GSF59 ban01-650

        

          Cu tot mersul meu sportiv, simt cum frigul începe să mă pătrundă. Îmi strâng mai abitir pe lângă mine haina cu care am plecat de la birou: elegantă, dar total nepotrivită pentru o astfel de vreme. Am lăsat maşina pe strada principală, gândindu-mă că pe uliţele laterale ar putea fi noroi. Acum îmi pare rău: drumul este perfect. Nu aş fi zis! Este pavat cu piatră cubică frumos aşezată în semicercuri ce alternează în nuanţe de grena şi gri-albăstrui. Lateralele sunt marcate cu câte două şiruri albe. Bine măcar că nu-mi murdăresc pantofii…

          La capătul aleii mă opresc în faţa unui zid viu, din lemn câinesc. Apreciez din reflex că este de două ori cât mine. Caut o „spărtură” când, parcă din pământ, apare o ţărancă zdravănă, roşie în obraji, cu mânecile suflecate şi miros de lapte proaspăt.

          – Da’ matale ce vreai?

          Dau să-i răspund, însă nu mai apuc. Din spatele acesteia se iţeşte o namilă de câine negru tuci. Înţepenesc, abandonându-mă în voia sorţii. Distanţa este aşa de mică, încât nici măcar teama nu are rost…

          – Ce-ai rămas, bre, aşa ’ţăpenit!? Corbule, treci’năuntru! Că domnu’ pare cuminte…

          Deloc convins, „păsăroiul” se dă doar câţiva paşi înapoi şi se aşeză pe labele din spate, privind întrebător spre femeie. Îl simt fixându-mă subtil cu coada ochilor. Închid gura şi îmi umezesc buzele uscate.

          – Bună ziua! Îl caut pe domnul Aslan!

          – Aaaa, trebuie să fii ăl de la vangă, nu-i aşă!?

          – De unde!? A, mda… Cum de…

          – Mi-o zis de dimineaţă! Treb’e că-i eşti simpatic de te primeşte aici! Nime’ n-o mai călcat pân’ amu… Hai să te duc în salon că îi fi îngheţat, mai zise.

          Se întoarse cu greu pe picioarele butucănoase, pornind parcă de-a dreptul prin gard. Odată cu stăpâna îşi schimbă şi Corbu atitudinea. Se ridică în picioare şi, dând energic din coadă a joacă, se întoarce cu spatele la mine. Continuă însă să mă privească, dorind să se convingă că îl urmez. Ceea ce fac imediat, temându-mă că, dacă îi pierd pe cei doi, intrarea secretă prin peretele verde se va închide pentru totdeauna.

          – Va trebui să aştepţi niţeluş! Ai venit cam din vreme.

          – Aşa este! Nu ştiam unde este locul şi… ăăă… m-am temut să nu întârzâi. Dar dumneavoastră cine sunteţi?

          – Mie îmi zice Vishenica…

          Privesc în jurul meu şi mă întreb unde o fi „salonul”. Casa parcă este cea a piticilor din Albă ca Zăpada. O urmez curios pe… doamna Vishenica şi, după ce intru cu o plecăciune evlavioasă pe uşa cu un lat de palmă mai scundă ca mine, constat că lumea de basm continuă şi la interior.

          – Ia, stai matale pe ăsta până îţi aduc o cană de ceai fierbinte să te încălzeşti! Pari cam firav…

          – Mulţumesc, dar am să stau pe ladă, spun. Şi, ca nu cumva să fiu refuzat, mă şi aşez pe o laviţă frumos împodobită cu modele populare ciudate. Nu de alta, dar taburetul scund cu trei picioruşe pe care mi-l întinde femeia nu-mi inspiră multă încredere…

          Uşa de la intrare a rămas deschisă. Cu capul pe pragul înalt şi cu corpul afară stă dulăul cel negru, urmărind atent toate mişcările din interior. Din când în când mă priveşte şi pe mine, dar e clar că nu mai prezint mare importanţă. Înţeleg imediat că pragul uşii este limita maximă ce i se permite printr-o regulă nescrisă, dar acceptată de toate „părţile”.

          – Pot să închid uşa? mă interesez, scuturat de un frison, dar şi încercând să par de-al casei şi să fac ceva conversaţie cât timp mi se pregătea cana de ceai promisă.

          – Nu, nu! Se supără pe noi! sare Vishenica cu oarecare nelinişte.

          – Cine, Corbu!?

          – Eeei, Corbu! Domnu’ doctor!

          – !?

          – De când se desprimăvărează şi pân’ vine din nou îngheţu’ uşa de la intrare îi deschisă. Aşa să ştii! Zi şi noapte. Şi nici nu facem focul, decât ca să gătim pentru noi! mă informează în şoaptă cea care în mod sigur ţine frâiele acestei gospodării.

          Una în care timpul pare să nu aibă vreo putere.

          – Dar nu gătiţi şi pentru domnul Aslan?

          – Dânsu’ nu mănâncă nimc gătit. Toate i le duc aşa cum sunt, doar spălate cu apă din fântână.

          Hmm! Interesant! Foarte interesant! Toate aceste informaţii îmi dau o nouă perspectivă asupra misiunii mele. Poate voi mai putea găsi şi altele care să-mi uşureze sarcina…

          – Dar acum este plecat?

          – Nuuu! E’n laborator!

          – Unde!?

          – În laborator! Ce, n-auzi bine!? La vârsta mata…

          Mă uit la femeia care îmi răspunde în doi peri în timp ce suflă cu convingere în soba de teracotă, cu plită din fontă, ca să aţâţe mai bine focul sub ceainic. Am senzaţia acută că ceva nu se potriveşte. Nu numai cuvântul „laborator” în gura Vishenicăi, ci însăşi imaginea unui laborator în acest univers neschimbat de câteva secole.

          – Şi unde este acest… laborator?

          – Iaca, chiar în faţă!

          Caut cu privirea ceva nedefinit. Un chepeng care să ducă într-un subteran superdotat, pentru care tot ce am văzut până acum să fie doar o acoperire de suprafaţă menită să nu atragă atenţia. Nu văd decât o uşă masivă, din dulapi groşi de lemn finisat cu barda, prinsă în două balamale uriaşe, făcute din fier bătut cu ciocanul pe nicovală. Scăzând din dimensiunile căsuţei pe cele ale „salonului” în care-mi aştept ceaiul, socot că în spatele acesteia trebuie să se afle o cămăruţă de mărimea unei băi mai răsărite…

          – Ăsta!?

          – Îhî!

          Brusc, am o revelaţie:

          – Aveţi curent electric aici?

          – No! Nu-i voie! Tulai, Doamne, bine că mi-oi amintit!

          Se repezi către mine cu o căutătură aproape feroce.

          – Să-nchizi telefonu’! Să nu dea Domnu’ să se simtă ceva, că-i de rău!

          Din grabă şi de emoţie nici nu mai nimeresc buzunarul în care îmi ţin sofisticata unealtă de comunicare. O găsesc în sfârşit, dar până să apuc să o închid, sunt iarăşi atacat, mai de aproape.

          – Ba nu, să-i ţâpi bateria din el! Musai!

          – Dar ce contează…

          – Nu ştii, da’ dom’ doctor îl simte de la o poştă! Chiar de numa’l opreşti!

          Închid cu greu gura larg deschisă şi execut ordinul. Cu… plăcere. Chiar dacă îmi este indispensabilă, eu însumi sunt un revoltat în faţa actualei agresiuni a tehnologiei moderne. Cu fiecare zi ce trece, simt cum ne transformăm tot mai mult în nişte biete noduri ale unei reţele globale ce devine tot mai autonomă. Nu mai pare controlată de nimeni; ea ne controlează pe noi. Suntem din ce în ce mai prinşi în hipnoza mondială, incapabili să mai prelucrăm vreo informaţie cu mintea şi conştiinţa noastră; o recepţionăm şi o retransmitem tot mai repede. Previziunile lui Goethe se îndeplinesc prin mitul unui Faust omniprezent: unealta s-a întors împotriva creatorului său şi îi ia sufletul. Îl cumpără cu biete foi din plastic colorat sau cu câţiva biţi dintr-o bancă virtuală. Nici măcar cu arginţi adevăraţi…

          În sfârşit, primesc cana de ceai promisă. Nu este un five o’clock, ci o… adevărată magie, la fel ca tot ce mă înconjoară. Am între palme un vas fierbinte din lut, cu o formă destul de neregulată, indefinibilă, care îmi încălzeşte tot corpul şi din care mă învăluie o aromă dumnezeiască. Mă uit recunoscător şi întrebător la Vishenica. Parcă îmi ghiceşte gândul; zâmbeşte cu mândrie:

          – Aşa-i că n-oi mai băut aşă ceva? Îi cimbrişor de lămâiţă, cu ceva boabe de cătină. Şi o frunzuliţă de busuioc proaspăt. Cu ista l-am dat gata şi pe domnu’ Aslan când a venit prima dată aice…

          Sorb ceaiul încet, ca pe cea mai preţioasă licoare. Încep să înţeleg de ce domnul „doctor” – doctor în fizică şi chimie, din câte am înţeles – apare foarte rar în lumea… civilizată.

          – Ce este în laborator? deschid din nou discuţia cu Vishenica, mult mai relaxat după primele sorbituri de ceai.

          – Nimic, îmi răspunde sec.

          O privesc, pândindu-i cel mai mic surâs de batjocură:

          – Cum nimic!?

          – Nimic, dacă-ţi spui! Îi doar o cameră!

          – Goală!?

          – Aşă!

          – Şi de ce îi spui laborator!?

          – Pentru că aşa îi zice domnu’ Aslan…

          Mă ridic şi, cu cana de ceai în mână, mă îndrept spre uşa veche, masivă, mâncată de carii. Golurile dintre dulapi mă fac să-mi încordez atenţia şi să încerc să zăresc ce este în spatele ei. Nu văd decât… întuneric. Oare ce experimente se pot face acolo?

          – Şi… înăuntru este domnul doctor!? Dar nu îl deranjăm din lucru?

          – Nicidecum! Când lucră poţi să dai cu cavalu’, că nu te ştie…

          Crăp de curiozitate! Îmi privesc îndelung ceasul. Mai este un sfert de oră…

          – Dar ceee… lucră acolo? întreb curios.

          Vishenica se bălăbăneşte de câteva ori de pe un picior pe altul, se uită la ceasul de la mână – un ceas probabil la fel de vechi ca şi uşa, după cât de greu se mai disting cifrele pe cadran… – şi se îndreptă către ieşire.

          – Hai, Corbule! D’amu-i vremea…

          Am rămas singur în mijlocul „salonului”, cu strania senzaţie că sunt un personaj dintr-o piesă de teatru al cărei prim act s-a încheiat şi, în spatele cortinei trase, urmează să se schimbe decorul. Mă întorc cuminte pe laviţă şi deocamdată mă mulţumesc să-mi savurez licoarea fierbinte.

          Mai era doar un minut până la ora stabilită, când uşa „laboratorului” se deschide cu un scârţâit parcă firesc. În cadrul ei, încet, îşi face apariţia un individ cel puţin ciudat. Are aspectul unui patriarh, însă este ceva mai slab decât imaginea clasică din fresce. Părul cărunt, foarte precis aranjat, se uneşte prin perciunii bogaţi cu o barbă nu foarte lungă, minuţios îngrijită. Nu se separă nici de mustaţa care îi acoperă toată gura. Poartă o pereche de ochelari mici şi rotunzi, din spatele cărora mă privesc doi ochi negri, profunzi, cu o căutătură blândă şi luminoasă. Are totuşi un caracter autoritar, ce îi este accentuat de îmbrăcăminte: pantalon şi vestă impecabile, din stofă neagră, cu o cravată de aceeaşi culoare. Haina lipseşte. Pe deasupra poartă un halat alb, descheiat. Singura pată de culoare îi este dată de cămaşă: un violet aprins, complet neaşteptat…

          M-am trezit în picioare, fără a realiza când m-am ridicat. Imperial, Domnul Aslan se apropie în tăcere şi îmi întinde mâna cu un gest hotărât.

          – Bună ziua, domnule doctor! spun, strângându-i mâna. Vă mulţumesc foarte mult că aveţi amabilitatea să mă primiţi.

          – Bună ziua, tinere! îmi răspunde cu o voce baritonală, în acord cu înfăţişarea. Pofteşte înăuntru!

          Din respect, dar mai ales din curiozitate… profesională, nu aştept să mă invite de două ori. Mă strecor prin intrarea la fel de joasă ca cea în „salon” şi pătrund în „laborator” cu ochii larg deschişi. Imaginea ce mi se desfăşoară înainte îmi pare a fi o… batjocură! Am în faţă o cameră micuţă – aşa cum apreciasem – cu podeaua şi tavanul din scândură, pereţii gloduroşi fiind în mod clar tencuiţi cu pământ şi apoi văruiţi. Este goală, cu excepţia unei mese vechi din lemn de stejar, vizibil atacată de carii. Trei scaune cu spătar, la fel de vechi, completează un decor curat, dar de o sărăcie la care nu mă aşteptam. Şi cu care nu sunt obişnuit… Când am plecat de dimineaţă din sediul Băncii (de la „vangă” cum zice Vishenica…) şi am dat computerului de bord coordonatele primite de la şeful agenţiei noastre de informaţii, mă aşteptam să descopăr unul din cele mai puternice laboratoare farmaceutice din lume. Cu cât m-am îndepărtat mai mult de capitala financiară a lumii, aşteptările mele s-au micşorat continuu. În fine, când am părăsit aproape orice urmă de civilizaţie, speranţele mele erau la cel mai jos nivel. Dar niciun moment nu m-am aşteptat la aşa ceva!

          – Nu intri!? aud din spate vocea baritonală ce mă poftise să intru.

          Realizez că am înţepenit în cadrul uşii, blocând-o fără să-mi dau seama. Înainte de a intra, mă întorc oarecum instinctiv către domnul Aslan şi un fior de spaimă mă fulgeră pe şira spinării: îi citesc în ochi un zâmbet misterios…

          Am intrat. Gazda mea trece pe lângă mine şi se aşază direct pe unul dintre scaune, indicându-mi discret pe cel din faţa sa. Mă execut şi mă aşez la rândul meu pe scaunul de… interogatoriu. Mă primeşte şi acesta cu un scârţâit prelung şi sinistru; va trebui să am grijă să nu mă las cu toată greutatea pe spătar.

          – Te ascult, tinere! Sper să mă lămureşti cu privire la motivul pentru care s-a depus atâta efort să fim împreună aici.

          După atâtea surprize de care am avut parte, parcă am uitat de ce am venit. Dar o expresie  a domnului Aslan, în care recunosc respingerea reciprocă dintre oamenii de bancă şi cei de ştiinţă, îmi declanşează instantaneu întregul mecanism complex de negociere pentru care am fost educat de copil şi pe care mi l-am perfecţionat în numeroasele „bătălii” purtate până să ocup cea mai înaltă poziţie din ierarhie… Tot ceea ce văd, tot ceea ce trăiesc, îmi confirmă din plin inspiraţia de a mă deplasa chiar eu aici, fără şofer sau alţi însoţitori. Lipsa de informaţii era prea mare pentru a avea încredere în reacţiile oricui, iar a veni însoţit de bodyguarzi sau diverşi asistenţi într-un astfel de mediu, ar fi însemnat o greşeală capitală. Regret acum chiar şi îmbrăcămintea cu care am venit; dar nu puteam nicidecum să prevăd o situaţie chiar de asemenea dimensiuni.

          – Domnule Aslan, sunt Edward Tapp.

           Fac o pauză, astfel încât să dau mai mare greutate poziţiei mele. Ştiu că rostirea numelui meu striveşte de la început personalitatea oricărui partener de discuţie, nemaifiind necesar să precizez alte amănunte despre mine.

          – Ne-am cunoscut? vine sec şi sincer reacţia complet neaşteptată, care mă surprinde descoperit sub siguranţa obişnuinţei de-o viaţă.

          – Nu, dar… toată lumea… eu…

          – Atunci!? îmi curmă domnul Aslan bâlbâiala jenantă.

          Îl privesc şi înţeleg că am de-a face cu unul dintre acele personaje complet atipice despre care nu există nicio referire în tot ceea ce am învăţat. Genii care trăiesc retrase, în afara oricărui sistem social, care au o lume proprie, cu care ne intersectăm doar în momente hotărâtoare pentru viitorul omenirii. Sunt aşadar pe cont propriu…

          – Îmi cer scuze, credeam că aţi auzit de mine.

          – Ai lucrări publicate? Numele nu îmi sună cunoscut…

          – A, nu, nu în acest sens. Eu vin din lumea financiară. Reprezint mai mulţi posibili finanţatori de mare anvergură, al căror nume nu se doreşte a fi cunoscut.

          – Da!? pare surprins interlocutorul meu. Şi ce legătură aveţi cu mine?

          Încerc să surprind orice tresărire, orice zbatere, orice semn cât de fin, care să-mi reconfirme sentimentul că sunt în continuare ţinta unui subtile bătăi de joc. Pregătirea şi experienţa îmi permit însă să înţeleg din limbajul trupului celui din faţă că este complet sincer, că nu înţelege şi nu are nici cea mai mică bănuială asupra motivului pentru care mă aflu în această pustietate.

          – Dorim să cunoaştem mai îndeaproape cercetările dumneavoastră şi să investim sume considerabile în dezvoltarea lor, în cazul în care vom fi convinşi de posibilitatea obţinerii unor rezultate profitabile.

          – Cercetările mele!? Cred că glumeşti! Sau… probabil, mă confunzi!

          De data aceasta simt că am atins ceva important, ceva ce nu se doreşte a fi discutat. Mă relaxez: am punctat cel mai important obiectiv al întâlnirii. Îmi verific perfecţiunea nodului de la cravată şi îmi aşez un picior peste celălalt în cea mai elegantă poziţie de dominare. De acum este doar chestiune de timp până vom stabili preţul. Iar acesta este cel mai neinteresant aspect.

          Domnul Aslan devine brusc agitat. Se ridică de pe scaun şi se duce la un mic ochi de fereastră ce dă spre o grădină acum pustie. Apoi se întoarce, se duce la uşă, o deschide până la perete şi, cu mâna pe clanţa veche, rosteşte cuvintele pe care credeam că le voi auzi vreodată în viaţa mea:

          – Cred că întrevederea noastră s-a încheiat… domnule Tapp! Permite-mi să te conduc!

          Am îngheţat. Nu-mi dau seama ce se întâmplă.

          – Cum… Cred că glumiţi! îmi scapă. Cele mai mari personalităţi ale lumii ar plăti sume importante pentru fiecare secundă pe care le-aş acorda-o în…

          – Din păcate, eu nu sunt o mare personalitate! mă întrerupe domnul Aslan tot pe tonul blând cu care mă invitase să părăsesc „laboratorul”. Eu sunt… un nimeni şi aşa vreau să rămân până voi închide ochii. Lumea ta mică m-ar sufoca!

          Pentru prima dată în viaţă mă simt umilit. Stri-vit! Realizez instinctiv că aici sunt într-o lume în care eu nu însemn nimic. Forţa absolută a deţinătorilor tiparniţelor de bani este nulă în faţa celor care, neavând nevoie de nimic, nu recunosc înscrisurile colorate ori virtuale. Este lumea celor pentru care diamantele, aurul, argintul nu semnifică altceva decât simple elemente chimice din tabelul periodic al lui Mendeleev şi nicidecum nu au vreo valoare de schimb. Dar nu am de ales! Trebuie să accept lupta! Nu mă pot întoarce învins în lumea mea! De mine depinde acum existenţa acestei lumi, singura în care însemn ceva…

          – Domnule doctor, vă rog să mă scuzaţi, dar probabil nu am prezentat eu problema în mod corect. Sau dumneavoastră nu m-aţi înţeles. Ori poate amândouă…

          – Oare!? zâmbi acesta.

          Îşi desprinde gânditor mâna de pe clanţa uşii, apoi merge şi se aşeză înapoi pe scaunul său, cu aceleaşi gesturi imperiale. Lasă totuşi uşa deschisă, ca o promisiune tăcută ce îmi este adresată. Mă întreb dacă face aceste gesturi inconştient sau în spatele celor doi ochi negri care mă sfredelesc acum se ascunde un cunoscător mult mai fin decât mine al psihologiei umane şi tehnicilor de negociere. În oricare situaţie, partenerul meu nefiind interesat de nimic din ceea ce eu pot să îi ofer (să ştie acest om din pustiu că eu… adică noi, nu am oferit vreodată ceva, cuiva, mai mult decât iluzii!?), îmi dau seama că nu mai am decât alternativa confruntării directe, în forţă:

          – Voi fi complet sincer cu dumneavoastră. Nu pot pleca de aici fără să ajungem la o înţelegere.

          – Şi de ce, mă rog? Până acum nu am avut nicio înţelegere, iar lumea a existat. Pământul se învârteşte, Soarele străluceşte, plantele cresc şi oamenii se iubesc… Oare s-a schimbat ceva  esenţial prin faptul că noi amândoi suntem acum aici?

          – Cei pe care îi reprezint nu pot accepta ca rezultatele cercetărilor dumneavoastră să fie dăruite.

          – Dar pe cine şi cu ce deranjează că eu nu cer nicio recompensă pentru ideile şi munca mea!? Nu te înţeleg!

          – Nu cred că intenţionaţi să vă bateţi joc de mine… îl avertizez, privindu-l întrebător şi, totodată, uşor încruntat. Sunt absolut sigur că realizaţi că acest gest destabilizează întregul sistem social. Ciudatele dumneavoastră poţiuni…

          – O clipă! mă întrerupe patriarhul. Văd că vă deranjează gestul meu… ca om! Dar dacă veţi realiza că eu sunt doar un simplu mesager, că acest cadou vine de la natură însăşi, de la Dumnezeu, cum o numiţi voi!? Îi veţi mai reproşa oare şi Lui că destabilizează sistemul? Oare veţi merge să negociaţi şi cu divinitatea? Şi unde anume, în vreuna din milioanele de catedrale imense pe care le-aţi ridicat ca să vă dovediţi nemărginita putere?

          Nu şi-a pierdut niciun moment blândeţea din privire şi din glas, cu toate că vorbele sale îmi sună nu ca întrebări, ci ca reproşuri grave aduse celor în numele cărora sunt aici, sistemului pe care îl reprezint.

          – Oare niciun moment nu vreţi să vedeţi adevărata problemă? continuă după câteva clipe de gândire în care nu m-a scăpat din ochi.

          – Şi ce anume nu am vrea să vedem, domnule Aslan? îl întreb pe un ton ce nu l-aş fi dorit atât de arţăgos.

          – Faptul că sistemul creat de voi este unul artificial! Este unul care s-a îndepărtat şi continuă să se îndepărteze de la principiile naturii. Nu mai seamănă cu nimic din întreaga creaţie.

          – Hmm… ceea ce îmi spuneţi dumneavoastră acum seamănă cu filosofia ieftină a celor ce nu acceptă ordinea lucrurilor. Care nu acceptă, de fapt, nicio ordine, care doresc să stea toată ziua degeaba, să se distreze, să se simtă bine, să beneficieze de toată securitatea şi bunăstarea pe care o poate oferi actuala orânduire socială, dar fără să plătească ceva, fără să muncească. Să muncească toţi ceilalţi pentru ei!

          Da, recunosc că actuala orânduire nu este perfectă, că are problemele ei, dar alta mai bună nu avem!

          – Ei, ei… Tinere, m-aş bucura să văd că măcar încerci să fii sincer. Cu acest slogan v-aţi justificat întotdeauna înrobirea şi exploatarea celor mulţi şi aţi blocat chiar de la nivel mental orice încercare de a se concepe vreo alternativă. În ceea ce mă priveşte, nu poţi să mă acuzi de acea… „filosofie ieftină”. Nu am făcut niciodată altceva decât să respect orânduirea de care îmi vorbeşti. Am muncit şi muncesc pentru viaţa mea, fără să pretind nimic de la nimeni. Ba, mai mult, toată puterea şi energia ce nu îmi sunt necesare le înapoiez tuturor celorlalţi. Ce este rău în asta!?

          – Este o parte pe care o neglijaţi, cu voie sau fără voie. Cercetările dumneavoastră au fost şi sunt posibile tocmai datorită acestei orânduiri pe care spuneţi că o respectaţi. Prin urmare, conform regulilor sale, rezultatele ne aparţin.

          – Sunt perfect de acord cu aceasta! îmi spuse cu un zâmbet cald şi larg. Şi acele rezultate chiar vi le dau! Adică le ofer societăţii umane, aşa cum spui. Deci, ce rău este în asta!? De ce nu putem continua în acest mod!?

          – Pentru că… pentru că nu cei mulţi reprezintă orânduirea!

          Fac o pauză care să accentueze ceea ce voi spune în continuare. Ceva care trebuie să se întipărească bine în mintea celui din faţa mea:

          – Orânduirea o dăm noi! Eu şi cei câţiva pe care îi reprezint. Dacă noi am dispărea, tot restul omenirii ar intra în haos şi s-ar autodistruge.

          Domnul Aslan mă priveşte acum cu un zâmbet larg care face să i se despartă mustaţa de barbă, dezvelindu-i o dantură perfectă.

          – Chiar crezi asta, Edward !?

          Îl urăsc! Urăsc să-mi spună cineva pe nume. Şi mai ales acel „tinere” care mă pune permanent într-o stare de inferioritate. Da, sigur că asta cred, pentru că asta este realitatea, aş fi vrut să-i urlu direct în ochelarii aceia idioţi şi demodaţi. Mă abţin cu greu şi la exteriorul meu continui să afişez aceeaşi figură impasibilă şi superioară.

          – Sunteţi un om foarte inteligent, domnule Tapp! continuă patriarhul după o scurtă ezitare. Faţa i-a căpătat o expresie ciudată, pe care nu reuşesc să o definesc. Dar, din păcate, sunteţi şi prizonierul unei anumite educaţii, a unei imagini false. Spun „din păcate”, pentru că este imaginea ce v-a fost inoculată din leagăn tocmai de orânduirea despre care vorbiţi, una care se autoîntreţine printr-un astfel de mecanism. Mărturisesc că mi-ar plăcea nespus să constat că aveţi puterea să vă desprindeţi de ea, să ieşiţi din cutiile din metal şi plastic în care trăiţi şi să priviţi în jur. Veţi vedea că realitatea este cu totul alta.

          Poate atunci vă veţi întreba cine dă orânduirea plantelor sau a păsărilor în lipsa celor pe care îi reprezentaţi!? Vă veţi întreba, cine dă orânduirea incredibilă a furnicilor ori a albinelor? Şi cine stabileşte perfecţiunea incredibilă a atomilor şi moleculelor ori pe cea a celulelor vii, după atâtea miliarde de ani de la formarea lor? Cine dă orânduirea în corpul nostru? Şi… cine ne-o ia înapoi când nu mai suntem?

          Îşi îndreptă spatele cu un gest gânditor, apoi îşi scoase ochelarii de la ochi şi îi puse pe masă. Sunt destul de aproape ca să observ cocleala de pe rama veche a acestora.

          – Şi îmi cer scuze pentru că mi-am permis să vă spun pe nume… sau „tinere”!

          Simt că mă ia cu frig! Parcă nu am auzit bine. Caut după privirea domnului Aslan, care să-mi confirme că este o glumă. Acesta este însă foarte preocupat dintr-o dată de rama ochelarilor de pe masă, pe care o urmăreşte uşor cu arătătorul mâinii stângi.

          – Mda… sunt tare neglijent! Nici nu am observat până acum cât de vechi sunt, mormăie ca pentru sine…

          Câteva clipe lungi niciunul dintre noi nu schiţează vreo mişcare. Domnul Aslan are fair-play-ul să îmi permită să mă adun, să ies din corzi. Când mă dezmeticesc puţin, încerc să pun o întrebare, gândindu-mă dacă mai are rost să… să o formulez cu voce tare. Am lăsat garda jos complet:

          – Ci… cine sunteţi?

          – Hmm… Se gândi câteva clipe: greu de dat un răspuns… Dacă ne-am fi întâlnit acum o mie de ani, m-aşi fi acuzat de vrăjitorie şi m-aţi fi ars pe rug. Acum, în aceste vremuri mai tolerante, poţi să-mi spui… magician. Abia peste o mie de ani mă veţi recunoaşte ca om de ştiinţă.

          – Şi cine vă finanţează… cercetările? Cu ce bani vă cumpăraţi dispozitivele şi materialele de care aveţi nevoie?

          – Finanţare!? Nu, nu este o întrebare bună. Nu se poate răspunde la ea. Lumea mea nu este comparabilă cu a dumneavoastră, domnule Tapp. Eu nu am nevoie de bani pentru cercetare. Nu am nevoie de nimic!

          – Dar cum…

          Brusc mă opreşte cu un gest scurt, apoi se întinde peste masă şi mă prinde de ambele mâini. Pentru câteva clipe am o senzaţie de panică, neînţelegând ce vrea să facă. Dar imediat, în tot corpul simt căldură şi linişte.

          – Închide ochii şi gândeşte-te la ceva frumos din copilărie, mai aud ca prin vis; şi nu mă pot împotrivi.

          Apoi totul îmi pare că se învârte cu mine, că scaunul şi podeaua se dizolvă şi eu trec prin ele într-o cădere lină. Singura certitudine mi-o mai dau mâinile doctorului Aslan, care parcă mă conduc printr-o ceaţă viscoasă.

         

          ♣panace

         

          Deschid ochii. Încet. În jurul meu se mişcă graţios câteva fiinţe umanoide, într-un decor… Suav este cuvântul care descrie cel mai bine universul în care m-am trezit. Fiinţele seamănă destul de mult cu oamenii, dar anumite caracteristici sunt mai accentuate în detrimentul altora. Remarc mai ales ochii mai mari, cu pupile colorate în toate nuanţele cunoscute, gura mult mai mică, nasul aproape inexistent. Urechile par normale; doar o părere mai alungite. Capul, mai mare, este complet lipsit de păr. În sfârşit, corpul pare a avea aceeaşi constituţie cu a noastră, doar că este cu mult mai delicat decât cele cu care eu sunt obişnuit.

          Mă ridic din fotoliul în care m-am trezit. Este un obiect alb, diafan, care avusese forma corpului meu şi care, imediat ce mă sprijin pe propriile-mi picioare, este absorbit de podeaua alcătuită din acelaşi material. În faţa mea, la foarte mică distanţă, se află un umanoid care îmi zâmbeşte. Îi cunosc privirea; simt că este… doctorul Aslan. Trag adânc aer în piept:

          – Unde mă aflu?

          – În ceea ce voi aţi numi laborator.

          – Este laboratorul tău?

          – Aici nu există relaţii de apartenenţă sau posesie.

          – Suntem pe o altă planetă?

          – Suntem într-un alt univers şi într-o altă dimensiune.

          – Aceasta este realitatea?

          – Nu! Este numai ceea ce pot să-ţi arăt, ceeea ce poţi tu percepe dintr-o realitate multidimensională.

          – Mă voi mai putea întoarce în lumea mea?

          – Desigur. Imediat ce vei dori. Doar nu-ţi imaginezi că eşti prizonier…

          – De ce m-ai adus aici?

          – Pentru că orice ţi-aş fi spus, nu m-ai fi crezut. Pe cât eşti de inteligent, pe atât eşti de reticent. Dar asta, aşa cum am spus, se datorează imaginilor şi credinţelor ce ţi-au fost inoculate.

          – Sunteţi oameni?

          – Da şi nu! Am fost ceea ce sunteţi voi. Acum multe sute de milioane de ani, în dimensiunea pe care voi o numiţi timp. Am evoluat către o altfel de structură individuală şi către o cu totul altă… orânduire. Dar asta după mai multe cicluri de evoluţie ratate, în care am suferit extincţii aproape totale sau am fost în pragul altora.

          – Cum ne-aţi găsit?

          – Nu v-am găsit!

          – Ce vrei să spui!?

          – În urmă cu 5 milioane de ani am populat şi planeta Terra. Cea mai mare parte dintre noi au involuat în acele condiţii sălbatice. O singură ramură şi-a dovedit viabilitatea. Cea căreia îi aparţii şi tu.

          – Şi ce va urma? De ce interveniţi acum?

          – Aţi ajuns în pragul propriei voastre autoextincţii. Nu putem să vă lăsăm să repetaţi la nesfârşit aceleaşi greşeli ca şi noi. Şi, într-un fel, ne simţim responsabili pentru ceea ce faceţi. Doar vă suntem un fel de străbunici…

          Privesc în jur cu nesaţ, încercând să găsesc dispozitive sofisticate, tehnologii asemănătoare celor din filme de anticipaţie. După un tur complet al spaţiului fără limite în care ne aflăm (sau cel puţin nu sesizez eu vreuna), mă întorc întrebător la privirea… doctorului Aslan:

          – Ce fel de laborator mai este şi acesta!?

          Cu exepţia materialelor ciudate din care sunt alcătuite mai toate cele din jurul meu şi a unor forme fără muchii şi colţuri precise, restul seamănă cu „laboratorul” terestru al doctorului: un fel de mese cu scaune foarte simple, dispuse complet aleatoriu în jurul nostru. Deşi sunt foarte multe, puţine dintre acestea sunt ocupate de câte una sau două dintre fiinţele umanoide. Unele fiinţe se mută de la o masă la alta, altele se plimbă cu paşi rari şi liniştiţi prin largile spaţii libere părând că se gândesc la ceva sau că se concentrează pe o idee în ritmul paşilor. Câteva formează mici grupuri ce discută în linişte pe alocuri. Dar cele mai ciudate sunt cele care „lucrează” la mese. Acestea au în faţă un fel de sticluţe foarte mici, cam cât un degetar, perfect transparente şi pline la rândul lor cu un lichid tot transparent. De fapt nu sunt sticluţe, ci un fel de fiole elipsoidale; nu văd să fie prevăzute cu vreun orificiu. Umanoizii stau pur şi simplu în faţa acestor fiole, având ochii închişi. Pe unii mai apropiaţi îi aud murmurând ceva de neînţeles, ca un fel de descântece celtice vechi.

          „Doctorul” m-a lăsat discret să mă satur de privit. Când mă întorc din nou cu privirea la el, îmi zâmbeşte iarăşi:

          – În viitor veţi lucra şi voi doar cu informaţii pure. Cercetarea va tinde şi ea către absolut. Obiectul acesteia va fi descoperirea acelor informaţii, acelor combinaţii de informaţii pure, care conduc spre satisfacerea necesităţilor de structurare internă, adică de optimizare a fiinţelor umane, şi externă, de optimizare a Universului accesibil.

          – Şi în fiole ce este?

          – Apă!

          – Apă!?

          – Da. Apă absolut pură şi în stadiu complet… cum să spun… complet relaxat. Fiecare moleculă se află în starea fundamentală de energie, iar interacţiunile intermoleculare sunt la nivelul inferior. Acest mediu s-a dovedit a fi suportul optim pentru stocarea diverselor combinaţii de informaţii descoperite de cercetătorii noştri. De asemenea, este şi mediul prin care ulterior pot fi transmise în toate universurile cunoscute. Când veţi… „creşte” şi veţi ajunge să conştientizaţi şi să lucraţi şi voi direct cu informaţii, veţi reuşi să citiţi numeroasele mesaje cu care civilizaţiile din universul vostru şi din celelalte, ajunse la acest stadiu înalt de evoluţie, comunică prin intermediul acestui mediu.

          – Dar viteza de transmitere nu este foarte mică?

          – Transmiterea informaţiei pure nu se supune niciunei limitări din lumea materială. Se face practic instantaneu, la un nivel aproape fundamental. Iar acest nivel nu se supune niciunuia dintre principiile pe care le cunoşti.

          Dacă aş avea mai multe cunoştinţe ştiinţifice, poate aş putea să înţeleg. Cred că faţa îmi exprimă corect nedumerirea, pentru că fiinţa din faţa mea continuă după câteva momente:

          – Oricum, nu este nevoie de semnale purtătoare.

          Şi încheie pe un ton sec:

          – Aşa am călătorit şi până aici.

          Mă deplasez de la o masă la alta şi privesc la diversele fiole aflate pe acestea. Sunt identice. Înţeleg că undeva, în străfundurile structurii lichidului fundamental, ceva cu adevărat important diferă esenţial…

          Doctorul Aslan ocoleşte o masă şi ajunge în faţa mea, obligându-mă să mă opresc. Îi observ ochii mari, în care irişii au o culoare cenuşie, ca a unei zile mohorâte de noiembrie.

          – Nu cred că vei mai insista în a cumpăra rezultatele cercetărilor mele…

          Ezită un moment, apoi adăugă:

          – Îţi voi face însă un cadou: o fiolă de informaţie; una pe care o vei alege chiar tu!

          Sunt surprins. Simt că este un joc pe care nu îl înţeleg.

          – Ce să fac cu ea?

          – Să o oferi celor pe care îi reprezinţi ca fiind rezultatul negocierilor tale.

          – Şi cum voi şti ce să aleg?

          – Nu vei şti! Trebuie să te bazezi doar pe inspiraţie. Pe noroc!

          Ca o comandă subliminală, ultimul cuvânt m-a blocat. Nu pot să fac asta. Aslan are sprâncenele ridicate. Cu toată capacitatea lui de a-mi sonda mintea este clar că nu înţelege. Articulez cu greutate cuvinte pe care rar le-am folosit în carierea mea:

          – Eu, niciodată nu am… Vreau să spun că niciodată nu m-am sprijinit pe noroc. Totdeauna lucrurile s-au desfăşurat aşa cum le-am planificat!

          Un fel de oftat iese din pieptul oarecum firav al celui de dincolo de masă. Zâmbetul îi revine:

          – Ei bine, de data aceasta vei fi nevoit să accepţi sorţii sau…

          – Sau ce!? întreb îngrijorat de perspectiva cine ştie cărei alternative.

          – Nu eşti obligat să primeşti cadoul! Poţi foarte bine să te întorci cu mâna goală. Însă trebuie să ştii că, odată alegerea făcută, vei declanşa un proces informaţional ce se va desfăşura până la capăt.

          – Adică ce se va întâmpla?

          – Omul, societatea umană, întreaga planetă se vor structura şi vor evolua conform informaţiei pe care tu o vei alege acum.

          Mă gândesc câteva momente. Tot ce trăiesc, toată această nedeterminare, îmi produce o înfiorare nouă. Aproape plăcută…

          – De ce faci asta?

          – Intervenţiile noastre asupra sistemului de pe Terra vor dura sute de ani în dimensiunea temporală. Nu ştiu exact de ce, dar sunt decis să îţi fac ţie favoarea de a fi cel care declanşează procesul. Vei rămâne veşnic în istoria omenirii. Toate generaţiile viitoare vor considera că ţie îţi datorează existenţa.

          După o scurtă pauză, şopti ca pentru sine:

          – Şi poate că mai avem şi noi sentimente. Şi dorinţă de incertitudine…

          – Ce vrei să spui!? Este posibil să aleg ceva care să ne facă rău?

          – A, asta nu! Cercetările noastre sunt doar în direcţia principiilor naturii. Aceste principii trebuiesc descoperite şi respectate cu stricteţe pentru a avea acces la nivelul informaţiilor pure. Alegerea ta va preciza doar calea pe care o va urma omenirea pentru a se reîntoarce la aceste principii: mai lungă sau mai scurtă, mai uşoară sau mai grea.

          Ezit, cu senzaţia acută că tot ceea ce trăiesc este un vis ciudat. Şi, totuşi… Mă duc la o masă din apropiere pe care se află trei fiole. Le privesc oarecum amuzat şi încep incantaţia din copilărie:

          An-tan-tiri-mogodan,

           Cara cara si

          Principata mo-rin-go!

          Am pus degetul pe fiola care a ieşit. Îl privesc pe doctorul Aslan. Confirmarea acestuia vine printr-o uşoară înclinare a capului. Iau fiola în palmă. Nu simt nimic deosebit, astfel că visul – sau jocul… – continuă.

          – Ce am ales? întreb.

          – O clipă! îmi spune şi se apropie de mine.

          Cu degetele lui delicate, îmi ia din palmă fiola şi închide ochii pentru câteva clipe. Îi deschide apoi şi îi observ o oarecare mirare.

          – Ce s-a întâmplat?

          – Hmm… interesant… foarte interesant! se entuziasmează neaşteptat umanoidul meu. Ai ales informaţia sănătăţii absolute.

          – Ce înseamnă asta?

          – Cum să-ţi spun… Hmm… Sper să mă poţi urmări. Orice boală reprezintă, în cel mai profund substrat al său, o deformare a matricei informaţionale a sistemului afectat. Nu contează că este vorba despre o moleculă, o celulă vie, un organ, un om, sistemul uman sau întregul ecosistem. Principiile de organizare informaţională sunt aceleaşi. Deformarea se produce tot din cauze informaţionale: în matricea respectivă pătrund informaţii incompatibile care, interferând cu cele deja existente, le determină pe acestea să-şi piardă armonia integratoare – să se… certe între ele! – şi astfel începe un proces de dezagregare a structurii sistemului respectiv. Mai rapidă sau mai lentă, depinzând de informaţia ce a afectat matricea, de complexitatea sistemului şi de o anumită capacitate a acestuia de a se autoregenera, de a izola sau chiar de a elimina informaţia respectivă.

          Îmi pune fiola înapoi în palmă şi îmi închide degetele peste ea:

          – Ai ales poate cea mai importantă informaţie din toate universurile cunoscute. Una din puţinele informaţii fundamentale pe care am reuşit să le izolăm de-a lungul existenţei noastre. Este cea care impune respectarea principiului fundamental al structurării informaţionale prin integrare interferenţială.

          – Nu înţeleg… şoptesc.

          Pupilele cenuşii mă fixează parcă fără să mă observe. Aslan priveşte undeva, departe în timp:

          – Informaţia respectivă va acţiona chiar la baza tuturor bolilor de pe Terra, asupra cauzei fundamentale a acestora. Ea va repara toate matricele informaţionale şi va readuce armonia. Adică sănătatea. Va începe cu matricea cu cel mai înalt grad de integrare şi apoi va „coborî” până la matricele corespunzătoare structurilor microscopice.

          – Asta înseamnă că…

          – Întocmai! Cu timpul, nu vor mai exista boli în lumea ta!

         

          ♣

         

          – Domnule Tapp… îmi permiteţi?

          Mă desprind cu părere de rău de la imaginea ce mi-o oferă înălţimea celor 169 de etaje. Admir adesea panorama din ce în ce mai clară a oraşului ce mi se desfăşoară la picioare. Acum câţiva ani abia dacă reuşeam să zăresc câteva clădiri din vecinătate. În ultimul timp, smogul este tot mai puţin dens. Se pare că este absorbit masiv de o vegetaţie care a căpătat o forţă greu de explicat: pur şi simplu izbucneşte de pretutindeni – chiar şi din asfaltul şoselelor şi din pereţii de beton – şi se dezvoltă cu vigoare, hrănindu-se cu otrăvurile emanate de omenire. Ameninţă deja să transforme citadela într-o adevărată junglă. Pe mine perspectiva mă încântă, dar cei care administrează domeniul public sunt disperaţi. Oricât şi-au suplimentat efectivele se plâng că nu mai fac faţă. Acuză continuu companiile chimice de sabotaj şi interese meschine, de practici necinstite prin care urmăresc să-şi crească volumul de afaceri. Într-un interviu recent, directorul serviciului se plângea că substanţele achiziţionate nu mai au niciun efect. Ba, din contră, în loc să stârpească vegetaţia care creşte în disperare, acţionează ca adevărate stimulatoare.

          Tânărul care a intrat tuşeşte uşor, atrăgându-mi atenţia discret că am căzut pe gânduri de ceva cam multă vreme… Mă întorc spre el cu gesturi mai lente decât mi-aş fi dorit. Anii încep să-şi spună cuvântul…

          – Da, domnule…

          – Kaminsky! Rudolf Kaminsky, domnule Tapp! sare el repede.

          Îl simt cum îi bate inima în gât de emoţie că a ajuns la mine. Probabil că visa acest moment de când a fost preluat de la grădiniţă spre a fi pregătit.

          – Eşti nou, nu!? îl întreb în timp ce mă îndrept către fotoliul meu.

          Regret tot mai mult imensitatea acestor încăperi, menite să impresioneze, să impună, decât să aibă vreo utilitate concretă.

          – Ia loc, te rog!

          – Vă mulţumesc! îmi răspunde acesta.

          Se aşază precipitat. Lipsa de experienţă şi emoţia îl fac probabil să uite protocolul strict; începe să vorbească fără să-i fi cerut eu. Zâmbesc! Pe vremuri l-aş fi concediat imediat, cu toate că asta însemna să arunc pe fereastră o mare investiţie a structurilor noastre de personal. În ultimul timp am devenit însă cu mult mai îngăduitor. Probabil că această atitudine pozitivă mi-a adus starea de bine, echilibrul care m-a ferit în ultimii ani de orice îmbolnăvire. Şi în familie, noua mea atitudine a readus calmul şi bucuria de a trăi. Cu toţii o pun, evident, pe seama maturităţii…

          – Domnule Tapp, îmi asum orice risc de a vă prezenta adevărul.

          Tresar. Pentru prima dată după mulţi ani. Nu ştiu de ce, dar o stare de nelinişte pune stăpânire pe întreaga mea fiinţă. Îl invit din priviri să continue.

          – Nimeni nu a avut curaj să vi-l prezinte. Sau, poate, mulţi gândesc că este vorba de ceva trecător. Dar analizele mele, bazate pe noile modele holistice de simulare a sistemelor şi evoluţiei acestora, mi-au arătat că este vorba despre o tendinţă ce se va menţine şi se va autoaccelera pe viitor datorită intrării într-o buclă de reglaj la nivel planetar. O buclă pentru a cărei apariţie, cu tot regretul, nu am nicio explicaţie.

          Ezită o clipă:

          – Probabil că nu am suficiente date. Dar cu cât veţi afla mai târziu, cu atât vă va fi mai dificil să luaţi o decizie.

          – Despre ce este vorba, tinere? M-ai făcut foarte curios!

          Îmi întinse peste suprafaţa perfect lucioasă a biroului dintre noi, micuţa pastilă metalică pe care o tot frământa între degete de când intrase.

          – Aveţi aici întregul meu raport. Totul este justificat în cel mai mic detaliu. Am încercat să nu intru în consideraţii de specialitate. Pe scurt… am analizat pentru început industria farmaceutică: toate semnele arată o iminentă prăbuşire! Se pare că ultimele tipuri de medicamente pe care le producem au efecte incredibile. Indicatorii de sănătate ai omenirii aproape s-au dublat şi continuă să crească într-un ritm inexplicabil, ceea ce face ca cererea şi consumul de medicamente să se contracte foarte rapid. Cu toate eforturile de a diminua efectele benefice ale substanţelor sintetizate, ori de lansare pe piaţă a unor afecţiuni mai sofisticate, situaţia persistă. Şi, dacă neglijăm efectul asupra industriei pe orizontală vom… Domnule Tapp, vă simţiţi rău? Domnule Tapp!

          Cuvintele tânărului Kaminsky parcă m-au smuls brusc din birou şi m-au transportat înapoi în timp. Întâmplări demult date uitării… Întâmplări pe care le-am considerat simple halucinaţii provocate de cine ştie ce substanţă din ceaiul oferit de o femeie cu nume ciudat. Îmi revine în minte imaginea unui individ care seamănă cu un patriarh. Zâmbeşte cu blândeţe prin ochelarii săi mici, rotunzi şi foarte demodaţi.

          Abia acum înţeleg: noi, – da, NOI! – suntem boala societăţii umane. Lăcomia noastră este informaţia care afectează armonia întregului, cea cu cel mai mare efect de destructurare a sistemului planetar. Boala care le cuprinde pe toate celelalte. Boala bolilor…

          Vindecarea abia începe să se vadă…

 

Wilhelm von Paul

Wilhelm von Paul

Mircea Bărbuceanu s-a născut pe 17 martie 1969 în Piteşti. Este profesor de fizică la Universitatea din Piteşti, traseul către această meserie fiind aproximativ liniar şi continuu: liceul de matematică-fizică Nicolae Bălcescu Piteşti (Brătianu, din anii ’90), Facultatea de Fizică a Universităţii din Bucureşti, doctor în Ştiinţe Inginereşti. Testând diverse metode pentru a penetra scutul mental al studenţilor epocii Facebook, începând din 2012 are ideea de a apela la literatura SF, de a ascunde cunoştinţe ştiinţifice serioase într-un „ambalaj” frumos, care să păcălească bariera ridicată în faţa rigidităţii unei prezentări academice. „Ca un medicament! şi-a spus. Amărăciunea substanţei active este disimulată de substanţe de adaos, cu gusturi şi culori atrăgătoare. Doar aşa putem să înghiţim amarul medicament, spre binele nostru...”. Prima lucrare „serioasă” apare în 2013, în Nautilus: nuvela Magalhaes 2519 – Corabia. Apar apoi succesiv încă patru părţi (Vortexul, Transfonul, Jocul Timpului şi Compromisul), care conturează primul ciclu al unei călători în „jurul” Universului, începută la exact un mileniu după cea a lui Magellan în „jurul lumii”. Urmează nuvela „Experiment crucial”, publicată, de asemenea, de Nautilus, inspirată de isteria neo-caragialescă a sfârşitului lumii în 21.12.2012. Mai recent, începând cu numărul din noiembrie 2014, Nautilus publică nuvela în patru părţi „Cronica experimentului de mâine”, în care este descris un model al nivelului fundamental al universului, fără a face rabat de la acţiune, personaje şi un final palpitant şi neaşteptat. Începe apoi să publice sub pseudonimul actual: Wilhelm von Paul, numele străbunicului matern. Tot Nautilus publică un eseu născut în urma unor discuţii mai pătimaşe cu colegi universitari („Cui i-e frică de… Scriitorul de Sf?” – decembrie 2014), o scurtă nuvelă SF de suflet, Picături de magie, şi o alta care surprinde relaţia complicată dintre fizician, societate şi natură: Cathedralis. Sfârşitul anului 2015 şi începutul lui 2016 marchează şi începutul colaborării cu Gazeta SF, care publică în paginile sale virtuale nuvelele Umbrele din Maglavit (din categoria Sf-caragialesc – premiul lunii) şi ulterior Panaceul (locul al doilea) …

More Posts