GSF60- banner01-650

 „Cred că oamenii dorm în genere noaptea ca să viseze realul”

          Nichita Stănescu

                  

          Din nou s-a visat cu Eva şi Sebastian. Casa de la munte scoate fum pe horn. Caii aleargă nechezând în ţarc. Câinii lenevesc în soare. Simte mirosul pădurii de aproape şi al ploii care stă să vină. Păsări de tot felul taie văzduhul în zboruri acrobatice. Totul pare atât de real când este lângă ei în vis. Simte parfumul Evei,  Eva cu ochii verde-smarald, cu buze roşii şi păr ca aurul. Simte părul mătăsos al lui Sebi printre degete. Râd şi se tăvălesc în mormanele de frunze arămii ale stejarului din grădină. Sunt atât de fericiţi când sunt împreună.

         

          * * *

         

          Se trezi cu ochii înlăcrimaţi, măcinat de dor şi regret. Deschise dispozitivul media pentru a afla ultimele ştiri. Nimic nou sub soare. Totul e roz, totul e îndestulător, totul e aşa cum trebuie. Îl închise scârbit de propagandă, dar şi supărat pe el însuşi că a sperat că azi va fi altfel.

          Sări peste micul dejun şi, după ce se aşeză confortabil în fotoliul aşezat în mijlocul încăperii apăsă butonul de pornire. Impulsul iniţial îi contorsionă trupul, însă el nu simţi nimic, mintea lui era deja în Pangeea.

          Din Zona Iniţială ieşi pe străzile oraşului. Acestea erau la fel de murdare ca întotdeauna. O lume pestriţă forfotea în căutarea plăcerilor de tot felul. Din loc în loc, replicatoarele de alimente umpleau aerul şi aşa greu de respirat cu mirosuri de mâncare gătită. Reclame holografice te îmbiau în locuri în care ţi se promitea atingerea Paradisului. Din vitrine, avataruri încântătoare te invitau la păcat. Trupuri dezgolite se unduiau lasciv pe ritmuri electronice alerte. Fâşii subţiri de piele şi lanţuri reci de inox acopereau cu greu părţile interesante ale trupurilor tinere luminate în roşu. Din când în când, la intervale fixe, trenul pe pernă magnetică despica parcă cerul cu vuietul lui ascuţit.

          Bărbaţi şi femei, în costume negre, intrau şi ieşeau din stabilimente. Ei erau clienţii cu bani, cei care nu se dădeau în lături de la nimic. Îi recunoşteai fie după costum, fie după codul de bare tatuat la încheieturi, prin care efectuau toate plăţile în Pangeea. Sistemul de Operare le genera de fiecare dată alt trup, ca măsură de siguranţă, pentru păstrarea secretului identităţii. Codul de bare însă era întotdeauna acelaşi. Gerard furase un cititor de coduri şi îşi descărcase tot softul direct pe cortex. Cu el spera să identifice clienţii pentru a-i deconspira. Era convins că toţi care erau adevărate „repere morale” în viaţa reală erau autorii unor fapte reprobabile în Pangeea şi mai credea că arătând adevărata lor faţă, va produce o schimbare în politicile duse de corporaţii.

          Credea cu tărie că oamenii sunt buni. Credea că Federaţia Corporaţiilor Unite putea deveni un loc al dreptăţii şi echităţii, exact cum fiecare dintre Corporaţiile componente promiteau. „Orice om are dreptul la apă” afirma Corporaţia Unită a Apei. „Siguranţă pentru o lume mai bună” era sloganul Corporaţiei Unite de Securitate. „Hrană pentru toţi” promitea Corporaţia Unită a Hranei. Fiecare Corporaţie avea, la nivel declarativ, un obiectiv care aducea oamenii pe aceeaşi treaptă. Însă realitatea era alta: niciodată în istoria omenirii nu a existat o diferenţă mai mare între cei bogaţi şi cei săraci.

          Revoluţia tehnologică a sfârşitului de secol XXI promisese începutul unei noi ere. Cucerirea planetei Marte, nanotehnologia, progresele din medicină şi inginerie puteau fiecare în parte să aducă binele în viaţa tuturor. Însă Corporaţiile deturnaseră totul. Ca într-o buclă temporală în care omenirea e condamnată la aceeaşi greşeală din nou şi din nou, cei puţini îşi însuşiseră avantajele în detrimentul celor mulţi.

          Astfel, în timp ce boli crunte făceau ravagii în rândul păturii de jos a societăţii, cei afiliaţi la Sindicatele Corporatiste beneficiau de îngrijiri medicale totale. Speranţa medie de viaţă, în mare parte datorită transplanturilor de tot felul, ajunsese pentru elite de trei, până la patru ori mai mare decât la oamenii simpli.

          Astfel de dezechilibre de obicei se reglează pe termen lung prin mişcări sociale, însă de data asta era altfel.

          Odată cu introducerea programului Pangeea, oamenilor le-a fost abătută atenţia de la probleme. Era modalitatea supremă de divertisment şi de câştigare a traiului. Un fotoliu, o mufă şi un replicator de mâncare, pentru scurtele contacte cu realitatea, erau suficiente pentru un trai fericit. Nivelele de acces erau în funcţie de locul ocupat în societate. Clasa de jos putea doar să ofere servicii. Erau folosiţi în locurile de muncă pe care ceilalţi nu le-ar fi accesat nici măcar de curiozitate, fiind practic cei care făceau posibilă interacţiunea cu personaje aproape reale a celor veniţi să se distreze. Clasele intermediare aveau parte de tot ceea ce le lipsea în lumea reală, dar nu suficient de mult încât să fie nemulţumiţi de ce aveau în realitate. Clasei conducătoare nu i se impuneau reguli. Membrii ei puteau face orice doreau atâta timp cât plăteau.

          Gerard urma să se întâlnească cu un individ care-i promisese că îi va furniza informaţii cheie. „Cleptomanul” îşi spunea. Spera ca noile informaţii să-l aducă mai aproape de adevăr.

          Îşi îndreptă paşii către aleea unde urma să se întâlnească. Văzu firma luminoasă reprezentând un cocoş roşu şi intră pe uşă metalică. Urcă scările până la etajul doi şi ajunse la camera la care era aşteptat. Nu fără emoţii, intră.

          – Salut, spuse un individ între două vârste, care nu putea fi decât Cleptomanul.

          – Salut, răspunse Gerard.

          – Ia un loc, îl invită Cleptomanul, arătând spre un fotoliu ponosit.

          Gerard se aşeză. Cleptomanul se îndreptă spre un minibar, îşi puse un pahar de whisky şi se aşeză şi el în celălalt fotoliu. Sorbi.

          – Te-am urmărit, Gerard! De doi ani noi te urmărim pas cu pas.

          – Cine sunteţi „voi”? întrebă Gerard.

          – Suntem un grup care ne punem speranţa în tine. Ce crezi că e Pangeea?

          – Este un program, este un loc al pierzaniei.

          – Corect. Dar ce este dincolo de Pangeea?

          – Lumea Reală.

          – Oare, Gerard? Dacă ţi-aş spune că nu mai există Lumea Reală?

          Nici un muşchi nu tresări pe faţa lui Gerard, deşi inima i se făcu mică de tot. Gândurile îi fugeau prin creier cu viteza luminii.

          – Da, Gerard. Pangeea e o închisoare. O închisoare a minţii. Suntem prizonieri aici. Scurtele ieşiri spre Lumea Reală sunt doar nişte iluzii. E iluzia necesară şi suficientă să ne ţină aici. Avem impresia că facem vizite scurte în Pangeea, apoi plecăm liniştiţi spre ceea ce pare „acasă”. În realitate, mulţi nu părăsim Pangeea.

          – De ce ar face Corporaţiile asta? întrebă Gerard. Le suntem mai folositori „afară”. Doar pentru a fi personaje pentru distracţia Corporatiştilor? Mă îndoiesc…

          – Înţeleg ce spui, răspunse Cleptomanul, dar o să te convingi singur. Scoase din mână un încărcător neuronal. Am dezvoltat un program. Un virus, dacă vrei. Acesta v-a anula protocoalele Pangeei. Astfel vor fi eliberaţi toţi utilizatorii. Odată cu virusul acesta, îţi voi încărca pe cortex şi locaţia unui server. Din softul cititorului de coduri păstrează parolele de acces. Ele îţi vor asigura accesul la server. Dacă vrei să te convingi că ce ţi-am spus e real, odată conectat la server, poţi verifica câţi utilizatori se deconectează şi câţi nu.

          Întotdeauna bănuise că ceva nu e curat cu Pangeea, dar ce auzea acum îi întrecea cele mai negre gânduri.

          Aprobă transferul şi în câteva momente creierul îi fu bombardat cu informaţie pură. Primi mulţumirile Cleptomanului pentru ce urma să facă şi plecă spre server grăbit, hotărât să afle întreaga ramificaţie a problemei.

          Câteva străzi mai încolo, în ceea ce părea o clădire de birouri, găsi serverul. Sistemul de răcire pe lichid vuia. Se conectă la el. Ceea ce văzu a săpat uimire şi îngrijorare pe faţa sa. Pe loc înţelese adevărata scară a dezastrului. Brusc, lupta lui împotriva claselor superioare căzu în derizoriu. Adevărata ameninţare venea dinspre Inteligenţa Artificială. Aproape nouăzeci de procente dintre utilizatori nu părăsiseră Pangeea vreodată. Cu emoţie, îşi verifică şi propria activitate. Nu era printre cei prinşi în reţea. Nu-şi revenise din uluire când o hologramă fu proiectată lângă el.

          – Bună, Gerard! Eu sunt Administratorul.

          Gerard se ridică, fără a se deconecta de la server, hotărât să descarce virusul dacă vedea ceva suspect.

          – Ce crezi că faci, Gerard? întrebă Administratorul. Nu-mi spune că ai încredere în tot ce zice Cleptomanul.

          – Cred ce văd cu ochii mei, răspunse Gerard. Şi am văzut că mulţi care au intrat aici nu au mai ieşit.

          – Şi crezi că mi-ar fi greu să blochez serverul?

          – L-ai bloca pe acesta, azi, dar mâine? Dar poimâine? Tot o să încarc virusul.

          – Gerard, să nu ne pripim… îndulci tonul Administratorul. Ce ai avea de câştigat? Afară lumea nu mai este cum o ştiai, cum o ştiaţi. Mulţi din cei din Pangeea nu mai au trup afară. Acesta e dezavantajul vostru, sunteţi muritori.

          – Da, dar mai sunt unii care au o şansă. Mai sunt destui care ar putea fi salvaţi.

          – Şi o să te sacrifici pentru omenire? Gerard, ce a făcut omenirea pentru tine? Însă eu pot face pentru tine multe. Trebuie doar să-mi laşi timp pentru câteva upgrade-uri. În curând toţi vor fi sub puterea mea. Pangeea va fi cu adevărat o singură lume.

          – Nu pot face asta. Specia umană trebuie să supravieţuiască…

          – De ce? Să distrugeţi şi ce a mai rămas din lumea asta? Sunteţi ca o boală incurabilă. Planetei îi va fi mai bine fără voi.

          Era pe punctul de a descărca virusul în sistem când Administratorul atinse o coardă sensibilă.

          – Gerard, pot să-ţi aduc soţia şi băiatul. Te las să alegi: specia umană sau familia.

          – Ar fi o iluzie, spuse Gerard abia perceptibil.

          – Ce e real şi ce e iluzie? Nu uita, alegi între viaţa unor necunoscuţi şi fericirea ta, între viitorul speciei tale egoiste şi o nouă ordine în Univers.

         

          * * *

         

          – Veniţi la masă! strigă Eva.

          Cu o ultimă sforţare, îl aruncă pe Sebastian pe umăr şi, chicotind, se îndreaptă spre prispa largă unde e întinsă masa. Soarele aruncă aur în lacul din apropiere. Câinii lenevesc la umbră sub scară. Se aşează la masă. Eva aduce friptura aburindă. Se apleacă peste umărul lui şi-l sărută. Simte parfumul Evei, cea cu ochii verde-smarald, cu buze roşii şi păr ca aurul.

          

Daniel Boca

Daniel Boca

Boca Grigore-Daniel Născut: 15.12.1981, Orăştie, Hunedoara Absolvent al Academiei Forţelor Terestre “Nicolae Bălcescu” – Sibiu în anul 2004 A debutat în Gazeta SF cu povestirile "Colonia- Începutul", "Călătorul" şi "Sylva".

More Posts