Cerul se aprindea la apus, dezvăluind râuri strălucitoare de nori ca niște pene albastre sidefii. În unele locuri semănau cu scoici ciudate și răsucite. Vântul tăios al primăverii târzii împrăștia petalele cu miros diafan ale piersicilor și cireșilor din grădină, purtându-le departe fără încetare de parcă ar fi vrut să le unească într-o îmbrățișare cu stelele care se iveau timid. Cântecul păsărilor răsuna printre copaci ca un vaiet prelung, neliniștit. Câțiva bujori îmbobociți își plecau corolele în fața primelor picături grele de ploaie.

Împărăteasa Xuan privea gânditoare peisajul de pe micul pod de lângă iazul cu crapi argintii. Nu se gândea la ceva anume, doar admira priveliștea. Ieșise afară să picteze, dar la un moment dat se oprise. Nici ea nu știa când. Se simțea obosită și foarte tristă. Viața la Curtea imperială îi răpise fericirea, inocența, iubirea, visele, tot ce avusese bun și frumos, lăsând-o goală pe dinăuntru. Nu fusese niciodată o fire ambițioasă, iar titlul pe care îl primise venise pe neașteptate. Familia ei îi spusese dintotdeauna că zeii norocului și fericirii o binecuvântaseră, însă acel noroc care părea să îi surândă se dovedi a fi doar o fațadă menită să stârnească invidia a sute de femei. În timp, văzuse și ea ce crudă era viața la Curte. Așteptase mulți ani până ca împăratul să vină la ea, aproape își pierduse speranța alături de alte sute de tinere. Toate își uitaseră numele, fiind înălțate de ranguri și titluri fără însemnătate. Crezuse că va muri de singurătate și melancolie. Se refugiase deseori în bibliotecă, dar de la o vreme cărțile acelea începuseră să o plictisească. Autorii lor condamnau tandrețea și iubirea și o țineau întruna cu morala pentru a dobândi nemurirea. Se întrebase de multe ori de ce ar vrea cineva să trăiască veșnic. Poate alții ar fi găsit ușor un răspuns, însă ei nu îi venea în minte decât mai multă singurătate. Tânjea după dragoste sau pentru o companie plăcută. Se rugase să scape din acel loc unde toți oamenii erau singuri și triști, și care când nu aveau ce face își petreceau timpul stârnind intrigi între ei doar ca să fie observați.

Norocul îi surâse încă o dată după moartea soției imperiale. Împăratul era trist și ieșise la o plimbare. Atunci o văzuse și pe ea plângând lângă iazul cu pești. Fiul Cerului crezuse că e îndurerată de pierderea împărătesei, impresionându-l cu pietatea ei, iar la scurt timp îi făcu favoarea de a veni în patul ei. Îi născuse un fiu și primise titlul de Împărăteasă a lumii. I se dăduseră mai multe servitoare și împăratul o vizita mai des, însă tot singură se simțea. Nu avea cu cine vorbi și își îndreptase toată afecțiunea spre fiul ei. Aceasta îi fusese luat și dus în alt palat, aproape de tatăl său, unde cei mai iluștri profesori se ocupau de educația lui. Împărăteasa născu un alt fiu. După al doilea copil, vrăjitoarele de la curte îi dădură vestea că nu va mai putea avea copii, așa că îi dădură motiv împăratului să nu mai treacă pe la dânsa și să-și aleagă alte concubine. Se simțise atunci ca o femeie părăsită. Îndurase trecerea timpului privindu-și fiii de la distanță și rugându-se pentru ei.

Alte concubine îi născuseră băieți Fiului Cerului, însă aceștia muriseră la naștere sau otrăviți de alte femei invidioase. Unele guri dădeau vina pe ea, iar altele din ură, ziceau pe cineva cu care nu se înțelegeau bine. Oricum ar fi fost, multe vărsări de sânge începeau de cele mai multe ori cu niște bârfe fără temei. Suveranul avea peste trei mii de femei, deci nu prea conta care din ele trăia sau murea, mai ales când nici nu le vedea vreodată la chip. Împărătesei îi părea rău de ele și le înțelegea durerea, de aceea nu le pedepsea când vreuna mai îndrăzneață se ridica împotriva ei.

Era sătulă de viața la Curte. Educația primită de fiii ei i-au făcut să se întoarcă unul împotriva celuilalt. Maeștrii care îi pregăteau își urmăriseră interesele, iar pentru asta îi transformaseră în uzurpatori și ucigași. Deși era împărăteasă și mama băieților, nu îi putuse apăra și nimeni nu o ascultase când încercase să intervină. Asta îi dovedise că în acel loc strălucitor, femeile nu aveau nicio putere, doar bărbații care făceau istoria contau.

Fără să vrea, împărăteasa Xuan scose un oftat prelung. Culorile se prelingeau de pe pânza ei. Ploaia se întețea, însă ea nu se mișca. Soarta ei era la fel de imprevizibilă precum vântul care smulgea petalele florilor. Aștepta.

— Stăpână, ploaia e rece, o anunță servitoarea ei credincioasă. Să mergem în pavilionul domniei voastre, vă rog.

Suverana se uită la acea femeie de parcă ar fi văzut-o pentru prima oară în viața ei. Se schimbase prea mult. Copilăriseră împreună și o considera prietena ei, însă după ce primise titlul de Împărăteasă a lumii, relația lor nu a mai fost deloc ca înainte. Nu îi mai putea spune pe nume. Traiul nu fusese ușor pentru Xia. Își pierduse frumusețea de odinioară. Avea riduri adânci și o expresie posacă pe chip.

Servitoarea ținea la stăpâna ei. Deși trecuse multă vreme de când intraseră amândouă la Curtea Imperială, timpul se oprise în loc pentru împărăteasă. Avea chipul frumos de un alb atât de luminos încât părea să radieze o lumină blândă. În ochii ei visători se vedea ceva tainic, strălucind ca țurțurii de gheață în zilele însorite de iarnă. Își mișca ușor buzele, murmurând un răspuns neînțeles, însă o ascultă și se duse în pavilionul ei. Xia era cea puternică, iar Xuan o ființă fragilă care nu putea face față răutăților acelei lumi. De când veniseră acolo, încercase să o scoată în evidență ca să nu aibă și ea soarta celorlalte doamne uitate. Era stâlpul de sprijin al lui Xian, iar secretele pe care le aflase îi oferiseră putere. Cum împărăteasa nu avea ochi și urechi pentru ce se petrecea în jurul ei, trebuia să preia cineva frâiele. Multe decizii erau luate de Xia în secret în numele stăpânei sale. Ca să înăbușe zvonurile de la Curte, servitoarea pusese să fie ucise multe concubine invidioase. Își spunea că face aceste lucruri oribile pentru Xuan și prietenia care le legase cândva, însă îi plăcea să dețină controlul. O făcea să se simtă puternică. Totuși, presimțea o mare schimbare. Nu o mai putea apăra pe împărăteasă dacă Fiul Cerului numea pe altcineva în locul ei. Dinastia avea nevoie de un prinț moștenitor. Miniștrii îi cereau împăratului să o repudieze de câțiva ani.

— Maiestate, în noaptea aceasta ce doriți să faceți? o întrebă Xia, ajutând-o să își schimbe rochia udă. Aș putea vorbi cu eunucul Chong ca să-l îndemne pe suveran să vă viziteze… Încă îi mai puteți oferi un copil dinastiei.

— Nu, Xia, răspunse Xuan obosită, trecându-și un pieptene de jad prin părul lung. Când eram mai tânără, aș fi așteptat cu nerăbdare vizitele Maiestății sale, dar acum nu mai simt nicio bucurie. Am ajuns ca alte femei părăsite, cunosc nestatornicia inimii unui bărbat, însă am avut norocul și bucuria de a fi mamă. Ce altceva aș mai putea cere de la viață? Știi ce mi-au spus șamancele. Nu mai pot avea copii, de aceea e nevoie de altcineva care să-mi ia locul. În noaptea asta mă voi duce la pagodă, vreau să mă rog pentru supușii pe care i-am ignorat din cauza unor sentimente prostești și pentru sufletele fiilor mei. Nu am fost o mamă bună nici pentru copiii mei, nici pentru poporul meu, iar ca să ajung la acest rang, am călcat în picioare alte femei la fel de singure și m-am cățărat peste cadavrele lor doar ca să obțin favoarea Fiului Cerului. Nu am nimic de care să fiu mândră.

— Maiestate, aceste cuvinte mă sperie. Nu trebuie să vă pierdeți speranța. Ce au spus acele bătrâne hidoase se poate să fi fost doar minciuni puse la cale de cele care vă invidiază. Împăratul vă apreciază încă și eunucul Chong mi-a zis că se gândește la domnia voastră. Celelalte soții imperiale nu fac decât să stârnească intrigi, iar dacă vreuna dintre ele ar ajunge împărăteasă, știți bine că și-ar înălța toată familia în rang, iar rudele lor ar ocupa posturile cele mai mari în ministere. Multe au origine umilă. Copilul unei astfel de femei nu va fi ales ca moștenitor imperial. Credeți că vreuna s-ar gândi să ajute poporul și să fie un model pentru toate femeile? Ele luptă doar pentru bunăstarea lor. Împăratul e silit de miniștri să numească o altă împărăteasă… Domnia ta încă mare ai putere. Arată-le că nu te pot da așa ușor deoparte.

Xuan oftă adânc, iar Xia înțelese că se resemnase. Celelalte soții și concubine încercau să se facă plăcute, purtau veșminte bogate, în părul ridicat în cocuri minunate aveau diferite bijuterii. Mereu încercau să atragă atenția, profitând de nepăsarea suveranei. Însă împărăteasa renunțase la acele podoabe. Strălucirea lor nu o mai impresiona. Nu o mai interesau lucrurile de la Curte. Femeia își luă fluierul de bambus și străbătu pe întuneric distanța scurtă de la pavilionul ei spre pagodă. Xia și alte două servitoare o urmară, aducând felinare.

În templu nu era nimeni. Doi eunuci păzeau pagoda, dar știind că doar împărăteasa venea acolo în fiecare noapte, o lăsară să se roage și să mediteze singură. Credeau că face asta pentru ca împăratul să se întoarcă la ea. Xuan intră înăuntru și îngenunche în fața statuilor zeităților. Nu simțea nevoia să se roage. Stătu câteva ore privindu-le chipurile inexpresive. Căldura de la lumânări o sufoca. Se ridică și deschise o ușă.

În mod ciudat, nu găsi pe nimeni acolo, nici pe eunuci, nici pe servitoarele ei. Se gândi că poate se întorseseră la pavilion. Aerul răcoros de pe hol o mai învioră puțin. La capătul coridorului se vedeau luminile slabe ale unor felinare. Se duse într-acolo, dar se trezi afară. Nu era nimeni. Ploua torențial și fulgerele împânzeau cerul. Împărăteasa stătea nemișcată, privind norii. Printre ei i se părea că distinge dansul furios al unor dragoni. Era înspăimântată și fascinată totodată. Nici nu simțea răceala picăturilor de apă. Furtuna nu dură mult. Cerul se însenină, lăsând să se vadă o lună mare și frumoasă ca un giuvaier de preț. În asemenea nopți, legendele spuneau că se arată creatura tao-tie care are dorința de a poseda și înghiți luna. Oamenii din popor se temeau de acest monstru, de aceea făceau ritualuri de protecție. Chiar și vrăjitorii de la Curte ținuseră astfel de ritualuri de îndepărtare a demonilor. Din pământul umed se ridicau fuioare de aburi, până când grădina și treptele pagodei se acoperiră de o ceață groasă. Xuan avea impresia că plutește deasupra norilor. Se simți pătrunsă de o fericire lăuntrică. Își duse fluierul de bambus la buze, închizând ochii și începu să cânte o melodie veche, pe care credea că o uitase după moartea mamei ei.

Alături de ea mai cânta o pasăre. Femeia deschise ochii și văzu deasupra pagodei, zburând în cercuri largi, o pasăre strălucitoare uriașă. Capul îi era ca de lebedă cu o creastă aurie, asemănătoare unei coroane și avea un cioc roșu de rândunică, iar coada în cinci culori părea că se desprinde direct din cerul nopții. Phoenixul se lăsă deasupra împărătesei, învăluind-o cu aripile sale calde, apoi își luă zborul din nou, lăsând în poala ei o piatră mare, rotundă. Xuan o luă în mână.

— Maiestate! Maiestate!

Cineva o striga. Vocea îi era cunoscută. Își deschise ușor ochii. Nu era sigură de ce se întâmplase. Se simțea amețită.

— Ce e, Xia? Eram la templu… Am văzut dragonii și pasărea Feng huang.

— Maiestate, v-ați pierdut cunoștința la templu. V-am adus în pavilionul domniei voastre. Ați fost tare bolnavă. Nu vă mai scădea febra. Am crezut că poate v-a otrăvit cineva sau vi s-au făcut vrăji. Chiar împăratul a venit să vă vadă când a auzit că sunteți pe moarte și a adus cei mai buni medici ai săi. Aceștia au aflat că sunteți însărcinată și vestea s-a răspândit în toată Curtea imperială.

— Sunt însărcinată, murmură Xuan, ivindu-i-se pe chip un zâmbet firav, neîncrezător.

— Suveranul a fost tulburat când a aflat despre asta. Credeam că sunteți în pericol de moarte, căci mă temeam să nu dea ascultare concubinelor care vă ponegreau, zicând că l-ați înșelat pe Fiul Cerului. Noroc că Maiestatea sa nu le-a vizitat în această săptămână, fiind îngrijorat pentru mult iubita lui soție. A vorbit cu eunucii de la templu, ba chiar și cu astrologii și vrăjitorii ca să tălmăcească întâmplarea. Toți i-au zis cam aceleași lucruri. Anume că au văzut dragonii dansând în nori și pasărea Feng huang, iar asta înseamnă că se va naște un mare suveran și că va urma o pace lungă pe pământ. Astrologii au zis că au citit în astre că vom fi binecuvântați cu un împărat, iar vrăjitorii au vorbit cu zeii. Au ținut deja ritualul prin care îl rugau pe zeul Zhang Xian să trimită o săgeată câinelui ceresc Tian gu prin care să îi ceară ca noul născut ce vine pe lume să fie băiat. Răspunsul a fost unul bun. Să trăiești zece mii de ani, stăpână!

Împărăteasa abia o auzea pe Xia. Veștile primite o bucurau peste măsură, dar avea unele temeri. Dacă era băiat, iar asta părea să fie sigur, atunci avea să fie luat de lângă ea, crescut și educat de împărat și de oamenii lui. Și-ar fi dorit să aibă o fetiță, însă asta nu ar fi bucurat pe nimeni, căci toți așteptau un prinț care să le dăruiască prosperitate și pace. Se hotărî să aibă încredere în zei. Se puteau întâmpla multe până la nașterea copilului.

— Unde e piatra? își aminti Xuan deodată.

— Piatra… Iertați-mă, Maiestate! Servitoarea voastră merită o sură de lovituri cu varga, se tângui Xia, lovindu-se cu fruntea de podea. Credeam că piatra era blestemată și că a fost cauza îmbolnăvii de care ați suferit. Am încercat să scap de ea…

— Ai aruncat-o? întrebă speriată împărăteasa.

— Da, dar am găsit-o a doua zi în camera domniei voastre. Atunci chiar nu mai aveam nicio îndoială că e ceva necurat la ea. Am vrut să o topesc în foc, am aruncat-o într-un iaz, am îngropat-o… Totul a fost degeaba. M-am dus la o vrăjitoare, iar aceasta mi-a zis să las piatra unde e și să aștept. Așa am făcut. Piatra e lângă vasul cu flori. Nu am mai atins-o.

Suverana luă piatra în mâini, privind-o cu atenție. Nu vedea nimic deosebit la dânsa, dar în palmele ei o simțea caldă. Xia o lăsă să se odihnească. Totuși, Xuan nu putea dormi. Rememoră ce se întâmplase cu zece zile în urmă. I se părea că uitase ceva important. După zborul păsării minunate, visase o grădină cu un lac cu flori de lotus. Mai văzuse ceva acolo, însă oricât încercă, nu reuși să își amintească. Știa că era ceva trist, de aceea se trezi vârsând lacrimi amare.

Situația ei față de celelalte soții și concubine nu se schimbase. Ele veniseră să o felicite, aducându-i daruri. Xia verifica orice primea stăpâna ei. Nici nu se arătă mirată când descoperi că majoritatea acelor daruri, de la bijuterii până la rochii, erau otrăvite. Nu îi spuse împărătesei despre asta ca să nu o îngrijoreze degeaba, dar vinovatele fuseseră pedepsite cu moartea. Cea mai rea dintre ele era Daji, un trofeu al împăratului de la ultima lui cucerire. Devenise favorita lui și scăpase de multe concubine, de aceea servitoarei i se părea ciudată purtarea ei liniștită. Când Daji auzise de sarcina suveranei doar râse, închizându-se în palatul ei. Xuan nu se arătase afectată. Își petrecea zilele cântând sau citind cu voce tare, fără să se gândească la răutățile din jurul ei. Începuse să zâmbească tot mai des. Deși toată lumea se aștepta la un băiat, ea spera în secret la o fetiță.

Recoltele erau bogate în acel an, nu fuseseră inundații și mâncare era din belșug. Toate acestea oamenii le puneau pe seama prințului încă nenăscut. În multe sate se arătaseră dragoni, ba chiar și un qilin. Poveștile circulau în toată splendoarea lor, de fiecare dată mai vii, mai fascinante. Singura care nu se bucura deloc era Xia. Servitoarea aflase că Daji încerca să-l țină pe împăratul Zhou departe de stăpâna ei, iar asta fără prea mare efort, căci el părea complet vrăjit de ea și i-ar fi îndeplinit orice dorință. În fiecare dimineață, femeia o vedea pe Daji pe podul de lângă iazul cu carași, privind ore în șir spre palatul împărătesei, uneori urmărind-o de departe cum aceasta se dădea în leagănul de trestie, cântând la un fluier de jad. Avea o presimțire rea.

Într-o zi, Xia căra apă de la fântână, când îi ieși în cale Daji, zâmbind din spatele unui evantai din pene de păun cu aur. Frumusețea ei era dincolo de cuvinte. Ochii ei o cercetau din cap până-n picioare. Servitoarea îi făcu o plecăciune adâncă, dar când se grăbi să se întoarcă, concubina o prinse de braț, invitând-o să bea cu ceai împreună. Cererea pe cât era de neașteptată, pe atât de ciudată. Cunoștea capriciile lui Daji, nici împăratul nu îi putea refuza nimic, totuși, mereu avea un motiv ascuns pentru a face ceva și niciodată cu bune intenții. Totul era în avantajul ei. Xia o urmă spre pavilionul ei.

— Toată Curtea e agitată, murmură Daji, fără să îi ofere ceai. Șamanii, astrologii, țăranii, vagabonzii… toți sunt încredințați că vor avea cel mai măreț conducător care le va aduce pacea și prosperitatea. Dacă cineva îndrăznește să se îndoiască, suferă pedepse cumplite și semenii lui îl consideră un blasfemiator și un om care e împotriva suveranului. Am aflat că o asemenea ceartă a avut loc într-un sat de lângă Fluviul Galben, iar țăranii aceia proști s-au ucis între ei doar pentru că fiecare avea o părere diferită. Dar știi ceva… și eu mă îndoiesc de venirea pe lume a acestui mare împărat. De ce nu se gândește nimeni că poate va fi o fată? Ah, însă dacă va fi o prințesă, împărăteasa își va pierde titlul, multe concubine o vor îndepărtată și miniștrii vor cere repudierea ei. Pentru mine nu are importanță ce va fi copilul. Situația mea e favorabilă, iar gândurile lui Zhou pot fi ușor schimbate. Nu îți poți ocroti la nesfârșit stăpâna.

Daji o lăsă singură pe Xia în fața pavilionului ei. Servitoarea se minuna de îndrăzneala concubinei de a-i spune împăratului pe nume. Femeia aceea șireată avea ochi și urechi peste tot, deși nu avea voie să părăsească gineceul imperial. Nu o putea acuza pe Daji. Fiul Cerului nu ar fi ascultat niciodată acuzațiile care i se aduceau. Bănuia că e sub farmecele acelei frumuseți. Oricum, în cuvintele ei simțise un ton amenințător. Nu se gândise că pruncul ar fi putut fi și fată. Se încrezuse orbește în spusele șamanilor și ghicitorilor de la Curte. Câteva vorbe aruncate de favorită îi sădiră sămânța îndoielii în suflet.

Zilele treceau și Xia nu putea uita discuția cu Daji. Era îngrijorată. Stătea adâncită în gânduri, tresărind la râsetele lui Xuan, care nu avea nicio grijă. Hotărâse să-și riște viața pentru împărăteasă și să sfideze voința Cerului. Trebuia să se asigure că bebelușul avea să fie băiat. Pe lângă leacurile pe care i le dădea lui Xuan ca să nască un fiu, îi dăduse ordin unei servitoare de încredere să caute femei însărcinate cam în aceeași perioadă cu stăpâna ei. Aceasta găsise două, aducându-i la cunoștință însă că proveneau din familii de țărani. Xia nu avea de ales. Acum trebuia să aștepte nașterea copilului, rugându-se să nu fie nevoită să-și pună planul în aplicare.

Zăpada cădea întruna când Xia auzise că ambele țărănci născuseră câte un băiat. După două zile friguroase, împărăteasa intrase și ea în durerile facerii. Se făcea seară deja, dar durerile ei nu încetau și sângera mult. Abia după miezul nopții născu o fetiță.

— Arată-mi copilul! îi ceru Xuan cu o voce stinsă.

Xia se mișcă repede. Înveli bebelușul într-o păturică și i-l arătă mamei. Pe fruntea fetiței din partea dreaptă până pe tâmplă și obraz era un semn alb ca zăpada sub formă de dragon. Xuan zâmbi, arătându-i bebelușului o bilă din jad alb pe care acesta o prinse în mânuța lui mică. Unui nou-născut i se dădea la naștere o bilă de jad ca să-i poarte noroc, iar împărăteasa ceruse să i se sculpeze în ea un lotus și o pasăre feng huang. Era încântată de curiozitatea micuței.

— Felicitări, Maiestate! E băiat. Să trăiți zece mii de ani!

Xuan sorbi din ochi copilul, vrând să-l ia în brațe ca să-și întipărească în minte toate trăsăturile lui. Xia o certă.

— A fost o naștere grea, Maiestate. Aveți nevoie de odihnă. O să dau copilul doicilor să îl hrănească și vi-l aduc imediat ce vă treziți.

Fără să mai asculte protestele stăpânei, servitoarea îi făcu un semn scurt din cap moașei, apoi se duse în camera ei, așteptând-o. Orele treceau și femeia nu mai venea. Xia începea să se gândească la ce era mai rău. Totuși, după două ore veni și moașa, aducând cu sine băiețelul luat de la familia de țărani.

— Ia copilul ăsta și du-l departe de aici! îi porunci Xia, dându-i fetița. Ești liberă să ieși din palat, dar la fel ca înainte, nu trebuie să afle nimeni de copil. Aurul ăsta îți va fi suficient pentru câțiva ani. Nu ai voie să povestești nimănui ce s-a întâmplat azi aici, altfel vei muri. Îți dau mâncare și o ploscă plină cu vin. Du-te și fie să nu ne mai întâlnim vreodată!

Femeia făcu o plecăciune adâncă, mulțumindu-i pentru generozitate și plecă, urmărită până la ieșirea din palat de Xia. Unul dintre ofițerii care păzeau porțile la acea oră târzie era chiar fratele servitoarei, iar el o ajuta de fiecare dată, fără să întrebe măcar de ce, pentru că datorită ei familia lui se ridicase în rang. Oricum, păzea o poartă foarte rar folosită, iar gardienii stăteau degeaba mai tot timpul, în plus, trecuse Anul Nou, dar ei încă sărbătoreau cu vin ca să se mai încălzească. Moașa trecuse fără probleme și imediat ce ieși în oraș, Xia trimise un asasin pe urmele ei. Dacă făcea sau spunea ceva, acesta avea datoria de a o executa, de fapt, trebuia doar să aștepte ca ea să plece din oraș, apoi urma să o ucidă oricum. Xia nu o putea lăsa să trăiască.

O prinseră zorile pe servitoare. Tremura de teamă. Băiețelul se trezise, dându-i de știre că trebuie schimbat și hrănit. Îl dădu unei doici, după care se duse să o vadă pe împărăteasă. Acolo o găsi pe Daji, uitându-se la stăpâna ei care dormea adânc.

— Toată Curtea a auzit vestea, îi răspunse Daji la întrebarea nerostită. Am venit să o felicit, însă văd că are nevoie de odihnă. Transmite-i urările mele de bine. Voi veni altădată.

Concubina plecă, lăsând-o nedumerită pe Xia. Înainte să se ducă la pavilionul ei, aceasta îi aruncă o privire răutăcioasă din care înțelese că bănuia sau aflase ce făcuse. Xuan nu arăta că s-ar simți mai bine, ba dimpotrivă. Avea obrajii roșii de la febră și broboane de sudoare îi acopereau fruntea. O durea stomacul și spatele, dar primul lucru pe care îl spuse când deschise ochii era că vrea să-și vadă copilul. Xia îi aduse băiețelul.

Acesta începu imediat să plângă în brațele suveranei. Xuan se încruntă, verificându-i fruntea. Nu avea niciun semn alb în formă de dragon. Acela nu era copilul ei. Femeia începu să tremure.

— Unde e copilul meu, Xia? întrebă ea cu lacrimi în ochi servitoarea.

— Maiestate, răspunse Xia îngrozită, abia stăpânindu-se să nu se arunce la picioarele împărătesei și să-și recunoască fapta, acesta e copilul domniei voastre.

Xuan oftă, puse copilul jos și se ridică în picioare, ieșind afară în fugă. Era desculță, dar nu simțea frigul și zăpada. Trecu prin grădină și se duse la pagodă. Zeii îi dăduseră copilul, însă oamenii i-l luaseră. Nu mai putea îndura încă o pierdere. Ar fi renunțat la rangul ei doar ca să își poată ține din nou copilul în brațe. Strângea la piept micuța bilă de jad cu numele fiicei ei. Xia o trădase. Zeii erau muți în fața suspinelor și rugăciunilor ei.

Curtea era uimită de purtarea împărătesei. Concubinele începură să vorbească din nou. Daji le încuraja bârfele ca să ajungă și la urechile suveranului. Se auzea prin gineceu că Xuan se purta așa din cauza vinovăției, că avea planuri de uzurpare și că voise să-și ucidă fiul ca să-și pună pe tron amantul, dar micuțul fusese salvat de servitoarea ei. Astfel, Daji îl încurajă să o ucidă pe împărăteasă și pe toți cei care-i țineau partea, inclusiv pe niște miniștri care erau de partea ei și îi susțineau nevinovăția. Fiul Cerului nu avea ochi pentru adevăr, iar în brațele lui Daji nu voia să știe de nimic altceva.

Daji merse ea însăși la pavilionul împărătesei ca să-i dea porunca lui Zhou. Lui Xuan i se luau titlurile și era declarată vinovată de trădare. În temniță ar fi fost forțată să se sinucidă sau ar fi fost condamnată la o sută de lovituri cu varga. Oricum ar fi fost, obstacolul reprezentat de împărăteasă era îndepărtat. Concubina nici nu încercă să-și ascundă fericirea din ochi. Se apropie de mama îndurerată care se ruga în fața zeilor. Era singură. Chiar și în pământ avea să fie singură, asta dacă i s-ar fi permis să fie îngropată și nu lăsată să putrezească în fața trecătorilor. Îi spuse pe un ton mândru hotărârea împăratului.

— Asta ai vrut dintotdeauna, Daji? Să îmi iei locul? Ți l-aș fi cedat cu bucurie. Niciodată nu am tânjit după rangul acesta și nici lacomă nu am fost ca să vreau să-l păstrez. În clipa asta nu mai am nimic. Titlul nu mi-a folosit la nimic când fiii mei s-au luptat pentru putere. Eu nu am putut face nimic. Ce loc înfricoșător e Curtea imperială! Palatul îți ia totul. Oricine intră aici și îl vede nu va mai fi niciodată la fel. Deși împăratul e Fiul Cerului, el e singurul care nu aude vocea zeilor.

— Aș fi putut obține oricând rangul tău, dar puterea pe care o oferă e prea… limitată pentru mine. Împăratul e divinizat din cauza originii sale, nu ai spune totuși că e prea diferit față de un om de rând, nu Zhou cel puțin. Dar eu controlez acest zeu și toți se supun voinței lui, iar el voinței mele. Supunerea se bazează pe teamă. Dacă sunt îngroziți, oamenii nu vor îndrăzni să se ridice împotriva noastră, sau dacă se vor simți ca niște animale încolțite ar putea acționa haotic, iar armatele ar fi nevoite să le verse sângele ca să înăbușe revoltele. Asta dovedește că atâta timp cât ai capul pe umeri, ești în relații bune cu împăratul. Nu te poți încrede în el niciodată. Chiar și cea mai mică șoaptă îți poate decide soarta în locul acesta. Nici nu-i de mirare că toți vor să aibă ranguri înalte și cât mai multă putere. Tu nu ai știut să întorci lucrurile în avantajul tău.

Daji chicoti scurt, făcând-o pe Xuan să își întoarcă privirea spre ea. Erau singure în pagodă, iar concubina nici nu încerca să-și ascundă adevărata înfățișare în fața unei muribunde. Cele nouă cozi roșii ca focul i se unduiau în aer. Chipul ei avea trăsături de vulpe, făcând-o să pară fioroasă, dar fără să-i schimbe în vreun fel frumusețea. În mâna ei se forma o perlă de energie albă strălucitoare.

— Tu ai otrăvit mintea împăratului, demonule! șopti Xuan, simțind cum i se scurge viața din trup.

— Nu, eu l-am făcut să vadă adevărul. I-am arătat cum trăiesc oamenii de rând și suferințele pe care le îndură, i-am spus ce îl va aștepta, dar el se teme de dânșii. Închis în palatul lui, dă banchete, bea încontinuu și caută plăcere în brațele femeilor. Se teme de aceea vrea să uite.

— Iar tu îl încurajezi să verse sânge și să scape de toți cei care i se opun. Dinastia Shang va pieri de mâinile voastre.

— Da, dar tu nu vei apuca să vezi declinul ei, râse Daji, înghițind perla cu energie qi. Am fost miloasă cu tine. Îți voi da șansa să fii îngropată cuviincios.

Demonul plecă, lăsând-o să-și dea ultima suflare. Xuan reuși să iasă din pagodă, dar căzu în zăpada rece. Afară se înnoptase. Omătul cădea pe dânsa, acoperind-o și înghețându-i lacrimile. Se simțea deja ca într-un mormânt. Strălucirea stelelor și a lunii îi lumina chipul alb. Deslușea niște siluete diafane care pluteau în aer pe deasupra pagodei. Nu le vedea, dar le auzea suspinele. Luna îi arăta chipul copilului ei printre ramurile înflorite ale unui piersic.

Acum își amintea clar visul cu lacul cu lotuși. Vedea cum se plimba pe malul lui și florile albe, delicate îi încântau privirea, iar mireasma lor o liniștea. Un pod din pietre colorate răsări de pe marginea malului și se întinse deasupra apei. Femeia se simțea ca și cum plutea deasupra lui, ușoară ca penele unui cocor. Oricât înainta, podul nu se mai termina. Își vedea reflecția în apa limpede, iar de la o vreme o cuprinse neliniștea. I se părea că imaginea de pe suprafața apei se tot schimbă, prefăcându-se în chipurile servitoarelor sau ale concubinelor. Cel mai adesea o vedea pe Daji în forma ei demonică, râzând, apoi pe Xia. Xuan se opri, înspăimântată, uitându-se în urmă. Podul strălucitor se dărâma încet, apele se învolburau, se adunau nori negri și florile de lotus se înroșeau de sânge. Se uită în fața ei și abia atunci văzu capătul podului. Ducea la un mic pavilion înăuntrul căruia într-un bazin rotund plutea un singur lotus alb. Floarea era atât de fragilă încât Xuan se duse imediat lângă ea ca să o protejeze. O tristețe nemărginită îi sfâșia sufletul când o privea. Întunericul se înlănțuia în jurul ei. Bezna o cuprindea, dar nu ar fi renunțat nicicând la micuțul lotus. Deodată, raze aurii străpunseră pânza neagră ca niște sulițe. Floarea creștea în mâinile ei, devenind din ce în ce mai strălucitoare, ca un soare. Totodată, se înălța, îndepărtându-se de Xuan. Lumina ei îndepărtă întunericul, care se retrăgea ca un animal rănit printre umbre. Grădina revenea la viață. De undeva se auzea un cântec minunat. O pasăre stacojie luă lotusul auriu în cioc și îl lăsă lin pe luciul apei. De acolo începu să plutească spre mal pe spinarea unei broaște țestoase negre. Când ajunse pe pâmânt, dintre copaci își făcu apariția un tigru alb imens, iar dintre ape ieși un dragon albastru. În mijlocul lotusului auriu stătea o tânără care îi zâmbea lui Xuan.

— Yue Hua! rosti ea numele prințesei, apoi se stinse cu un zâmbet înghețat pe buze.

Departe, femeia care luase copilul împărătesei nu auzise de moartea acesteia. Cutreiera sate și orașe, cât mai departe de capitală. Mergea de-a lungul Fluviului Galben. Voia să îi dea ascultare servitoarei care îi dăduse aurul, dar îi înțelese intențiile din prima noapte, când se cază la un han și gustă din vinul pregătit de Xia. Licoarea îi arse gura și gâtul, dar femeia îndură durerea cu stoicism. Era mută de acum și cum nu știa să scrie sau să citească, nu mai putea spune nimănui ce se petrecuse la palatul imperial. I se poruncise să ucidă copilul, însă nu avusese ocazia. De fiecare dată când voia să îl abandoneze pe vreun drum pustiu sau o cărare neumblată, mereu apărea de nicăieri câte un călător care dorea să o însoțească până la cel mai apropiat sat sau oraș. Nu voia să atragă atenția asupra ei, așa că le accepta ajutorul. Pe unde trecea, casele erau ornate cu felinare sau panglici roșii, rămase încă de la sărbătoarea Anului Nou. Țăranii legau fâșii de pânză roșie pe la porți ca să alunge creaturile nian care veneau noaptea din munți ca să devoreze copiii, animalele sau oamenii. Apăreau în preajma primăverii, când mai erau semne ale iernii.

În astfel de nopți, nimeni nu dormea liniștit, nici măcar la hanuri. Femeia știa că luminile vor rămâne aprinse și la cel mai mic zgomot care venea de afară, oamenii ar fi început să țipe și să facă zgomote puternice ca să sperie demonul. Cei mai mulți preferau să se baricadeze în propriile case alături de animale și să stea de veghe. Totuși, în acele nopți nu ar fi găsit adăpost în casa vreunui țăran, căci nimeni nu voia să atragă pericolul, mai ales când știau că nian preferă copiii. Prin urmare se duse la un han. Moașa nu putea mânca din cauza durerii, iar țipetele fetiței nu le putea suporta. Copilul nu mâncase de vreo două zile. Spera să moară de foame deja, dar micuța era prea încăpățânată. În noaptea aceea trebuia să scape de ea. Ascunse bebelușul în haina ei groasă și pe la apusul soarelui ieși din han, ferindu-se pe cât posibil de privirile curioșilor. Reuși să treacă în fugă de porțile orașului și să ajungă lângă pădurea din apropierea Muntelui Dragonului de Jad. Voia să se întoarcă repede la han de teamă să nu o prindă vreuna dintre creaturile nian, mai ales că erau aproape de munte. Plănuia să ofere bebelușul ca sacrificiu, astfel, dacă trupușorul mort era găsit cumva, putea da vina pe demoni sau pe animalele flămânde, deși se îndoia că va bănui cineva ceva. Nimeni nu întreba de morți.

Femeia se ascunse vederii printre crengile unei sălcii înghețate și își scoase cuțitul încrustat cu jad și aur de la Xia. Îi părea rău că minunăția aceea urma să fie pătată de sânge nevinovat, dar apoi se gândi că ar putea arunca fetița în râu. Lespezile de gheață ar fi tras-o sub ele și dacă frigul continua, trupul nu ar mai fi ieșit la suprafață decât la primăvară. Totuși, semnul acela de pe fruntea copilului o speria. Se temea de o pedeapsă divină. Crestă pielea bebelușului care urla, dar când se pregăti să îl arunce în apa rece, o lamă ascuțită îi tăie gâtul și femeia se prăbuși în zăpadă, sângele prelingându-i-se în apa râului. Asasinul o prinsese în sfârșit singură și își îndeplinise ordinul. Își ridică încă o dată sabia ca să ucidă bebelușul, dar atenția îi fu atrasă de niște zgomote care veneau de la marginea pădurii. Niște ochi ca jăraticul îl urmăreau de la distanță, iar albul zăpezii îl lăsa să observe statura uriașă a creaturii. Capul de leu se mișca greoi pe trupul de taur. Asasinul nu apucă să facă vreun pas înapoi, căci nian îi sfâșie gâtul și începu să-l devoreze.

Bestia mâncă trupurile moarte ale moașei și asasinului, apoi își îndreptă atenția spre copilul care adormea din cauza frigului. Dinspre oraș, își făcea cu greu drum prin nămeți o bătrână, iar în urma ei venea un tânăr bărbat. Nian îl recunoscu pe zeul Fluviului Galben. Privi fetița și suflă un aer cald asupra ei, silind-o să se trezească supărată, apoi se ascunse în apa râului. Țipetele ei o atraseră pe bătrână și aceasta o luă cu sine, încălzind-o. Femeia nici nu observase petele de sânge din jurul coșulețului copilei. Acestea se acopereau cu omăt proaspăt, ștergând urmele celor doi nenorociți.

Cum asasinul nu mai venise să îi spună că își îndeplinise treaba, Xia nu se mai îngrijoră în privința fiicei împărătesei moarte. Își dăduse seama că nu voia să mai slujească pe cineva mai slab decât dânsa, așa că intrase în slujba lui Daji, pe când celelalte servitoare ale lui Xuan, fuseseră date afară din palat. După ce o îngropaseră pe împărăteasă într-un mormânt simplu de piatră, se părea că toți uitaseră de ea, iar în cea de-a doua zi, în locul doliului, toți vorbeau despre cea care îi va lua locul. Toată Curtea știa că Daji va lua coroana. În secret, Xia adusese corpul neînsuflețit în încăperea subterană de sub pagoda unde își petrecea timpul fosta ei stăpână. Nimeni nu știa de asta, nici chiar Daji. Xia nu suporta ca vechea ei prietenă să fie uitată într-un mormânt neînsemnat, de aceea își riscă viața ca să o aducă acolo, apoi, ca să nu atragă atenția și să intre cineva la bănuieli, blocă intrarea secretă cu statuia unui zeu. Doar atât putea să mai facă pentru ea.

Totuși, la câteva zile după aceea, lucruri ciudate au început să se întâmple în jurul pagodei. Servitoarele ziceau că aud pe cineva tânguindu-se sau cântând la fluier. În nopțile cu lună plină, templul era învăluit în ceață și pe acoperișul lui, stătea o femeie îmbrăcată în alb. Plângea și întreba pe oricine trecea pe acolo unde e copilul ei, arătându-i o bilă din jad alb. La început erau servitoarele și cele care îndrăzneau să-i răspundă că nu știu sau spuneau vreo minciună, bila strălucea și ele mureau pe loc. Nimeni nu știa că fantoma împărătesei fusese adusă acolo de piatra magică dată de pasărea Feng Huang. Vrăjitorii de la Curte au venit să facă sacrificii și să îndepărteze spiritul răuvoitor al lui Xuan, fără folos însă. La scurt timp, ceața care învăluia pagoda acoperi și pavilioanele fostei împărătese. Speriat de ce se putea întâmpla dacă fantoma l-ar fi întrebat și pe el unde era copilul ei, împăratul decise să se mute din capitala Yin.

După mutarea suveranului, oamenii din vechea capitală au scornit fel și fel de povești despre această întâmplare. Palatul era învăluit de ceață, iar lor nu le zise nimeni de ce. În fiecare noapte cu lună plină cineva din oraș murea. Toți spuneau că fantoma fostei împărătese blestemase familia imperială și pentru că nu-i mai oferea nimeni sacrificii, aruncase blestemul asupra orașului. Uneori o vedeau noaptea bântuind străzile pustii. Unii jurau că în jurul ei mai erau fantomele unor copii morți la palat. Poveștile despre cruzimea ei se auzeau chiar și la noua capitală, îngrozind-o pe Xia. După câțiva ani, în vechea capitală a imperiului nu mai rămăsese nimeni. Oamenii se mutaseră din oraș, lăsându-l părăsit, pradă amintirilor pe care voiau să le uite. O vreme, servise ca adăpost hoților și uzurpatorilor. Nimeni nu auzise de moartea lor, nimeni nu uitase cu adevărat de Împărăteasa de Jad. Sălașul fantomei devenise mormântul tuturor celor care treceau pe acolo.

 

Mihaela Curaleţ

Mihaela Curaleţ

Numele meu e Mihaela Curaleţ. Am 21 de ani. Sunt din Suceava. Scriu de când eram mică, dar nu m-am gândit vreodată să public. E mai mult ceva ce ţin doar pentru mine (îs mai egoistă, n-am ce face). Nu prea mă pricep să mă descriu. Când vine vorba de aşa ceva parcă aş vorbi despre o altă persoană. Am mulţi scriitori preferaţi, în pricipal cei care scriu fantezie: J.K.Rowling, Sarah J. Maas, Rick Riordman, Wilbur Smith etc. Dar preferatul meu e Haruki Murakami, deocamdată.

More Posts