă tandru pe flăcău și îi așeză capul pe sânii săi. Îl strânse apoi la piept cu atâta putere încât Buhu nu mai putu respira. Se zbătu o vreme lovind cu bocancii aerul, apoi se prăbuși fără viață în colbul ars. Din cerc se desprinse o altă fată. Toba începu să bată și mai puternic, iar sunetul venea direct din seiful Iadului. Caporalul reuși să evadeze cercului, dar fata era pe urmele sale. Tentativa lui era curată disperare. Fata îl prinse de păr, apoi îl izbi ca pe o păpușă din porțelan de un copac. Caporalul icni de două ori și se ghemui precum un vierme la baza copacului. Vru să să se târască, dar fata înfipse în el baioneta armei. Se prăpădi și el la scurt timp. Grigore își făcu semnul crucii, se dezbrăcă de paltonul greu, își privi în ochi frumosul călău, apoi, știind că este la rând, râse cu atâta putere încât i se zgudui burta în valuri. Călăul său își opri înaintarea și așteptă cu mâinile încrucișate. Grigore nu îl dezamăgi și începu dansul călușarilor. Își mișca cu atâta iuțeală și patos picioarele, însoțind vocal prestația, încât ai fi crezut că de asta depinde supraviețuirea sa. Când dansul ajunse la final, fata îl aplaudă și se apropie de el, îi ridică bărbia și îl sărută pe creștet. Ochii lui Grigore se umplură de lacrimi atunci când degetele fetei apăsară peste pleoapele închise. Grigore avu pentru o secundă impresia că un nor negru de insecte îi intră în nări și în ochi, apoi constată ca nu mai vede și că ceva cald și umed i se prelinge pe obraji. Vru să pună o întrebare, dar vocea sa se topi în întuneric și din gât nu îi ieșeau decât zgomote guturale. Ascultă o vreme cum fâlfâitul se îndepărtează și cum toba încetează muzica aceea cutremurătoare, apoi se ridică și bâjbâi după lucruri.

          Zorii acelei zile veniră în final așa cum vine fericirea și pentru săraci și pentru bogați deopotrivă. Grigore avea să fie găsit la marginea pădurii de către soldații ruși. Orb, mut, dar în viață.

          În pădure, doar mâna sergentului mai ieșea îmblânzită din trunchiul copacului, înghețată, întinsă, așteptând alți trecători rătăciți să plătească prețul țărânei și să mulțumească bunului Dumnezeu.

          

Cătălin Lupu

Cătălin Lupu

Născut la 16 martie 1987. Am publicat texte în revistele: Dincoace de pod, Observator Cultural, Opinia, Gazeta SF, Helion Online, Galileo Online. Apărut în volum de versuri cu: Adolescent de-a gata (2007); Antologia Romeo și Julieta la Mizil (2012, 2013), Când omul descoperă tăcerea și focul (2013), Antologia Conexiuni (2014). Premii: Mențiune la Festivalul Internațional de Poezie Romeo și Julieta la Mizil (2012, 2013), Premiul III la Concursul național de proză scurtă Helion (2014). La început de călătorie.

More Posts